Constantin GEANTĂ

I

– Te las nepoate.
Nicodim privea puțin cam tulburat la băiatul care își acorda vioara.
– Bine, unchiule!
– O să întârzii puțin, deoarece la întoarcerea de la târg trec pe la fratele Vasile.
Chipul lui Ion părea transfigurat. Abia terminase treburile gospodărești, când aceeași nestăvilită pasiune îi clocotea prin vine. Din străfunduri un puhoi îi inunda ființa. Trăia transpus în lumea inefabilă a muzicii. Abia percepuse ultimele cuvinte ale lui Nicodim, când se pregătea să pună arcușul pe strune.
– Ioane, să nu uiți, când o să vină Nicolae, să-i dai coasa din șopron și să-i spui să treacă mai pe seară!
Aceste cuvinte, venite parcă de departe, îi amintiră lui Ion că este prea devreme pentru a se cufunda în lumea muzicii.
– Bine, unchiule, mergi fără grijă, pentru că voi face întocmai cum spui dumneata!
Abia a ieșit Nicodim, vraja muzicală care inundase încăperea, s-a revărsat și în afară.
De, ce să îi faci, acesta este Ion, umblă cu capul în nori, dar în rest este băiat bun! Eh, dacă nu l-ar fi lovit calul ală nărăvaș atunci când era mic, poate alta ar fi fost soarta lui, rosti Nicodim și poarta se închise după el.

Totul părea nefiresc. În visul melodic acordurile căpătau nuanțe, iar sunetele se materializau în densitatea unor culori acvatice. Plutea în spații fără de contur, iar noțiunea timpului dispărea. Totul se cufunda într-o fluiditate celestă. Sentimentele vechi căpătau o altă nuanță, iar trecutul reînvia.
,,Această floare este un înger.” Romina prindea contur în acest univers fabulos. ,,Păcat că totul este altfel de cum ne-am dori!”
Încet, încet aceste figuri deveneau tot mai șterse. Din acele vremuri numai un parfum discret se mai păstra între cutele amintirii. Spiralele albastre îl purtau printre codrii străbătuți de răcoarea înserării. Un tumult îi învolbura amintirile, iar o briză verzuie îi străbătea reveria.

II

Destinul își urmează implacabilul mers. Undeva un eveniment reprobabil a aprins o ură care mocnea de multă vreme. Balaurul pasiunilor a fost deșteptat de o faptă abominabilă, în care tâlhăria s-a întâlnit cu sora sa cea bună – crima. Astfel, un individ de vreo 25 de ani a fost găsit mort. S-a constatat că fusese ucis și jefuit de niște țigani, care de mult timp tulburau liniștea comunității.
Ura acumulată în timp, corelată cu faptele recente s-a defulat, iar până mai ieri pașnicii cetățeni au pornit ca într-un torent uriaș să-i pedepsească pe făptași.
Un vuiet a cuprins comunitatea rromilor, iar după aceea uraganul s-a dezlănțuit. Au fost molestate persoane, au fost alungați toți cei care, având pielea tuciurie, aveau și sufletul la fel.
Nimic și nimeni nu a fost cruțat. Femei, bătrâni și copii au avut de suferit. Vinovat și nevinovat, au avut aceiași soartă – linșajul.
După un timp, când iureșul părea că se mai potolise, câțiva din grupul ,,justițiarilor” se apropiară de casa lui Nicodim.
– Ia te uită, a mai rămas o cocioabă în picioare!
– Nu vezi că am ieșit din țigănie, zise altul?!
– Să nu facem, fraților, vreo greșeală! adăugă altul.
– Ce greșeală? Trebuie să stârpim toate lighioanele!
– Fraților, Dumnezeu este sus, iar dacă vom greși, ne va costa foarte scump…
– Dar mai lăsați dracului vorba! La treabă!
O melodie răsuna îmbietor.
– Aceasta este o cântare de inimă albastră.
– Fraților, eu zic să nu ne pripim.
Însă o lovitură, urmată de o îmbrâncitură, aduseră la tăcere pe ponderator. După aceea, și cei trei care erau de partea împăciuitorului, l-au urmat pe șef, mânați de instinctul de turmă.

