Se apropia Crăciunul, deși vremea mohorâtă și ploioasă aducea mai mult a toamnă târzie, iar puținii oameni care se încumetaseră să iasă se buluceau prin magazine mai mult ca să nu se ude. Decorațiunile, luminițele și ornamentele care împodobeau piața arătau ciudat, de parcă nu fuseseră agățate la vremea lor.

   Cu toate astea, Tomas continua să cânte la chitară pentru pavelele umede și băncile solitare, adăpostit sub streașina unui magazin de haine. Ori de câte ori avea puțin timp liber, cânta în piața din centrul orașului sau pe străzile mai aglomerate, sperând să câștige un ban în plus pe lângă salariul de mizerie pe care-l avea, însă treaba mergea anevoios. Își ținea husa chitarei la picioare, pentru ca oamenii să-și arunce acolo aprecierea, însă nu strânsese prea mult, iar asta-l făcea chiar mai posomorât decât vremea, astfel că simțea nevoia să-și toarne amarul în balade vechi de dragoste.

    Se făcuse deja destul de târziu, când Tomas se apucă să-și strângă lucrurile. Prima dată, numără bănuții din cutie: avea nouă euro și optzeci de cenți, numai mărunțiș. Vârî monedele în buzunarul gecii vechi, care purta un miros fad de mucegai, așeză chitara în husă, își aranjă mai bine căciula pe urechi și porni spre casă.

   În drumul său, pe care-l parcurgea mereu pe jos, trebuia să treacă piața, să traverseze două bulevarde aglomerate cu semafoare încăpățânate, s-o ia prin curtea cimitirului, apoi să meargă încă vreo trei străzi până să ajungă în cartierul în care locuia. Mergea cu bărbia în piept și cu pași grei, iar mărunțișul îi zornăia în buzunare. După ce trecu strada și intră pe poarta cimitirului veșnic stăpânit de întuneric, aprinse lanterna mică de buzunar pe care-o purta mereu după el, iar pe cărarea principală, flancată de stejari, văzu în bătaia fasciculului un obiect închis la culoare. Se aplecă și întinse mâna după el, descoperind că era o jucărioară cu lanț, murdară și uzată. Mută capătul lanternei între dinți și trase de lanțul jucăriei, care începu să cârâie tânguitor, de parcă toate arcurile din interiorul ei erau ruginite. Tomas se gândi că poate o pierduse vreun copil, unul destul de sărman, judecând după cât de jerpelită era jucăria, însă decise că era numai bună să i-o ofere Corei.

   Însă pisica nu se bucură de cadou atunci când Tomas intră pe ușă și îi arătă jucăria. Ba chiar sâsâi, speriată, iar coada i se înfoie de parcă văzuse naiba știa ce. Bărbatul chiar încercă s-o îmbie, trase ușurel de lanț, pentru ca pisica să vadă că jucăria cânta, însă nu reuși cu niciun chip s-o înduplece, așa că așeză maimuțica pe un raft din sufragerie și o uită acolo o vreme.

   A doua zi, după lucru, se duse din nou în piață. De data asta, era ceva mai binedispus, așa că-și petrecu timpul cântând cu drag și chiar reuși să adune mai mulți bani decât în ziua trecută. Pentru prima dată după multă vreme, cântă cu bucurie și își acompanie piesele cu un fredonat în surdină.

   Tomas își ura serviciul, unde trebuia să ambaleze și să așeze colete pe o bandă monstruoasă de oțel, își ura colegii care-l evitau, își ura șeful care-l persecuta și, poate cel mai mult, își ura salariul nesimțit de mic, din care abia își putea plăti chiria și facturile, iar de multe ori, rămânea cu atât de puțini bani pentru mâncare, încât trebuia să aleagă cine avea să se bucure de cină în săptămâna respectivă, însă de cele mai multe ori, o alegea pe Cora. Dacă n-ar fi avut chitara lăsată moștenire de bunicul lui, dacă n-ar fi fost tatăl lui care să-l învețe să cânte, înainte să moară, n-ar fi reușit să se descurce cu cheltuielile. Nu făcea mereu mulți bani, ba chiar uneori abia dacă strângea o sumă din două cifre, dar chiar și cele câteva monede erau mai bune decât niciuna.

