Foto: Gorupdebesanez, CC BY-SA 3.0, editată alb-negru.

Constantin GEANTĂ

Dramaturg francez de origine română, Eugen Ionescu (născut la 13.09.1909 sau 26.09.1912 – decedat la 26.03.1994) a marcat un eveniment important în evoluția teatrului universal din secolul al XX-lea. Având afinități în „teatrul cruzimii” al lui Antonin Artaud, precum și în cel suprarealist, la care se adaugă sugestii din literatura română – automatismul verbal, exprimarea stereotipă, preluate de la I. L. Caragiale, sau predilecția pentru situațiile paradoxale, de coșmar, grotesc-absurde, șocante preluate de la Urmuz, creează un teatru de situații, ce tinde spre formula spectacolului dramatic total, eliberat de convențiile tradiționale.
În dorința lui de a explora realitățile condiției umane și de a regenera teatrul, purificând arta dramatică de toate zgurile literare care o înăbușeau, Ionescu preconizează un teatru „violent comic și violent tragic”, care să regăsească înseși sursele tragicului, pătrunzând până în străfundurile grotescului și ale caricaturii.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Beranger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru- joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.
Dramaturg de geniu Eugene Ionesco, a revoluționat teatrul universal, astfel că putem spune că teatrul după Ionesco nu poate să mai fie ce a fost înainte de Ionesco.
Ionesco promovează un teatru nou în care apar o nouă logică și o nouă psihologie, una a antagonismelor, dinamică din care a fost eliminat principiul identității și al unității caracterelor, în care poate fi detectată contradicția și non-contradicția, în ce simțul comun considerăcontradictoriu.
La mod ironic, în noua dramă se conservă elementele de bază ale teatrului analitic tradițional (așa cum îl cunoaștem de la Sofocle până la Ibsen și urmașii lui), dar predeterminarea personajelor, existența la Ionesco, devine confuză, trecutul nu-și mai relevă în introspecția onirică, un sens clar iar drept urmare eroii nu reușesc să-și mai regăsească identitatea. Soții Martin din „Cântăreața cheală” își amintesc fără să-și amintească, nu-și amintesc amintindu-și, iar Donald și Elisabeta, tocmai nefiind Donald și Elisabeta. Caracterele își pierd forma în informul devenirii – fiecare personaj e mai puțin el însuși decât altul. Acțiunea dramatică și cauzalitatea din punct de vedere teatral, se dizolvă. Noua dramă urmează să fie epurată de orice reziduuri inautentice, artificiale provenite dintr-o proiectare silogistică a situației dramatice, tot ce e inteligent și coerent fiind îndepărtat din noul teatru.
Creația ionesciană se află la interferența marilor valori europene și mondiale. Abordând problema teatrului în teatru, sau problematica lumii ca teatru (Improvizație la Alma sau Cameleonul ciobanului), idei ce au marcat evoluția dramatică de la Shakespeare sau Calderon de la Barca, amestecă ficțiunea cu realitatea și surprinde într-un mod pirandellian, omul aflat între multitudine și unitate (Tablou, Cântăreața cheală, Victimele datoriei). Într-o manieră asemănătoare lui Bulgakov, folosește îmbinarea fantasticului cu realul, feeria căpătând un rol eliberator (Amedeu sau Cum să te descotorosești). Choubert din „ Victimele datoriei” în căutarea lui Mallot depășește zidul sunetului, zidul optic dar nu poate depăși zidul mirării. Călătoria fantastică a lui Choubert ne duce cu gândul la cea a lui Virgiliu în tendința de a se contopi cu Logosul din romanul „Moartea lui Virgiliu” de Herman Broch. În piesa „Tabloul”, domnul cel gras se îndrăgostește de o femeie din tablou ca un nou Pygmalion, reușind să transforme personajele din jurul său atribuindu-le o frumusețe deosebită.
Original și autentic Ionesco interferează cu marii creatori ai omenirii, imprimând pieselor sale un suflu puternic de umanitate.
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Theatre de la Huchette în regia lui N. Bataille, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comedie Franqaise, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.

Despre autor:

Constantin Geantă (n. 1964) a studiat Istoria și Filozofia în cadrul Universității din București în perioada 1986 – 1991. A obținut gradul didactic I în anul 2007. A susținut masteratul în Managementul Educațional în cadrul Universității ,,Petre Andrei” din Iași în perioada 2007 -2009. Este profesor de Istorie și Educație Socială la Școlile gimnaziale din Sălătrucel și Călimănești. Este membru UZPR din anul 2019 și coordonează Cenaclul ,,Cozia și Oltul” din Călimănești. Este preocupat de istorie, filozofie și literatură și a publicat cărți de poezie, proză, teatru și interviu, precum și un studiu despre Vasile Conta. Cărți publicate: Imnuri barbare (versuri), Iubirea mea din veşnicie (versuri și proză) la Râmnicu Vâlcea în 2008, Puterea cuvântului (eseu), la Râmnicu Vâlcea în 2008, Zei şi nisipuri (proză), Parabolele neantului (teatru) la Râmnicu Vâlcea în 2009, Oamenii şi locuri, De pe meleagurile Sălătrucelului (ambele cărți de interviuri în colaborare cu Deaconu Lucica), Perlele uitării (versuri), la Iași în 2014, Valoarea și însemnătatea filozofiei lui Vasile Conta, la Râmnicu Vâlcea în 2020. A publicat în reviste precum: Cozia-info, Mirajul Oltului (Călimăneşti), Povestea Vorbei, Cultura Vâlceană, Renaşterea, Educatorul, Memoria slovelor, Nova Didact (Rm. Vâlcea), Ardealul literar (Deva), Abordări Pedagogice (Arad), Actori Pe Scena Educaţiei (Costeşti, Argeş), Viaţa de pretutindeni (Cluj) ş.a. Coordonează revistele: Mirajul Oltului, Mirajul Oltului 21, Cozia și Oltul, Clipa literar–artistică, Cozia literar -artistică (la care este director fondator).