Un mit care a devenit realitate, zborul

Geantă Constantin

            Pornind de la cele arătate de Mircea Eliade şi anume faptul că mitul codifică o experienţă cu implicaţii generale la nivelul unei comunităţi umane, iar visul are conotaţii particulare la nivel experienţei al unei anumite comunităţi, constatăm că foarte multe deziderate ale omenirii au trecut din vis în mit,  iar mai târziu au devenit realitate.

            Astfel, mitul, cuvânt provenit din grecescul mitos, este definit ca o naraţiune tradiţională complexă, născută în unghiul de incidenţă între planul cosmic şi planul uman, al cărei conţinut specific, emanând de la o societate primitivă, imaginează explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice de caracter spaţial sau temporal, petrecute în existenţa psihofizică a omului, în natura ambiantă şi în univers, în legătură cu destinul condiţiei cosmice şi umane, şi care le atribuie tuturor acestora obârşii supranaturale datând din vremea creaţiei primordiale şi le consideră sacre şi revelate de fiinţe supranaturale. Deci, altfel spus naşterea mitului presupune participarea individului şi a comunităţii la spaţiul şi timpul  sacru, care este considerat omogen, în raport cu cel profan, considerat  eterogen,  „uitare” şi anamnesis , sau reamintirea-în sens platonic – a ceea ce sufletul sau individul  „atman” ,  a contemplat pe când „se plimba” cu înţelepciunea colectivă-seculară  „ brahman” , prin Grădinile Elizee.

             În fond civilizaţiile au fost precum Pasărea Phoenix, pierind cu fiecare cultură dispărută, pentru a renaşte din propria cenuşă; fondul atavic-sapienţial al indivizilor, înveşnicindu-se în melosul speciei.

             De altfel, zborul, a constituit o preocupare străveche a omenirii, şi fiecare civilizaţie, încercând să-i dea o reprezentare proprie, l-a corelat cu anumiţi zei sau eroi din propriul spaţiu sacro-mitic. Dacă în tradiţiile multor popoare întâlnim oameni-păsări, zei înaripaţi sau îngeri, fiecare dintre aceste reprezentări este legată de modul în care o anumită comunitate a perceput acest fenomen, a avut  anumite experiențe în acest sens, sau ( de ce nu?!) şi-a amintit de vremurile, când a privit obiecte care zburau, vremuri atât de îndepărtate, încât au intrat în tărâmul legendei.

            În Biblie, în special în Vechiul Testament, avem referiri la zbor. Dintre acestea amintim: răpirea  lui Enoch la vârsta de 365 de ani, dar şi răpirea lui Ilie, după apariţia unui car de foc. Dar, să nu o uităm nici pe Lilith, prima soţie a lui Adam, care conform tradiţiilor talmudice, a devenit demon feminin, crescându-i aripi şi ajungând mama unei rase de giganţi şi demoni.                                                                                                       

             Trecând la alt spaţiu cultural-religios, îl amintim pe Quetzalcoatl, sau  QuetzalŞarpele cu pene, pasăre simbolică a regenerării, un zeu aztec de primă importanţă culturală, de origine toltecă, dar foarte răspândit în lumea nahualtă din Valea Mexicului.

              Revenind la  lumea asiatică, am întâlnit misterioasele vimanas, sau acele care cereşti din miturile Indiei, care transportau zei şi eroi cu viteze colosale prin spaţiul aerian.

              La chinezi şi nu numai, întâlnim acei misterioşi dragoni. Termenul latin este echivalent cu acela de şarpe, iar cel de origine grecească simbolizează a privi crunt.

             Erau nişte făpturi mitologice complexe, adesea reptile monstruoase,  care  puteau zbura cu aripi sau fără. Erau înzestrate cu capacitatea debordării de flăcări şi fum, de obicei sulfuros. Sunt prezente  în diferite aspecte zoomorfe aproape în toate mitologiile.

             Dar, pentru că este vorba despre zbor şi despre spaţiul mitic-cultural chinezesc, nu putem să omitem acele tulburătoare informaţii despre spaţiile vide – şapte sau opt – care înconjoară Pământul.

            Mai întâlnim pe djinni în tradiţia arabă, îngeri în tradiţia creştină, care, fie că zburau, fie că se deplasau – precum Hermes, mesagerul zeilor olimpieni – cu viteze foarte mari.