   Fericit că avea ceva bănuți în plus, hotărî să cumpere un pui pe care să-l împartă cu Cora, și pentru că trecu înainte pe la magazin, se făcuse deja întuneric atunci când porni spre casă. Traversând cimitirul zidit într-o liniște tremurătoare, se pomeni dintr-odată strigat de un glas de copil și se opri în mijlocul aleii dintre stejari. Se răsuci în toate părțile, scormoni printre umbre cu fasciculul lanternei, dar nu văzu nimic. Totuși, era sigur că cineva îi strigase numele, îl auzise cumva înfundat, însă foarte aproape. Ca să nu i se facă urât, scutură din cap și porni înainte o idee mai iute. După ce ieși pe poarta cimitirului, traversă din nou strada, apoi încă una și încă una și, în sfârșit, ajunse în cartierul său.

   Când intră pe ușă, mirosul bizar îl izbi în plin și îi veni imediat să vomite. Tomas ghici imediat ce se întâmplase, însă refuză să admită adevărul până când dădu cu ochii de cadavrul pisicii, culcat pe podea în sufragerie.

   Lăsă jos husa și plasa de cumpărături, îngenunche, apoi o luă pe Cora cu mâinile tremurând și îi perpeli trupul înțepenit pe toate părțile. Nu părea să aibă vreo rană, să fi fost lovită sau zgâritată pe undeva, ceea ce-i făcea moartea subită cu atât mai bizară. Reuși să-și păstreze cumpătul până în clipa în care își aduse aminte că luase un pui întreg tocmai ca să-l împartă cu ea. Abia atunci realiză că moartea Corei însemna că de-acum avea să fie din nou singur, că nu mai avea cu cine să lenevească în pat duminica, că n-avea cine să-l mai aștepte când venea seara acasă, că n-avea să mai simtă niciodată trupul mic și cald torcând noaptea la picioarele lui.

   Atunci, izbunci în lacrimi și plânse cu jale, nu de durere pentru Cora cât de durere pentru sine, sugrumat de milă și de singurătate. Nu mai plânsese din copilărie și parcă că uitase cum se făcea, fiindcă deși lacrimile îi curgeau șiroaie pe obrajii supți, nebărbieriți, iar gura i se strâmba la răstimpuri, nu scotea decât un horcăit înfundat, ca un bolnav care trăgea să moară. După ce se descărcă, ieși în curtea din spate, săpă o groapă puțin adâncă, folosindu-se, în lipsa unei lopeți, de o lingură, așeză trupul Corei, îl mângâie scurt și, în sfârșit, îl acoperi cu pământ.

   În seara aceea, avu un vis zbuciumat. Se făcea că tocmai sosise în piață și se pregătea să înceapă să cânte, când înaintea lui apăru un copil. Era un băiețel nu mai mare de cinci ani, dar vânjos, cu părul nisipiu sticlos și obrajii rumeni. Era îmbrăcat doar cu o cămașă albă cu mânecă scurtă și pantaloni albaștri. Tomas se sperie când îl văzu, fiindcă știa că era iarnă și că era foarte frig, deși în vis nu simțea frigul, așa că sări în picioare și se grăbi să-i ofere copilului, mai înainte de toate, geaca lui cu miros de mucegai, însă nu mai apucă.

   — Tomas, știam c-o să te găsesc aici, spuse băiețelul cu glasul lui cristalin. Trebuie să mi-o aduci înapoi, neapărat!

   — De ce umbli îmbrăcat așa? O să îngheți! Unde sunt părinții tăi?

   — O vreau înapoi, Tomas. Am nevoie de ea. Adu-mi-o neapărat…

   Visul se risipi treptat pe când băiețelul încă vorbea, iar Tomas se pomeni că se holba la tavan, fără să-și poată simți corpul. Rămase întins în pat, cu fața în sus, mai bine de două ore, iar când în sfârșit încercă să se miște, trupul îi scârțâi prelung, ca un mecanism ruginit căruia i-ar fi prins bine niște vaselină.

   Era dimineața Ajunului. Tomas privi pe geam și văzu străzile, mașinile și copacii acoperiți de o pojghiță albă de chiciură. Era mai frig decât își putea permite, așa că își trase un hanorac gros peste tricoul în care dormise, opri caloriferul și merse la bucătărie, unde bău câteva guri de cafea fierbinte, fără zahăr. Resimțea lipsa Corei, care la ora aceea începea să miorlăie pentru a-l atenționa că era cazul s-o hrănească. Castronașele ei erau încă în hol, pe jumătate pline. Cutiuța cu mâncare se afla în sertarul din baie, lângă litieră, iar jucăriile ei erau împrăștiate prin sufragerie. Tomas nu putu suporta să mai rămână închis în casă alături de amintirea pisicii, așa că se îmbrăcă repede, își luă chitara și se duse în piață.

