realizat de Alexandra Medaru

Andreea Sterea le este mai bine cunoscută cititorilor Crux Publishing ca persoana din spatele editurii: co-fondatoare și editor-șef. De-a lungul timpului, Andreea a publicat zeci de articole de opinie, prezentări de carte și critică literară, având o rubrică permanentă – #traiestefantastic – în revista EgoPHobia. S-a remarcat ca traducătoare și coordonatoare de colecție (traducând, printre altele, texte semnate de Robert E. Howard, Saki, Walpole și alții). Romanul Confesiunile domnului Freejoy este titlul ei de debut și un proiect literar foarte drag.

Bună, Andreea!  De curând, ai lansat, împreună cu Șerban Andrei Mazilu, primul tău roman. Ce înseamnă acest lucru pentru tine? Credeai că vei debuta cândva?

Bună, Alex! Și nu, nu credeam. De scris, scriu destul de mult, numai că nu ficțiune. Nu am avut niciodată un plan de poveste sau roman în cap și nu țin personaje “la sertar”, gândindu-mă că le voi pune cândva pe hârtie. Sigur, am tot felul de idei, dar nici una din ele nu a evoluat mai departe de acest stadiu. Confesiunile domnului Freejoy, însă, s-a potrivit atât de bine cu mine, că nu am putut să nu mă implic. Tu ai fost foarte aproape de tot proiectul acesta, ai făcut parte din el, știi că efectiv nu m-am putut abține. Să mi se dea ocazia să scriu crime și mystery? A trebuit să fiu acolo, în mijlocul acțiunii 😊.

Ce simt acum despre asta? Cred că aceleași emoții pe care le simte orice scriitor la debut. Și, desigur, mândria că am oferit o carte bună – cel puțin, până acum, reacția publicului a fost mai mult decât înflăcărată. Aceeași mândrie pe care o simt de fiecare dată când publicul reacționează cu entuziasm la cărțile pe care le public, nu e nici o diferență.

Romanul Confesiunile domnului Freejoy a presupus o colaborare. Cum a fost procesul creativ? Cum ați împărțit scrierea volumului?

Am să folosesc o metaforă ca să explic această colaborare: Andrei a construit o casă cu tot ce îi trebuie unei case. Eu am făcut finisajele. Volumul nu a fost împărțit, per se. Lumea a fost construită de Andrei, intriga la fel. Știam de la început cine și, mai ales, de ce a înfăptuit crimele din Cadiz. Ruan însuși este un personaj pe care Andrei “îl coace” de ani de zile. Legătura acestui roman cu multiversul pe care Andrei îl dezvoltă de aproape un deceniu, începând cu romanul lui de debut, The Angellove Society: Crux, și trecând prin seria Cronici din Voss, a fost acolo dintotdeauna.

Eu am adus experiența de cititoare de cărți polițiste și experiența de psiholog în construirea lui Adelind Ness. Dacă vrei să îți explic procesul meu creativ, asta este deja altă poveste 😊. Procesul meu creativ – la care ai fost martoră în câteva rânduri – a implicat extraordinar de mult scris și rescris, tăiat, corectat, editat și redactat, cerut feedback de la alții (ocazie cu care îți mulțumesc încă o dată pentru ajutor), multe nopți foarte lungi, destul de multă cercetare (pentru că mi-am luat în serios rolul de cunoscătoare într-ale criminalisticii și proceduralelor) și câteva scheme în Excel.

Procesul meu a însemnat să scriu în noaptea asta o scenă, iar mâine noapte să o recitesc cu ochiul de editor, să o corectez, să adaug sau să scot lucruri, să regândesc lucruri, să verific informații, să “prind” inadvertențe în procesul investigativ, să am grijă ca toate indiciile să fie coerente, etc. Chiar și așa, am făcut destul de multe boacăne.

Norocul meu ca scriitoare a fost Andrei în chip de editor – m-a împiedicat să comit cel puțin o eroare monumentală, genul de greșeală pentru care eu aș fi taxat fără milă oricare alt autor. Ceea ce nu demonstrează decât că orice scriitor are nevoie de un editor, iar noi toți avem nevoie de un redactor, un cap limpede și cel puțin un cititor beta ca să o scoatem la capăt. Andrei a fost pentru mine editor când eu eram scriitoare – și invers – iar toți ceilalți, care ați fost alături de noi pe acest drum (tu, Iulia, Demi, Roxana, Oly) v-ați dovedit încă o dată că sunteți cei mai faini colaboratori și prieteni pe care îi poate avea cineva.

Și, ca să dau din casă până la capăt, deși aproape toate lucrurile erau clarificate, și toate deciziile luate, și toate firele narative legate, și toate misterele explicate, eu și Andrei am petrecut zile (și discuții) în șir, hotărându-ne cum se termină, de fapt, această carte. Epilogul a fost finalizat abia după ce romanul s-a întors de la redactare – și se îndrepta spre DTP și tipar 😊. Aia a fost o aventură!

Sunt în acest volum numeroase personaje interesante. Avem o tânără arhitectă nevoită să se transforme în jurnalistă de investigație. Întâlnim un misterios negustor de obiecte la fel de misterioase. Apare un fost polițist venit dintr-altă lume etc. Care dintre aceste personaje e preferatul tău și de ce?

