Observ din sclipirea pe care-o ai în ochi că mă judeci aspru pentru ceea ce sunt… sau, mai exact, pentru ceea ce aleg să fiu: un hedonist suprem, lipsit de griji, de responsabilități, de limitele așa-zis morale pe care majoritatea oamenilor și le impun, pentru că nu-mi pasă de ideea de Bine și Rău. Există totuși, în absența acestor noțiuni infantile, ceea ce numim Haos și Ordine – adevăratele concepte importante, cele ce fac Universul să se miște. Aparent, totul este haos, dar, în teorie, – și tu ar trebui să știi asta foarte bine – absolut totul poate fi dedus și poate avea o logică, o ordine, dacă poți să determini calea și punctul de origine. Amos, de exemplu, a murit pentru că, la un moment dat, a fost influențat să aleagă profesia de reporter, iar natura-i interiorizată l-a împins către un grup de oameni la fel de interiorizați, în timp ce firea-i curioasă i-a cerut să încerce să afle mai multe despre unul sau mai mulți indivizi suspecți… și-așa mai departe. Ceea ce vreau să spun este că, la prima vedere, totul este hazard, când, de fapt, lucrurile funcționează după o ordine firească. Iar Haosul? Ei bine, Haos este atunci când un grup de idioți se joacă de-a vrăjitorii și invocă entități pe care nu le înțeleg, eliberându-le într-o lume în care n-ar trebui să existe. Iar asta… Asta-mi încurcă planurile, îmi complică existența și mă forțează să intervin.

¯

Ruan reuși cu greu să-și strecoare bolidul argintiu printre mașinile de poliție, duba ambulanței și restul mulțimii adunate în fața magazinului său. Ajunse exact în momentul când infirmierii suiau o targă acoperită în spatele automobilului lor și, pentru o fracțiune de secundă, ceea ce-i servea drept inimă îngheță. Un vârtej de sentimente îi acapară întreaga ființă, stăvilit apoi când observă că domnul Harkmire, soțul Mathildei, urcă și el alături de legiști, plângând zgomotos. Răsuflă puternic, dintr-o dată epuizat și șocat de ideea că lipsa Katerinei l-ar fi afectat atât de intens.

– Domnule Freejoy, îl atenționă vocea unui bărbat în uniformă care se apropie rapid, încep să cred că sunteți cel mai ghinionist om din Cadiz. Nu știu cum se face că ne intersectăm zilnic de alaltăieri încoace…

Figură ofițerului îi era cunoscută, deși Ruan nu îi cunoștea numele. Pentru el, cam toți polițiștii arătau la fel, separându-i mintal în trei categorii în funcție de vârstă, iar cel care i se adresase era în cea de-a doua: mustăcios (cum mai toți erau), cu experiență, dar nu încă un resemnat nihilist, insensibil față de cazurile pe care le ancheta. Nu îl salută cu surâsul său tipic, dar o făcu însă politicos, conștient fiind că, până nu avea să o recupereze pe Katie, întreaga lume avea să îndure un cu totul alt domn Freejoy.

– Nu mi-o lua în nume de rău, domnul ofițer…

– Alcide. Aldo Alcide, interveni iute bărbatul, fixându-l cu ochi de un căprui întunecat de sub cozorocul caschetei lucioase.

– Aldo, îi spuse el lent, mă simt în largul meu în compania forțelor de ordine, dar aceste întâlniri, crede-mă, n-au fost premeditate și m-aș fi lipsit de ele.

Omul își clătină capul cu un aer pansiv, împingându-și buza superioară în mustața-i deasă și frumos tunsă.

– Înțeleg.

– Și sper, continuă Ruan, că nu era o sugestie voalată cum că aș fi avut ceva de-a face cu ce s-a întâmplat astăzi aici. Dacă ai vreun dubiu, adăugă el apăsat și cu un gest larg, chestorul Harrow îți poate confirma că, în timp ce geamurile magazinului meu erau pulverizate, eu mă aflam în Central Square.

– Desigur, domnule Freejoy. Dar aș fi lipsit de etică dacă nu aș menționa că asta nu exclude o oarecare parte de vină. Sau, îmi cer scuze, de o posibilă vină.