            În tradiţia grecească, zborul ocupă un loc apare. Astfel, Perseu intră în posesia unor sandale înaripate de la Nimfe, Helios, zeul solar străbate zilnic cerul, în calul său de foc tras de cei patru cai nărăvaşi – Pyroeis, Eous, Ethon, Phlegon-, iar  Pegasos este calul înaripat care purta Muzele pe Muntele Parnassos.

             Un loc aparte ocupă, însă mitul despre Dedal şi Icar. Astfel, Dedal, arhitect şi sculptor mitic grec a construit Labirintul din Creta, la cererea regelui Minos pentru închiderea Minotaurului. Minotaurul este un monstru enigmatic din mitologia greacă, jumătate om, jumătate taur, fiul adulterin al soţiei regelui cretan Minos, Pasiphae, născut din amorul ei cu taurul trimis în Creta de zeul Poseidon. Astfel după ce Theseus a pătruns în Labirint cu ajutorul Ariadnei, Minos a închis pe arhitectul Dedal şi pe fiul său Icar chiar în acest edificiu, unde urmau să fie devoraţi de înfiorătorul Minotaur.

            Dedal construieşte ouă perechi de aripi artificiale, din penele păsărilor ucise de Minotaur, lipidu-le cu ceară topită apoi la soare. Împreună cu fiul său Icar, Dedal reuşeşte să scape din Labirint şi implicit de Minotaur, zburând cu aripile confecţionate.

            Din cauza lăcomiei sale de înălţimi tânărul aeronaut , Icar, cu aripile dezmembrate, s-a prăbuşit şi a murit. În schimb, Dedal e găzduit de regele Kokalos în schimbul unor lucrări de arhitectură. Acest mit grecesc, pur simbolic, imaginat în virtutea aspiraţiei umane de zbor prin imitarea păsărilor, este o parabolă a dorinţei de a explora zonele înalte ale aspiraţiei umane.

             Încărcătura simbolică este fascinantă. Dedal, este bătrânul „înţeleptul lumii” care construieşte edificii şi aripi, Icar este tânărul „nesăbuitul”, care se avântă când spre mare, când spre soare, prăbuşindu-se în final tocmai prin nesăbuinţa acţiunii sale. Mit, cu semnificaţii multiple, a căpătat contururi diferite în literatură şi artă, iar într-o epocă târzie, la confluenţa secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, ecourile sale se resimt şi în partea a doua a lui Faust, operă a genialului poet Goethe, sub masca lui Euphoryon, fiul nefericit al lui Faust şi Elena, prăbuşit în urma avânturilor sale nefireşti. Se observă aici transpunerea simbolică a titanicului Byron, mort pe tărâmurile noii Elade.

             Dar obsesia zborului nu a părăsit niciodată fiinţa umană. El apare sub diferite forme şi aspecte, fie la oamenii de ştiinţă, sau la vizionari şi artişti. Astfel Roger Bacon îşi imagina, încă din secolul al XIII-lea, vehicule spaţiale, automobile, vapoare şi chiar submarine. Leonardo da Vinci, la confluenţa secolelor XV-XVI, proiecta aparate de zbor, pentru ca Cyrano de Bergerac să experimenteze mai târziu zborul, experiment în urma căruia va rămâne toată viaţa infirm. Jonathan Swift, mai înainte de realizarea primului experiment de zbor cu balonul, descria într-una din călătoriile lui Gulliver o insulă zburătoare, care se deplasa bazându-se pe proprietăţi magnetice.

            Marii vizionari au vorbit şi ei despre posibilitatea zborului, astfel Nostradamus, într-un catren din secolul al XVI-lea, menţiona: „ Oamenii vor călători în toată siguranţa prin cer/ Pe pământ şi pe mări…..”. Iar  Maica Shipton ( 1448-1561) arăta că: „ În aer vom vedea pe om,/ În alb, în negru, în verde (avioane n.n. )” .