Ai putea crede că Adelind este personajul meu preferat din Confesiuni, pentru că i-am dat o personalitate și am urmărit-o rând cu rând, virgulă cu virgulă, cum se transformă și devine. Dar te-ai înșela.

Eu pe Franco l-am cunoscut în Anotimpul pumnalelor și, atunci, pe loc, am decis că îl voi urma până la capătul universului și dincolo de el, oriunde ar decide Andrei să îl ducă. Acum că s-a rezolvat problema spoiler-elor, da, inspectorul Franco Baudelarie apare (cumva 😉) în Cadiz, alăturându-i-se lui Ruan și lui Adelind în confruntarea lor cu Frăția, secta care face ravagii în oraș. Ei bine, pentru mine, Franco reprezintă cam tot ce e mai bun, drept și nobil în lume.

Uite ce scrie Andrei despre el – și asta cred că ajută mult să înțelegi de ce literalmente am început să strig de bucurie când am aflat că Franco va fi personaj în acest roman:

Despre Franco nu pot spune cu certitudine decât două lucruri: că nu este un supraviețuitor – pentru asta ar trebui să iubească viața și să se lepede de cantitatea enormă de cinism care îl sufocă, dar că este rezistent – precum un boxer de mâna a doua; și că, atâta timp cât poate, cât există într-o formă sau alta, cu un abandon suprem și o lipsă absolută de griji față de propria-i siguranță, se va ridica de la podea, va sta sfidător înaintea zeilor din abis, strângându-și revolverul între degete, își va aprinde o țigară și, chiar de-ar fi ultimele lui cuvinte, le va spune „Nu, pe-aici nu se trece!”.

Am o glumă pe care o tot repet – Andrei cred că s-a săturat deja de ea – că multiversul lui este cu și despre Franco Baudelaire, numai Andrei nu știe încă asta. Mi-e greu să ți-l explic pe Franco – ar trebui (și poate chiar ar trebui!) să scriu un articol mai amplu despre el. Ruan mă amuză, cu Adelind pot empatiza foarte ușor, Katie mi-e extrem de dragă (așa cum le este tuturor celor care au citit deja cartea, fiind considerată probabil cel mai izbutit personaj al lui Andrei din acest univers), iar pe chestorul Harrow îl respect. Dar Franco Baudelaire este adevărul și viața.  

După un roman în colaborare, te tentează să încerci și o poveste proprie? Dacă da, în ce zonă te-ai vedea scriind?

Măi, nu, nu prea. În continuare nu am intrigi sau personaje prin sertarele minții sau biroului cu care să experimentez. De ani de zile le tot spun scriitorilor mei că îmi doresc un roman polițist clasic, o combinație de whodunnit cu noir, cu mister, cu procedură, cu deducții, cu tot ce îi trebuie. Uite că am rezolvat această problemă cu ajutorul lui Andrei.

Dacă aș scrie, aș scrie tot în colaborare – poate că am prins acest gust, nu-mi dau seama încă. Dar, dacă s-ar ivi oportunitatea, aș îndrăzni să scriu cu George Cornilă în zona de postmodernism, deși stilul lui George este atât de deosebit, iar scrierile lui atât de complexe, că nu cred că aș ține pasul cu el. Și mai simt că m-ar distra teribil să scriu ceva cu Mircea Țara, ceva în lumea Baladelor Nlithiei. Eu și Mircea lucrăm excelent împreună, se întâmplă ceva magie când ne punem mintea pe un text gândit de el. Cu condiția ca Mircea, sau George, sau oricine altcineva să înalțe casa, iar eu să fac finisajele.

Dincolo de noua activitate de scriitoare, ești implicată în numeroase proiecte: ești editor-șef la Crux Publishing, publici articole de opinie, ai o rubrică permanentă în EgoPHobia sau faci traduceri. Dintre toate aceste proiecte, care îți este cel mai apropiat sufletului tău? De ce?

Crux-ul, desigur. Îmi place să scriu critică sau cronici și am avut cel mai provocator (și mai distractiv) an cu putință când am lucrat cu Oliviu Crâznic și Andrei la volumul Metamorfoze, dar Crux-ul este personajul principal din povestea mea. Nu mă înțelege greșit, îmi dă imense, nenumărate bătăi de cap. Ameninț o dată pe an, în fiecare an, că îmi iau un an sabatic și mă duc în lume și-l las să se mai descurce și singur.

Dar editura sunt scriitorii, cărțile, cititorii, prietenii pe care mi i-am făcut pe drum, proiectele în care m-am implicat, oamenii pe care i-am cunoscut, și, din nou, scriitorii. Dacă nu era editura, noi două probabil nu ne-am fi întâlnit, nu am fi devenit prietene, nu am fi avut această discuție, nu ne-am fi făcut planuri de viitor împreună, etc. Crux-ul sunteți voi toți și, când viața e grea și lumea e rea și noaptea pare nesfârșită, îmi aduc aminte de voi și de cărțile voastre și… iată-mă, tot aici. Ar fi mai ușor să scriu numai cronici sau să traduc, dar când am ales eu calea ușoară?

