În sfârșit, fuioarele întunecate se retrăgeau în pământ, învinse de picăturile de lumină colorată ce începuseră să cearnă din cer. Dincolo de palisade și de coroanele înalte ale pomilor, păsările brăzdau crepusculul pe care luminarea și negura își făureau țesăturile lor complicate, sporind sau diminuând, după caz, vizibilitatea.
Urza tocmai pășise în cercul pe care vânătorii îl făcuseră anume pentru el în curtea Grumzului. Trase aer în piept, încercând să își găsească vorbele pe care le rostise de câteva ori în fața lui Ikode, ca hrivarul să îl poată sfătui ce și cum să schimbe. Nu dormise deloc, dar nici nu credea că, dacă s-ar fi întins în așternuturi, ar fi reușit să închidă ochii măcar. Își simțea stomacul chinuit de viermi, mii de creaturi zvârcolindu-și trupurile scârboase prin măruntaiele lui, mușcându-i pereții mațelor ca să iasă afară. Iar el nu avea decât să dea glas hotărârii lui și, odată cu vorbele, să scoată afară paraziții chinuitori ai îndoielii și să-și recapete pacea.
Își drese glasul ca să atragă atenția vânătorilor, care încă șușoteau între ei, și trebui să facă asta de câteva ori înainte să obțină o liniște cât de cât mulțumitoare. Tot fu nevoit să ridice un pic vocea, ceea ce păru să-i agite și mai tare zbaterea stomacului, căci gura i se umplu de gustul acru al vomei.
– Dragi grumzeni, strigă el, și contrastul dintre formulare și vocea lui ascuțită avu efectul de a-i face pe câțiva să caște gurile, în vreme ce alții îi zâmbeau ironic. Încercările prin care am trecut în ultimele luminări au fost de o grozăvie nemaipomenită, și de aceea mă bucur că suntem împreună și azi. Teferi, sănătoși… cei mai mulți dintre noi. Dar, așa cum simțim cu toții, pericolul este departe de a se fi sfârșit, căci ne pândește, așa cum am avut nefericita surpriză să aflăm și ieri, din toate părțile. Sarzii sunt la poartă, cerându-mi capul lui Slievi pentru…
– Fiara! Ăsta-i numele ei!
Urza își ridică brațele, într-un gest disperat de a reimpune ordinea.
– Ori n-au dreptate? întrebă un altul, ceea ce stârni un murmur de aprobare.
Urza înghiți în sec și strânse din pumni, încercând să își păstreze calmul, dar mai ales poziția. Știa că în orice clipă rumoarea își putea schimba direcția în defavoarea lui, așa cum se întâmplase cu Taica Preja și ceata lui de bețivi în luminarea anterioară. Îl căută din priviri pe bătrân, dar nu îl găsi printre nocții adunați în jurul lui. Însă i se păru că vede, în toate gurile acelea deschise, numai colți ascuțiți, colți de animal sălbatic gata să atace.
– Ba da! urlă el, scuturându-se ca să alunge imaginea tulburătoare. Ea este sursa răului nostru! Toate problemele, grijile și fricile noastre de la ea ni se trag! De aceea, voi accepta schimbul pe care mi l-au propus sarzii și le-o voi da pe Slievi, pentru a-l primi înapoi pe iubitul nostru pri Kusta!
Câțiva începură să aplaude, dar erau destui care nu le împărtășeau entuziasmul. La aceștia se uita Urza, amintindu-și de sfatul hrivarului care, fără îndoială, urmărea totul de la fereastra la care înscăunatului însuși îi plăcea să stea.
Sper că ești mulțumit de mine.
– Nu a fost o decizie ușor de luat, aceea de a alege între viețile a doi tovarăși vechi. Dar Slievi, așa cum chiar voi ați zis-o, numai tovarășă nu ne mai este, și a dovedit asta prin numeroasele ei faptele sângeroase, care ne-au făcut să o îndrăgim tot mai puțin. Ultima, pe care sigur nu o vom uita vreodată, este atacul asupra lui Rieumi. Cine poate răni o femeie gravidă, dacă nu cineva cu judecata întunecată de porniri imposibil de controlat?
– Cine poate încuraja o femeie gravidă să se joace cu niște pui de fiară? tună o voce, iar Urza îl văzu pe Novarre Faruz făcându-și loc printre vânători, ca să se strecoare spre interiorul cercului. Ori ați uitat cu toții conjunctura în care s-a întâmplat nefericitul eveniment? continuă oblicitorul. Nu ați uitat, așa-i, că doar erați toți adunați în jurul kirbilor, încurajați de pușlamaua aia de băiat, ademeniți de promisiunile lui ticăloase că i-ați putea atinge, mințiți că puii n-or să vă facă nimic! Chiar, șuieră oblicitorul, uitându-se ostentativ în jur, unde e jigodia aia mică?
– Aici vorbim despre Slievi, căci sarzii au cerut capul ei, nu pe-al altcuiva. Și tot ea a sărit s-o atace pe Rieumi. Dacă tu, jupâne, ai emite false judecăți la îndemnul creaturii de pe cap, cine ar fi tras la răspundere? Sarcoptul sau omul?
Faruz deschise gura, dar Urza ridică glasul ca să își reia discursul de unde îl lăsase:
– După cum spuneam, nu a fost ușor să iau asemenea hotărâre, căci nu pot uita cine a fost ea înainte și ce a însemnat pentru noi. Dar nu pot uita nici devotamentul lui Kusta și, mai ales, nu pot ignora prezentul și viitorul. M-am întrebat ce ne trebuie nouă, la ce ne ajută pe noi ca, luminare după luminare, să fim tot aici, sănătoși și puternici? Siguranța și pacea pe care o avem între palisadele Grumzului este răspunsul. Ori pe astea noi nu le-am mai avut de când… ea s-a întors în chip de fiară și, bazându-mă pe tot ce s-a întâmplat până acum, nici nu cred că le vom regăsi prea curând, dacă o ținem lângă noi!
– Așa este, spuse careva, și un cor de urale izbucni din mulțime, dar Urza nu avea ochi decât pentru Faruz care, la rândul său, se uita fix la el.
Se întoarse spre Naia, mai mult ca să scape de privirea aceea sfredelitoare.
– Pregătește-o pe Slievi de drum!
– Și puii de kirb? întrebă Faruz, suficient de tare să fie auzit de vânătorii din jur. Ce vei face cu ei?
Urza se uită înciudat la oblicitor. De ce rămăsese în Grumz, în loc să-și vadă de misiunea lui, oricare ar fi fost aceea? Nu voia el să salveze lumea de morb, sau așa ceva? Gândul acesta îl duse pe Urza la un altul: putea să se folosească de obsesia lui Faruz ca să-și atingă propriile scopuri? Totuși, cu un astfel de plan, încă insuficient conturat, nu ajungea prea departe în acest moment. Își mută privirea spre Naia, hotărât să îl ignore pe Novarre, dar vânătorii deveniseră atenți, iar unul dintre ei repetase întrebarea oblicitorului, probabil crezând că înscăunatul nu o auzise.
– Îi vom închide într-o cușcă. Până suntem siguri că Lamitt reușește să-i îmblânzească, e mai bine să stea cât mai departe de noi.
Urza privi în jurul lui, spre mulțime, sperând că gestul lui era totuși sugestiv.
– Și nici să nu mai tenteze pe nimeni. Oricine altcineva, în afară de Lamitt, va fi găsit făcându-și de lucru pe lângă cușca puilor va fi închis în cușca vecină, ca să se sature de asemenea apropiere!
– Mai bine îi dai și pe ei și scapi de-o grijă, mormăi Taica Preja.
Spre ușurarea lui Urza, bătrânul vorbise prea încet ca să mai fie auzit și de altcineva, astfel că nimeni nu-i preluă ideea, iar înscăunatul putu ordona ca puii să fie închiși imediat, iar sarzii să fie anunțați pentru a face schimbul.