Cuvintele îl făcură să tresară – arareori cineva îndrăznea să-i vorbească așa, mai ales pentru că nu oferea nimănui vreun motiv să o facă, apelând la un șarm de care acum se simțea văduvit. Sprâncenele-i aurii se ridicară involuntar, iar privirea-i o răpi pe cea a polițistului, răspunzându-i răspicat.

– Adică?

– Adică este posibil, probabil chiar, ca nimic din toate cele întâmplate – vandalizarea magazinului, răpirea angajatei dumneavoastră și asasinarea unei femei nevinovate, sub ochii a o duzină de martori, în mijlocul străzii – să nu se fi petrecut dacă nu ați fi înlesnit ascensiunea și influența domnișoarei Sharp în Eastwatch. Poliția are un scop foarte clar, bine-stabilit, și această formă de „guvernare civilă” nu face decât să atragă astfel de incidente și să ne diminueze autoritatea.

Glasul lui Aldo era vădit influențat de o doză serioasă de frustrare, neliniște și sinceră grijă față de comunitate, iar faptul că semăna genului de prelegere pe care un părinte i-ar fi ținut-o unui plod răzgâiat, deși deranjant, era de înțeles pentru Ruan. Teoretic, ofițerul avea dreptate; practic, rata criminalității în sectorul său era cea mai mică dintre toate celelalte zone din Cadiz.

– Puteți contesta decizia primarului la următoarea adunare publică, domnule ofițer Alcide, îi zise el detașat. Deocamdată îmi puteți spune-

– Nu este jurisdicția mea, îl întrerupse Aldo încruntat și îi indică silueta domnișoarei Sharp, flancată de doi dintre oamenii ei și dulăii lor. Ea vă poate da toate detaliile dacă simte nevoia. Noi suntem aici doar pentru constatare. V-am oprit, mărturisi el, doar pentru a vă aminti că paza și ordinea ar trebui asigurate de persoanele potrivite.

– Am notat, zise Ruan. Deși, având în vedere că cineva foarte important pentru mine a fost răpit, ți-ai ales tare prost momentul, adăugă mai mult pentru sine, mărșăluind hotărât pe lângă el.

Neliniștea era limpede pe chipul lui Lorelei. Cu toate că părea că păzește ușa Antique Fantastique-ului cu un aer impozant, cu paltonul de mohair căzându-i ca o pelerină pe umeri și strălucind în rochia de mătase albastră, croită la comandă pentru silueta-i atrăgătoare, nu izbutea să-și ascundă temerile. Un nod i se ridică și i se opri în gât când Ruan se apropie de ea. Cei doi ogari se ridicară din șezut într-o clipită, adulmecând prezența lui, relaxându-se apoi imediat cu ceea ce părură a fi zâmbete pe boturile lor lungi.

– Trebuie să discutăm, îi spuse el fără să se oprească măcar pentru un moment, conducând-o iute către încăperea din spatele magazinului, dincolo de o cortină de catifea vișinie.

– Ruan, sunt cu totul dezolată de cele întâmplate și te asigur că-

Vocea ei turui în urmă-i până când, ascunși de vreo pereche de ochi ageri în biroul său, se stinse gâtuită sub strânsoarea degetelor lui, trezindu-se înfiptă în cel mai apropiat perete. Privirea lui oranj păru să erupă ca un vulcan, fierbând nenatural a furie.

– Cum ai permis să se întâmple așa ceva?! Am făcut un târg cu tine!

– Ruan, îi șopti ea odată ce șocul inițial se domoli.

Sub bărbia-i netedă și palidă, senzația de oțel înghețat îl alertă despre prezența celebrului ei brici cu mâner de cireș și monogramă aurie. Îl atinse de două ori, apoi își desfăcu degetele, lăsându-l să cadă pe podea. Ruan își slăbi strânsoarea, dar nu o eliberă.

– Nu am încetat nicicând să respect condițiile pe care le-am stabilit împreună, continuă ea cu siguranța omului care ori e cu adevărat sincer, ori nu are nimic de pierdut. Aș vrea să mă fi bucurat de mai mult gir de încredere din partea ta, dar realitatea e că nu suntem atât de apropiați… Mi-aș dori să fim, domnule Freejoy, pentru că am toată admirația față de tine și te consider prieten, în ciuda acestor circumstanțe.

Ruan mârâi frustrat și îi dădu drumul, întorcându-se și trecându-și a exasperare palmele prin păr și peste reverele pardesiului.