Dacă tot vorbim de proiecte, hai să ne întoarcem puțin la Crux. Ce ne așteaptă în viitorul apropiat de la editură?

Anul acesta mai sunt programate trei volume: Caietul psihopatului, de Ștefan Bolea, continuarea (și mai bizară) a Caietului Roxanei, Gangland, de Florin Pîtea și Capătul lumii, de Mircea Țara (al treilea roman din seria Baladele Nlithiei, dar al cincilea titlu din universul Nlithian). Pe lângă asta, lansări de carte, evenimente, colaborări, știi tu, lucrurile care fac Crux-ul să fie Crux și nu altceva. Și apoi, vacanța de iarnă, și apoi, de la capăt. Anul viitor o să fie interesant. Planul editorial este divers și oarecum nonconformist, și asta e tot ce voi spune în acest moment 😊.

Aveți în portofoliu numeroși autori consacrați, dar și debutanți. Cum ajunge un scriitor să facă parte din proiectul vostru?

Trecând printr-un proces de selecție extrem de riguros. Fiind o editură de tip boutique și de nișă, publicăm, așa cum știi, destul de puține titluri pe an. Avem deja niște standarde destul de ridicate și suntem conștienți că publicul nostru este destul de pretențios – probabil și pentru că l-am educat în felul acesta.

La publicare, prioritate au scriitorii in-house, desigur. Cu unii dintre ei avem planuri pe doi-trei ani în avans. Cu câțiva, și pe cinci. Știm ce avem de făcut împreună. Cei care încă nu sunt în “clanul Crux” ajung la noi pe trei căi: fie sunt invitați direct să publice la noi (tu ești un exemplu, mai sunt câțiva), fie am umblat prin aceleași cercuri de atât de mult timp și ne-am curtat reciproc de atât de mult timp, încât colaborarea noastră devine inevitabilă (aici mă gândesc la Cezarina Anghilac, care mi-a trimis manuscrisul În cercul fiarei a doua zi după ce eu hotărâsem să o întreb dacă n-ar dori să mi-l trimită), fie ne trimit un manuscris atât de potrivit Crux-ului, că le facem loc în planul editorial fără să stăm pe gânduri (și aici îmi vin în minte George Cornilă, Mircea Țara, Germin Petcu, etc, – care, între timp, au devenit autori in-house).

Editura a publicat și traduceri, precum seria Conan și volumul Metamorfoze. Aveți din nou în plan ceva din zona asta?

Avem. George Cornilă ne-a onorat (din nou) cu o traducere superbă din Robert E. Howard – Cuie roșii, una dintre cele mai îndrăgite nuvele cu Conan Barbarul. Abia aștept să lucrăm la ea!

Mi-aș dori un nou volum dedicat monștrilor. Cum au fost Metamorfozele pentru vârcolaci, un alt volum pentru alte creaturi, la fel de misterioase și înfricoșătoare. Literatură clasică, de care îmi place mie, elaborată stilistic, complicată, cu ritm și rimă, cu sonoritate, cu nume grele, etc. Dar cine are timp? Pe de altă parte, la cât material nu am introdus în volumul Metamorfoze, am avea lejer de un volum doi. Dar cine are timp? Cândva, în această viață, voi traduce nuvela “The Were-Wolf”, de Clemence Hausman, din 1896, care e atât de fain scrisă, e atât de sofisticată stilistic, că mi se face pielea de găină numai când mă gândesc la ea.

Dacă ai avea un ultim gând despre scriitorii tăi care ar fi acesta?

În ideea în care sunt pe patul de moarte și am un ultim gând despre ei? Îmi trece prin cap un citat aproximativ din Gandalf: My work is now finished. Here at last, on the shores of the sea, comes the end of our Fellowship. Glumesc, desigur. Hai să o spun așa: cu scriitorii mei (cu cei mai mulți) vorbesc săptămânal mai mult decât cu familia mea. Dacă ar fi să le transmit ceva acum, ar fi următorul lucru: Continuați să scrieți!

Dar pentru cititori?

Îndrăzniți să citiți cărți aflate la ani-lumină de zona voastră de confort sau de trend-urile curente. Îmbrățișați diversitatea de specii, teme, motive, autori și povești – veți fi, de cele mai multe ori, surprinși foarte plăcut de ceea ce veți descoperi acolo. Poți trăi trei vieți și poți explora cinci lumi diferite citind aceeași carte – așa că lăsați deoparte prejudecățile și temerile, și pur și simplu citiți.

Cititorii noștri sunt întrucâtva speciali, pentru că sunt obișnuiți de atâta timp cu ceea ce publicăm noi, ei au deja mințile deschise, gusturile formate, așteptările definite. Așa că lor le spun atât: Fără voi, noi n-am mai fi aici, așa că mulțumim și trăiți fantastic cu fiecare ocazie pe care o aveți, în sau în afara cărților!

Mulțumesc pentru interviu. Și să ne auzim curând cu vești la fel de faine!

Mulțumesc și eu, Alexandra! Să fii convinsă că ne reauzim curând!