   Cântă numai colinde vesele și melodii de voie bună, iar trecătorii îi apreciară talentul după cum putură, însă, deși husa era ceva mai plină cu mărunțiș, își pieptul simțea ușor, lipsit de greutate, de parcă toate organele lui se reduseseră la volumul unui smoc de fulgi. După-amiază, hotărî să se întoarcă totuși acasă și să adune lucrurile pisicii, însă, trecând prin cimitir, i se păru din nou că cineva îl striga.

   De data asta, nu se întoarse și nu se uită în urmă, ci porni mai departe, trecând străzile, până când ajunse acasă și se apucă să rezolve treaba. Pe când aduna șoriceii de plastic într-un sac, zări jucărioara găsită de curând în cimitir. Își aminti brusc de visul bizar pe care-l avusese noaptea trecută și înțelese imediat ce era de făcut. Nu mai pierdu vremea, fiindcă urma să se întunece curând, așa că luă jucăria și porni spre cimitir.

   Se opri în mijlocul aleii unde o găsise și își aranjă căciula pe cap. Era atât de frig încât scotea aburi groși pe nas. Ajungeau până la el ecourile stinse ale unor colinde cântate cu voioșie. Tomas lăsă jucăria exact acolo unde o găsise, apoi se întoarse, însă când să iasă pe poarta cimitirului, se pomeni din nou strigat. De data aceasta, își auzi numele foarte aproape de el, ca o șoaptă la ureche care-i făcu pielea de găină.

   — Lasă-mă în pace, ți-am adus jucăria! strigă el către pustiul din spatele lui.

   Vântul vui scurt printre crucile de piatră, în chip de răspuns. Tomas își vârî și mai adânc mâinile în buzunare și plecă. Se întoarse acasă și, de cum intră pe ușă, îl lovi o foame de lup, așa că se apucă să gătescă puiul pe care-l cumpărase cu două seri în urmă, numai că atunci când începu să mănânce, i se păru că avea un gust oribil, de carne putrezită, așa că-l aruncă la gunoi cu totul și se întinse în pat. Își rezemă ceafa în palme și bătu cu călcâiul în cadrul de lemn al patului multă vreme, până ce nici el nu știu cum, dar alunecă într-un vis. Îi apăru din nou înainte băiețelul îmbrăcat cu haine subțiri, însă de data asta, privirea lui încercănată îl fulgera, obrajii îi erau supți și pielea cenușie. Tomas nu se sperie, căci nu-i stătea în fire să-și piardă cumpătul atât de ușor, însă nici nu îndrăzni să-l lase pe băiat să-i taie calea.

   — Te-am rugat să mi-o aduci înapoi, îi zise băiețelul, iar vocea groasă și hârâită care ieși din gurița știrbă îl făcu să se dea cu un pas mai în spate.

   Glasul acela n-avea nimic pământean în el, iar Tomas începu să creadă că visele lui nu mai erau niște simple vise.

   — Dar ți-am adus-o. Am lăsat-o exact acolo unde am găsit-o, încercă el să se apere.

   — Nu! tună băiatul, cu fața și mai încruntată, cu vocea și mai amenințătoare. Nu așa! Trebuie s-o aduci la mine ! Altminteri, am să te fac să înnebunești și o să-ți dorești să nu-mi fi nesocotit rugămintea.

   Până și cuvintele pe care le folosea i se părură ciudate lui Tomas, care nu mai apucă să-i răspundă, căci se trezi privind tavanul. Avea trupul scăldat într-o sudoare rece, deși se simțea congestionat, iar mușchii rigizi nu voiau să-l ajute. Îi luă mult să se dea jos din pat și găsi puțin curaj uitat pe fundul ceștii de cafea. Nu se putea ca ceea ce i se întâmpla să fie real, și, chiar dacă era, până la urmă nu era vinovat cu nimic. El doar găsise jucăria în cimitir și se gândise că era pierdută. Nu o furase, nu-i răpise el bucuria copilului din vis. Se hotărî, așadar, să încerce să uite povestea și își petrecu ziua de Crăciun mâncând conserve vechi, culese din fundul dulapului, și uitându-se la filme înfofolit într-o pătură groasă. Spera să-și țină mintea destul de ocupată încât să nu se mai gândească la Cora sau la situația bizară în care se afla. Adormi ghemuit pe canapea și nu mai visă nimic.