III

– Bine te-am găsit, frate Vasile!
– Bine ai venit, frate Nicodim. Dar ia loc să bem o țuică și să mai depănăm amintiri!
– Nu pot să stau prea mult, deoarece i-am promis lui Ion că mă voi întoarce cât pot de repede.
– Apoi, bietul Ion de mic a avut necazuri. Mama sa Eufrosina a murit la naștere, iar fratele nostru Nicolae a pierit pe front. Mare noroc a avut cu tine.
– Mare noroc am avut și eu cu el. Rămas văduv de tânăr, Ion mi-a alinat sufletul.
– Apoi, bietul de el a rămas cu urme de la boala care avut-o după accidentul din copilărie.
– Așa este. Abia își târăște piciorul stâng.
– Dar parcă aveați o vecină, pe Romina.
– Da, era fata lui Lae Chiorul.
– Lae, cel care cânta duminica la hore ?
– Da. El l-a învățat și pe Ion să cânte la vioara care o avea de la tatăl său, Nicolae.
– Nicolae era un dascăl renumit.
– Doar el din familia noastră a avut mai multă școală.
– S-a trudit o groază de ani cu învățătura.
– Dar pe lângă școala de pedagogie a urmat și câțiva ani de conservator. Apoi…
– Cunoscând-o pe Eufrosina, a părăsit conservatorul și a fost învățător la noi în sat.
– Lui i-a moștenit Ion chemarea spre muzică.
– Iar Lae era tot timpul pe lângă tine cât timp ai avut potcovăria.
– Am scăpat de ea după ce calul acela blestemat l-a lovit pe Ion și a zăcut săracul un an prin spitale. Apoi Lae a murit, iar Romina s-a dus în lume și nu am mai auzit nimic de ea.
– Din câte îmi aduc aminte Ion o iubea?
– A iubit-o mult pe această țigăncușă, iar ea se juca cu sentimentele lui. Săracul Ion a urmat și el vreo șase clase, iar după accident a rămas acasă. Mult îi mai place să citească! Mereu când vin de la târg îi aduc câte o gazetă sau o carte. El o citește duminica și apoi îmi spune în fiecare seară, până să adormim, câte ceva din ea.
– Acum e mare…
– Peste două luni o să împlinească 20 de ani. Dacă soarta i-ar fi fost prielnică, acum s-ar fi pregătit să meargă în armată.
– Dar ai auzit ce s-a întâmplat?
– Nu, ce s-a întâmplat?
– Pe lângă satul vostru a fost omorât și prădat un om de niște țigani?
– Demult?
– Posibil, însă eu am auzit la radioul vecinului când am fost să-i duc coasa pe care i-am reparat-o acum vreo două ceasuri.
– Serios?!
– Și mai spuneau că a sosit o trupă de jandarmi, deoarece de aseară au început să dea foc la casele țigănești.
– Aoleu, eu cu Ion locuim la marginea țigăniei.
– Casa noastră părintească se află chiar lângă țigănie.
– Eu trebuie să plec! Vasile, un ghimpe mă înțeapă în inimă.
– Nicodim, dacă au venit jandarmii, trebuie să se fi potolit toată tevatura.
– Eu plec, curând se înserează. Ne mai vedem.
– Desigur, luna viitoare când faci tu 60 de ani îți aduc o coasă.
– Serios?
– Știu cât ai nevoie de una.
– Cât mă costă?
– Nimic, ce Dumnezeu, nu suntem frați? Iar tu m-ai ajutat de câte ori am avut nevoie de ceva.
– Atunci și eu o să pregătesc ceva bun de mâncat, dar și o fele de țuică. Acum te las.

IV

Flăcările creșteau, dar Ion nu le observa. Prin intermediul cântului, intrase într-o zonă în care totul căpăta un alt sens.
,,Visul ciocârliei este zborul, visul florii este mireasma!”
Totul părea nefiresc. Romina prinsese din nou contur. Trufașa de mult timp îl evita cramponându-se de infirmitatea lui. Însă el o readucea în toate cântecele sale. Ascultase cântece la radioul din sat sau la câte un târg, atunci când Nicodim îl lua cu el. Calul lor se prăpădise de vreo doi ani. Neavând bani să ia altul, Nicodim se ocupa cu dulgheria și cu munca pământului. Ion, abia trându-și piciorul drept, rămânea să se ocupe de treburile gospodărești.
Sustras realului, trăia în lumea imaginației. Reproducea cântece pe care le auzise la radio, la târg sau pe care le cânta mai demult Lae Chiorul. De multe ori chiar improviza anumite melodii. Compusese și câteva texte. Astfel, acum interpreta o melodie proprie. Avea o voce armonioasă și caldă:

Tu ești un fluture stingher
Care s-a așezat pe-un colț de cer.
Ca să te prind ar trebui și eu să zbor,
Dar… vai al meu picior
Mă ține aici înlănțuit
Printre dureri de negrăit.