– Ce s-a întâmplat aici? o întrebă cu voce gravă. Ai câte un om care patrulează pe fiecare stradă!

– Într-adevăr, îi zise ea și tuși ușor, apoi își aprinse fără grabă o țigaretă lungă. Erau Șase-Picioare chiar pe cealaltă parte a drumului, nu departe de Antique, când s-a desfășurat incidentul.

– Și?! țipă el, întorcându-se amenințător spre ea.

– Știm despre cine este vorba. Am discutat deja cu vecinii tăi și cu ceilalți martori, și se pare că individul și-a văzut de drum, ignorând evenimentele și, mai ales, ignorând instrucțiunile pe care le-am dat tuturor patrulelor.

Ruan o fixă pentru câteva secunde, apoi umerii-i alunecară în jos a resemnare, expirând cu un șuierat. Lorelei își așeză degetele acoperite de inele pe unul din ei și-l strânse ușor.

– Înțeleg cât de importantă este Katerina pentru tine, îi spuse ea încetișor. Respectul pe care-l cer oamenilor mei este important pentru mine, așa că te asigur că îl vom găsi pe trădător și-l voi face să mărturisească și ce păcate încă nu a comis! Până la apus, te asigur, vei afla totul, îi spuse ea.

– Îți mulțumesc, Lorelei. Și îmi cer scuze pentru răbufnirea de mai devreme – nu-mi face cinste.

– Nu ai de ce, îi surâse ea subtil. Probabil că, în situația ta, aș fi reacționat mult mai impulsiv. Dă-mi câteva ore și ți-l voi aduce pe nenorocitul ăla pe tavă, feliat.

– Nu, refuză el și își redirecționă sclipirea portocalie fix în retina ei. Mi-l vei aduce viu și capabil să-mi răspundă la întrebări.

– Desigur, domnul meu, acceptă ea și mimă o reverență. Ah, și mi-am permis să comand deja ferestre noi pentru magazin, o echipă de curățenie se va asigura că totul va arata ca înainte și am instruit Șase-Picioare să asigure paza între timp. După ce înlăturăm toate aceste neplăceri, de asemenea, aș fi onorată dacă mi-ai face o vizită.

– După, concluzionă el și, cu un gest, îi sugeră că se putea retrage.

Lorelei se strecură pe după cortină, și tocurile ei se îndepărtară în ritm de metronom, dar dăinui în gândurile lui Ruan pentru câteva minute în plus. Cu toate că reacționase violent și necaracteristic, admitea că femeia ajunsese să-i fie întrucâtva dragă, fiind de-o ambiție greu de egalat și cu o personalitate pur dominantă. Își și putea imagina că, urmând fidel acel profil psihologic, probabil avea cel puțin un cuplu care acceptase să-i fie întru totul obedient în ceea ce privea jocurile de budoar și, mai mult ca sigur, o colecție de „jucării” cu care să-și pipereze fanteziile. Imaginea îl făcu să rânjească pentru o secundă din colțul gurii, cu o urmă de mândrie, măcar pentru faptul că reușea în continuare să mențină un anturaj cel puțin interesant.

Ruan își plimbă degetele peste o serie de titluri așezate ordonat în mica sa bibliotecă, trăgând ultimul volum către el și făcând ușa falsă să culiseze. Apăsă întrerupătorul din intrând, și o serie de becuri modeste luminară treptele spiralate, coborând în subsolul casei.

Spațiul subteran părea doar o altă pivniță, în care depozitase butoaie cu alcool prețios și vinuri, așa cum îi mărturisise și Adelindei. Și tot conform destăinuirii, în fundul încăperii generoase se afla o ușă de lemn putred cu o încuietoare-belciug – singurul obiect ce nu se potrivea cu restul clădirii, ci părea că aparținuse construcției și modelului original, înfăptuit cu mai mult de un secol în urmă.

Ruan ezită o clipă, ascultând un cor fantomatic pe care doar el în putea auzi, apoi roti belciugul și păși în bezna de dincolo de prag. În întunericul absolut, doar partea superioară a unui piedestal cilindric se contura în incandescența obiectului căruia încăperea claustrofobică îi fusese parcă dedicată. Pe el, un felinar dintr-un metal lustruit, de culoare ruginie, vibra în nuanțe de albastru; ca niște stele de diverse mărimi, scânteile sclipeau precum cel mai senin cer și cel mai adânc ocean de tuș, desenând modele fără formă pe chipul lui.