***

Scripetele se urni din locașul său cu scâncete prelungi, de fier măcinat în timp, iar cușca se smuci de câteva ori în aer, înainte să-și înceapă coborâșul poticnit. Se legăna dintr-o parte în alta, aruncând umbre înguste și dese pe chipurile celor care priveau. Nu erau mulți, căci Urza poruncise ca oamenii să se întoarcă la treburile lor, apoi se închisese în odăile lui, de unde, Novarre nu avea nicio îndoială, urmărea, de la adăpostul ferestrei, buna desfășurare a faptelor pe care le poruncise.
Pe lângă cei doi vânători care supravegheau coborârea cuștii, încă șase făcuseră un cerc destul de larg în jurul lui Lamitt și al puilor de kirb. Dincolo de aceștia, figurile și clădirile aveau un tremurat aproape imperceptibil, dar obositor pentru atenția oblicitorului. De când călcase pentru prima dată în blestematul de Grumz, lucrurile o luaseră razna, iar el acumulase atâtea speranțe și dezamăgiri câte nu cunoscuse în toată viața lui de până atunci. Acum nu știa ce să facă, pentru că Nod nu îi mai dădea decât semnale rare, prea slabe ca să îi mai poată direcționa fluxul gândurilor. Cea mai mare teamă pe care o avea era pe punctul de a se îndeplini: rămăsese de unul singur în capul său. Simți o ușoară vibrație în creștet, de parcă sarcoptul l-ar fi dezaprobat. Sau cea mai mare teamă era că avea să dea greș? Că nu va reuși să își reabiliteze numele și că va rămâne pentru totdeauna un oblicitor de mâna a doua, bătând orașe părăsite și drumuri sufocate de pulberea morbului?
– Ai fost un prost, jupâne Faruz, îi spuse Ikode, ridicând vocea cât să acopere zăngănitul fierului. Trebuia să fi făcut cum ți-am spus.
Ușa cuștii goale se deschise larg, izbindu-se de peretele din zăbrele, ca și cum sufletele tuturor celor care intraseră vreodată prin ea se grăbeau să profite de ocazie și să se elibereze.
– Acum e prea târziu pentru asta, îi șopti Ikode, iar oblicitorul simți buzele acestuia atingându-i scurt lobul urechii.

Despre autoare:

Cezarina Anghilac (n. 27 septembrie 1984, Mangalia) a studiat sociologia şi antropologia în cadrul Universităţii din Bucureşti, iar în 2015 a urmat cursurile Atelierului SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog. A îngrijit, timp de doi ani, sumarul Revistei de suspans.
Este autoarea volumului de povestiri Cine doarme și visează (Tritonic, 2017), distins cu premiul AntareSFest pentru Cel mai bun debut SFFH al anului 2017 în volum propriu.
A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Argos Magazine, Revista de suspans, Revista Familia, Galaxia 42, Opt Motive, Iocan și în antologiile Best of Mystery & Horror #1, editată de Mircea Pricăjan (Herg Benet 2014) și Cele mai frumoase povestiri Science Fiction & Fantasy ale anului 2017 editată de Michael Haulică (Vremea, 2018).
A obținut premiul AntareSFest pentru Cea mai bună povestire SFFH primă apariție 2016 (pentru povestirea Doar vântul) și premiul Revistei Galaxia 42 la categoria Fantasy (pentru povestirea Aroma fină de nisip încins).
În vara anului 2022, Cezarina Anghilac publică primul volum al romanului fantasy În cercul fiarei la editura Crux Publishing.