#dezintegrala

*
Tristeţea e verde şi aspră. Vine de nicăieri, creşte înainte să-ţi dai seama că e acolo şi pleacă abia când vrea.
Sau când se plictiseşte.
Tristețea e aspră, dar totuşi fluidă. Nu-ţi intră pe sub piele, te înțeapă răutăcios.
Tristeţea şi cu mine ne privim în ochi. Ea a venit.
Mie nu-mi era dor. Gardul subţire, uşor de trecut.
Verde, mult verde dens şi opac. Lumina nu-i aici, e-n altă parte, undeva unde eu n-am viză.
Tristeţea de lângă mine foşneşte uşor şi eu plec.
Mi-a fost destulă pentru o singură zi.

**

Negru. Spaţiul se comprimă-n jurul meu. Mă strânge camera. Am ace în braţe. Lungi, subţiri, multe, îmi ies din braţe. Mă îmbracă de la umeri până la cot.
Nu mă dor, doar sunt acolo.
Lacrimi oprite în gât. Linişte. Linişte care mă taie pe dinăuntru. Mă asupreşte. Nu-mi mai aud nici măcar gândurile.
Sunt. Încă sunt.
Visul vechi revine în prim-plan. La fel de viu ca prima oară. Toate trenurile pierdute într-o singură cameră. Timpul ca o buclă de piatră cubică pe care-o iau la pas.
Ar fi trebuit. N-ar fi trebuit. Resturi dintr-o viaţă străină. Nici o zi nu seamănă cu alta, nici un minut.
Acum sunt frumoasă şi mândră. Următorul lucru pe care-l văd, cearcănele. În acelaşi minut.
Timpul, bucla din piatră cubică în care m-am rătăcit.

***

Bătrâneţea pândeşte la răscruce, în glod.
Nu se grăbeşte nicăieri. Ea şi doar ea are timp.
Viaţa doarme sub un cireş de mai şi se mai chirceşte un pic de fiecare dată când tratăm momentele importante cu indiferenţa unui drum spre piaţă.
Nu-mă-uita creşte în voie doar spre casa lumânăresei şi, ca o glumă, spre cimitirul vechi, cimitirul celor deja uitaţi.
Nicăieri în altă parte. Poate doar acolo e nevoie de el.
Liniştea are grabă de vânt, tors de pisică şi culori multe şi bogate. Pentru că toate culorile devin mai vizibile în linişte, pe drumuri pe care le-ai învăţat cu destul de mult timp în urmă ca să le ştii şi atât de-acum.

****

Frumuseţea e pe raftul de sus, ăla la care nu ajung niciodată. Stă acolo ca pe un soclu improvizat, statuie vie şi vioaie care guvernează tot ce are în jur.
Mi-e dragă. Mă linişteşte s-o ştiu acolo, s-o văd în tot ce am în jur, chiar dacă n-o percep şi n-o pricep pe deplin.
Mă guvernează şi pe mine, un fir de satin roşu ce uneşte atâtea decizii reprobabile.
‘A fost frumos atât cât a durat.’ Nu. A fost frumos.
Orice vine după e micşorarea inutilă a ceva ce nu trebuie şi nu poate fi micşorat. A irepetabilului.

*****

Fiecare casă veche, care stă să cadă, fiecare clădire ajunsă ruină, e un drum ce s-a înfundat pe negândite.
Fiecare casă veche şi fiecare clădire în paragină e o durere.
M-am format pe nişte trepte zgrimţuroase de beton, de unde stăteam la soare şi-ascultam poveşti pe care alte femei le trăiseră înaintea mea.
‘Hop, Criţico, hop!’. Ochii de un albastru închis ce mă priveau cu drag. Mâna bătrână şi dolofană care mă ajuta să le urc.
Casa cu buzunar care încă există, pe ale cărei trepte încă stau uneori. Singură. În tăcere.
Cândva o să stau pe alte trepte de beton, spunând, la rândul meu, poveşti. Poveşti care-o să înceapă mereu la fel, cu ‘N-aş fi crezut, de nu mi s-ar fi întâmplat chiar mie.’
Acum mă uit la casele vechi care dispar şi mă întreb câte poveşti s-au zis pe treptele lor mici.
Sunt, toate, puse cu faţa, cu treptele mici şi înguste, spre soare.