   De dimineață, însă, își simți mâna linsă de o limbă aspră și sări ca ars, azvârlind pătura și scăpând un strigăt răgușit. Sări din pat și se uită panicat împrejur, dar nu văzu nimic. În câteva zile, spaima puternică a lui Tomas se diluă, devenind un vis urât de care nu voia să-și amintească. Apoi, după aproape două săptămâni, îl visă din nou pe băiat. Se afla tot în piață, îmbrăcat cu aceleași haine subțiri, și o ținea în brațe pe Cora, care torcea fericită. Băiatul nu-i mai adresă niciun cuvânt, dar un zâmbet drăcesc se lăți pe fața mică, iar Tomas înțelese că n-avea scăpare. Se îmbrăcă și se duse în cimitir. Găsi jucăria exact acolo unde o lăsase. O luă, o cercetă câteva secunde, apoi trase lanțul, iar făptura de pluș începu să cârâie.

    — Stăpânului tău îi e dor de tine, maimuțică tâmpită…

   Tomas se uită împrejur, întrebându-se cum avea să găsească, între atât de multe cruci și lespezi, mormântul băiatului care-i tot apărea în vis. Rătăci ore bune în frig, cercetând cu atenție fiecare piatră, fiecare nume și fiecare dată inscripționate în piatră. Erau mulți copii îngropați acolo și n-avea cum să-și dea seama care dintre ei îl chinuia atât de tare. Încă ținea în mână jucăria când coborî întunericul. În obscuritatea înserării, băiatul îi apăru dinainte și-i făcu semn să-l urmeze. Piatra lui funerară era ultima de pe parcela de lângă gardul de sârmă care despărțea cimitirul de curtea unui depozit de lemne. Tomas aprinse lanterna și-o bărăg în gură, puse jucăria jos și începu să sape mormântul cu mâinile goale. Pământul era atât de rece, pe alocuri înghețat, încât degetele i se umplură de sânge și noroiul i se strecură sub unghii. Când simți că nu mai putea să continue, căută disperat o soluție mai rapidă și zări la câteva sute de metri depărtare, baraca de unelte a groparului. Sparse lacătul cu o piatră, lumină interiorul cu lanterna și luă o lopată dintr-un colț, apoi continuă să sape și mai avid mormântul, până când ajunse la coșciug și se opri. Sări în groapă și îndepărtă bulgării înghețați cu palmele care-l usturau, apoi forță capacul folosindu-se de lama lopeții și reuși într-un final să-l deschidă.

   La lumina lanternei, Tomas văzu că băiețelul care-i apărea atât de fioros în vise își dormea somnul de veci fără să fi putrezit. Purta aceeași cămașă albă, impecabilă, aceeași pantalonași și avea părul la fel de curat, în nuanța de blond nisipiu, însă ochii pe care-i deschise imediat ce Tomas așeză jucăria veche lângă el, nu erau aceiași.

   Erau mari, roșii, injectați și însetați de sânge proaspăt.

Despre autoare:

Gabi Gabrinov

M-am născut în 1997 în oraşul Găeşti, Dâmboviţa. Am urmat cursurile colegiului naţional Vladimir Streinu din Găeşti, la profilul uman, specializarea filologie, pe care l-am terminat în 2016. În 2020 m-am mutat definitv în Germania. În prezent sunt casnică şi aştept primul copil.
Îmi place să cred despre mine că sunt povestitor, nu scriitor, pentru că toată viaţa m-au preocupat poveştile de toate felurile, culese de la oameni sau inventate de mine. Scriu poezii de la nouă ani şi poveşti fantastice încă din gimnaziu. Am debutat literar în 2016, în revista Helion Online cu povestirea ,,Îngerii”. Am scris de-a lungul timpului alte câteva proze scurte, care au fost publicate în Helion (Nocturn) în 2017 , Liternautica (Ftizie-fragment de roman) în 2019 şi Egophobia, revistă cu care am colaborat cel mai des (Groparul care şi-a îngropat sufletul din greşeală, Povestea ceasornicarului, alchimistului şi bibliotecarului). Recent, am publicat şi în revista online Catchy. De asemenea, am fost selectată să particip cu zece poezii contemporane în antologia literară Nova Poetica, ce va apărea anul acesta la editura Literagraf.
Ador să scriu, să citesc şi sper ca într-o bună zi să pot mirosi paginile romanelor mele proaspăt sosite de la tipar.