            În secolul  al XIX-lea, pe când Jules Verne descria o posibilă călătorie  de la Pământ la Lună,  Lermontov în Demonul descria călătorii prin spaţiul cosmic, iar Eminescu, descriind în poemele sale călătorii prin Univers, anticipa prin genialele sale intuiţii pe Einstein, care a fundamentat teoria relativităţii. Un alt autor român, azi aproape uitat, vorbea despre o călătorie în spaţiul cosmic. Astfel, Victor Anestin, descrie în 1899, în romanul „În anul 4000 sau o călătorie la Venus”, o navă care „devorează spaţiul şi timpul”, fiind capabilă să ajungă pe Venus.

             Însă, spaţiul românesc ne mai rezervă şi alte surprize. Astfel Conrad Hass (1509-1579), stabilit la Sibiu, a fost inventatorul celor dintâi rachete multiple din istoria tehnicii.

             După prima ascensiune, pe care o face la 5 iunie 1783, cu ajutorul balonului cu aer cald Joseph Montgolfier, urmează epoca dirijabilelor şi a baloanelor nacelă, pentru ca la începutul secolului al XX-lea, în 1903, doi americani, fraţii Wright, să reuşească zborul cu ajutorul unui avion. Dar cel dintâi care s-a ridicat de la sol numai prin forţa motorului său, realizând întâiul zbor mecanic din istoria tehnicii mondiale, a fost în 1906 românul din Banat, Traian Vuia.

              În anii 190-1910, Henri Coandă  concepe şi apoi construieşte primul avion cu reacţie din lume. Iar Aurel Vlaicu, caracterizat de Octavian Goga ca un „val de lumină, care a izbucnit din regiunile vaste ale geniului nostru popular”, după performanţele de zbor realizate în ţară şi străinătate, în temerara sa încercare de a trece primul Carpaţii, ca un simbol al unităţii tuturor românilor, s-a prăbuşit la 13 septembrie 1913, la Băneşti, lângă Câmpina. A rămas însă un simbol al aspiraţiei geniului românesc spre universalitate.

             Secolul al XX-lea, a fost martor al unui eveniment epocal, astfel după lansarea de către URSS în 1958 a primului satelit artificial, a urmat zborul primului om în cosmos, neuitatul Iuri Gagarin la 12 aprilie 1961. În  1969 Neil Armstrong, a fost primul om care  a pus piciorul pe Lună, rostind memorabile cuvinte : „ Acest pas este mic pentru om, dar este uriaş pentru umanitate.”

              Venus, Marte şi alte planete își așteaptă vizitatorii tereştri.

Despre autor:

Constantin Geantă (n. 1964) a studiat Istoria și Filozofia în cadrul Universității din București în perioada 1986 – 1991. A obținut gradul didactic I în anul 2007. A susținut masteratul în Managementul Educațional în cadrul Universității ,,Petre Andrei” din Iași în perioada 2007 -2009. Este profesor de Istorie și Educație Socială la Școlile gimnaziale din Sălătrucel și Călimănești. Este membru UZPR din anul 2019 și coordonează Cenaclul ,,Cozia și Oltul” din Călimănești. Este preocupat de istorie, filozofie și literatură și a publicat cărți de poezie, proză, teatru și interviu, precum și un studiu despre Vasile Conta. Cărți publicate: Imnuri barbare (versuri), Iubirea mea din veşnicie (versuri și proză) la Râmnicu Vâlcea în 2008, Puterea cuvântului (eseu), la Râmnicu Vâlcea în 2008, Zei şi nisipuri (proză), Parabolele neantului (teatru) la Râmnicu Vâlcea în 2009, Oamenii şi locuri, De pe meleagurile Sălătrucelului (ambele cărți de interviuri în colaborare cu Deaconu Lucica), Perlele uitării (versuri), la Iași în 2014, Valoarea și însemnătatea filozofiei lui Vasile Conta, la Râmnicu Vâlcea în 2020. A publicat în reviste precum: Cozia-info, Mirajul Oltului (Călimăneşti), Povestea Vorbei, Cultura Vâlceană, Renaşterea, Educatorul, Memoria slovelor, Nova Didact (Rm. Vâlcea), Ardealul literar (Deva), Abordări Pedagogice (Arad), Actori Pe Scena Educaţiei (Costeşti, Argeş), Viaţa de pretutindeni (Cluj) ş.a. Coordonează revistele: Mirajul Oltului, Mirajul Oltului 21, Cozia și Oltul, Clipa literar–artistică, Cozia literar -artistică (la care este director fondator).

Un gând despre “Un mit care a devenit realitate, zborul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s