******

Moartea se uită la mine cu ochi mari, cu luciri de sticlă spartă. Se uită de undeva de sus, de undeva de departe, de foarte departe, cu privirea unui animal de pradă flămând.
În jurul meu nu e nimeni, şi totuşi mă priveşte cineva.
Mă priveşte cu poftă, mă analizează. Nu. Încă nu.
Şuieră printre dinţi, timpu-mi scapă printre coaste.
Mă simt privită. Nu-i nimeni în jur şi mă simt privită.
Doar ea poate vorbi fără cuvinte. O las.
Nu acum. Nu aici.

#pradă

cupe rostogolite pe podea într-o cameră care
n-a fost nicicând sărutată de soare,
regina plânge înfășurată
în mantia regretelor viitoare

un descântec frumos ca un poem,
un bărbat de care și zorii se tem,
deșertăciune, pahare goale și disperare
care roade flămândă pe dinăuntru osul
sperând c•o să răzbească să iasă în lume
din piept, trădând
culcușul din carne și pulsații unde doarme
de dimineață până seara somnul cel mare

nu ține nimic pentru tine, nu dacă
vrei să ai la ce să cugeți
în nopțile albe și aspre în care
drumul pare fără final și timpul
e ca un fular de lână groasă, aspră, albă
care îți frânge gâtul

vei afla cât ești de lumină atunci
când vei plonja în lacul de întuneric
din jurul tău, e gata
să-ți ia fricile, grijile, spaimele,
să le țină la păstrare departe
de orice șansă a lor
de a te atinge
de a te seduce din nou

nu încerca să le fii altora
ce n-au fost alții pentru tine
ce ai vrut și n-ai știut cum
să fii tu pentru alții, lasă
în același sertar cu fricile, spaimele și
toate versiunile tale care n-au apucat vreodată
să se nască, aruncă-te în lac fără
greutăți de picioare și ai să simți prin toți porii
cine ești de fapt atunci
când nu mai e nimeni în jur să te vadă
să te aprobe
să te ia-n brațe
să te creadă
să te vadă
să spere.

#confidenţial

toate piesele pe care
nu mai pot să le ascult
toate poemele începute
și neterminate, lăsate
amanet pentru o zi viitoare,
luna văzută de pe treptele
casei-mormânt la trei dimineața,
bagaj
purtat cu greu în fundul ochilor

biserica albă, paravan împotriva
transformării gândurilor negre
în fapte de nereparat,
tăcută aducere aminte că
există un mâine pentru fiecare azi
în care hăul își înfige ghearele în carnea mea,
un mâine care va veni negreșit dacă
trag aer în piept și număr până la zece înainte
să-l dau înapoi lumii

azi
mâinile tale frumoase ezită
să mă ia de mână, să mă conducă
buzele tale n-au curaj
să se atingă de ale mele,
acele câteva secunde
în care eziți
în care te temi
în care faci
atât de bine cunoscutul pas
în spate îmi spun
îmi arată cu degetul
toată neputința cu care încă
n-ai învățat pe de-a întregul să trăiești,
toate
lucrurile pe care le-ai lua doar pentru tine dacă
ai fi sigur
n-ai fi singur

eu
nu mai vreau să pot să cresc bărbați
care să plece din mâinile mele spre alte brațe
gata formați
gata adaptați
zeița-mamă își încheie cariera
așteaptă în loc de flori și aplauze
să primească
tot ceea ce a dat
sub lună, sub soare, pe piele, în scris sau în pat.

Despre autoare:

Eu sunt Lucreţia Lixandru, şi vin către voi cu o propunere de publicare. Câteva lucruri de spre mine: sunt PR în cadrul unui ONG din domeniul educaţiei, am apărut în reviste precum Planeta Babel, Subtext, Reşiţa Literară, Parnas XXI şi Ficţiunea, iar anul trecut am câştigat premiul al doilea în cadrul Concursului Naţional de Poezie Ion Chichere, ed. a şaptea. Într-o lume ideală, m-aş ocupa doar de artă şi de a îi ajuta pe ceilalţi să înţeleagă şi să cunoască mai bine lumea în care trăim şi provocările ei.