În schimb, să zbori mai sus mereu
Aceea care-n gândul meu
Ești ca o stea de catifea
Iubirea mea.

Eu te visez în nopți târzii,
Dar nu mai vii în zori de zi.
Zboară spre cer tu, porumbel,
Să te privesc de-aici stingher…

– Ia’ ascultați-mă, le arde de cântat, ai dracului de cioroi!
– Dar știi că nu e rău deloc ?
– Ce ai, mă, și pe tine te-a fermecat dracul?
-,,O cioară și o vioară” sau ,,națiune și pasiune”…
– Ia’ mai lăsați trăncăneala și la treabă! Ce dracu, acum vine noaptea!

VI

Nicodim privea stupefiat la casa care se mistuia în flăcări. Nicolae, apropiind-se încet, l-a bătut pe umăr.
– Te-ai întors demult?
– Dar ce s-a întâmplat?
– O răfuială cu cei care ieri…
– Da, da… parcă mi-a spus ceva Vasile. Dar cu Ion ce s-o fi întâmplat? O, nu, nu se poate… a zis Nicodim cu o voce tremurândă și s-a prăbușit la pământ.

Anii au trecut, iar de Nicodim nu s-a mai auzit nimic. După îngroparea rămășițelor lui Ion, a plecat și dus a fost. În schimb, cei care trec pe lângă ruinele casei lui Nicodim, spun că în Noaptea de Sânziene se aude o melodie nefirească în acel loc.
Acestea le povestea un bătrân într-una din zilele de sărbătoare nepoților care veniseră în vizită pe la el. Iar după ce și-a șters lacrimile, a continuat:
– Poate că sufletul lui Ion se întoarce câteodată dintre stele pentru a revedea locul unde s-a născut, iar de aici, ca o undă, revarsă melodii prin râul amintirilor.

Despre autor:

Constantin Geantă (n. 1964) a studiat Istoria și Filozofia în cadrul Universității din București în perioada 1986 – 1991. A obținut gradul didactic I în anul 2007. A susținut masteratul în Managementul Educațional în cadrul Universității ,,Petre Andrei” din Iași în perioada 2007 -2009. Este profesor de Istorie și Educație Socială la Școlile gimnaziale din Sălătrucel și Călimănești. Este membru UZPR din anul 2019 și coordonează Cenaclul ,,Cozia și Oltul” din Călimănești. Este preocupat de istorie, filozofie și literatură și a publicat cărți de poezie, proză, teatru și interviu, precum și un studiu despre Vasile Conta. Cărți publicate: Imnuri barbare (versuri), Iubirea mea din veşnicie (versuri și proză) la Râmnicu Vâlcea în 2008, Puterea cuvântului (eseu), la Râmnicu Vâlcea în 2008, Zei şi nisipuri (proză), Parabolele neantului (teatru) la Râmnicu Vâlcea în 2009, Oamenii şi locuri, De pe meleagurile Sălătrucelului (ambele cărți de interviuri în colaborare cu Deaconu Lucica), Perlele uitării (versuri), la Iași în 2014, Valoarea și însemnătatea filozofiei lui Vasile Conta, la Râmnicu Vâlcea în 2020. A publicat în reviste precum: Cozia-info, Mirajul Oltului (Călimăneşti), Povestea Vorbei, Cultura Vâlceană, Renaşterea, Educatorul, Memoria slovelor, Nova Didact (Rm. Vâlcea), Ardealul literar (Deva), Abordări Pedagogice (Arad), Actori Pe Scena Educaţiei (Costeşti, Argeş), Viaţa de pretutindeni (Cluj) ş.a. Coordonează revistele: Mirajul Oltului, Mirajul Oltului 21, Cozia și Oltul, Clipa literar–artistică, Cozia literar -artistică (la care este director fondator).