– A trecut ceva timp, dragi prieteni, șopti el, iar spiritele, recunoscându-i vocea, își accentuară mișcările, emițând o undă eterică în semn de salut.

La prima vedere, sclipirile, ca niște licurici de poveste, păreau că pot fi numărate pe degete, dar, oricine ar fi insistat cu o ocheadă atentă ar fi descoperit că înăuntrul lămpii antice, se afla o adevărată boltă nocturnă încărcată de astre neobișnuite – mii și mii, milioane, unele jucăușe, altele luminând leneș a satisfacție. Sufletele cumpărate de Ruan în ere de existență se odihneau pace, neafectate nici de către el, nici de către altă ființă din univers. Se ocupa el personal ca nimeni să nu le tulbure liniștea. 

– Îmi pare rău, dar trebuie să vă deranjez, le spuse el. Trebuie să știu cât de mult a fost afectat echilibrul. Niciunul dintre noi nu-și dorește să ne trezim cu vreunul din frații mei pe cap, venit să cerceteze de ce roțile cosmice nu se-nvârt cum ar trebui. Îh! exclamă el dezgustat. După atâtea milenii, ar fi o reuniune cel puțin neplăcută.

Lumina dispăru treptat, lăsând senzația că se va stinge cu totul, apoi izbucni brusc, devenind imediat un puls, ca un ceasornic ce-și delimita bătăile alternând în intensitate, cu doar subtile deviații aritmice.

– Înțeleg, murmură Ruan după ce înțelese mesajul. Suntem, cel puțin deocamdată, în siguranță. Vă mulțumesc, prieteni.

Lampa îi răspunse prin acea vibrație bizară, iar el o abandonă în tihna izolării. Traversând beciul, cu un gest de prestidigitație, făcu să-i apară un bănuț de aur în palmă. Moneda, cu o pentagramă în relief pe o parte și un simbol asemănându-se vag unui trident pe cealaltă, i se rostogoli, alunecă și reveni între degetele lui, ca ghidată de o voință invizibilă, într-un joc cu care, fără să-și dea seama, își ocupă scurta călătorie până înapoi, în partea din magazin dedicată clienților. Se așeză pe scaunul înalt ca de bar, în fața tejghelei, și propulsă banul in aer cu un bobârnac. Când ateriză înapoi în mâna lui, limba mică a orologiului vechi de-alături se rotise deja de trei ori și, înainte să repete trucul, o voce familiară îl smulse neceremonios din reverie.

– Nici n-ai idee cât de plictisitor arăți când faci chestia aia… Aștept aici, să prinzi moneda aia blestemată, de mai bine de o jumătate de oră, zise bărbatul aruncându-și mucul de țigară prin ușa deschisă.

– Poate n-ai să mă crezi, îi răspunse Ruan cu un surâs pisicesc, dar mă bucur să te revăd, inspectore Franco Baudelaire, adăugă el țintind enormul pistol pe care bătrânul copoi și-l prinsese la curea.

Despre autori:

Șerban Andrei Mazilu este scriitor și co-fondator al editurii Crux Publishing. După debutul în Statele Unite cu romanul The Angellove Society: Crux, publică în limba română romanele clockpunk Anotimpul pumnalelor și Jocul necromanților (ambele din seria Cronici din Voss). Înclinația sa pentru fantastic, horror și supranatural îi aduce mențiuni și recenzii pozitive din partea criticii și autorilor români de gen, astfel încât publică o povestire, Misterele din Sparktower, în antologia de colecție Metamorfoze, alături de titani ai literaturii fantastice: H. P. Lovecraft, Robert E. Howard, Guy de Maupassant, Arthur Conan Doyle și alţii.

Andreea Sterea le este mai bine cunoscută cititorilor Crux ca persoana din spatele editurii: co-fondatoare și editor-șef. De-a lungul timpului, Andreea a publicat zeci de articole de opinie, prezentări de carte și critică literară, având o rubrică permanentă – #traiestefantastic – în revista EgoPHobia. S-a remarcat ca traducătoare și coordonatoare de colecție (traducând, printre altele, texte semnate de Robert E. Howard, Saki, Walpole și alții). Romanul Confesiunile domnului Freejoy este titlul ei de debut și un proiect literar foarte drag.