„MALADÍV, -Ă adj. cu aspect sau caracter nesănătos; bolnăvicios. ◊ (despre stări psihice) care trădează o boală. (< fr. maladif).”

          La M. Blecher, maladia devine un quid pro quo al eroismului, deoarece eroul antagonic, consumând esența vitală a existenței, nu reușește să învingă boala ci doar să cucerească lumea în planul propriei sale irealități.

          Max L. Blecher s-a născut pe 8 septembrie 1909 în Botoșani, dar și-a petrecut majoritatea vieții în Roman, un oraş pe care îl descrie ca fiind „un oraş infect cu oameni mucegăiți pe dinafară și mai ales pe dinăuntru”. Nu primește vizite, nici din partea rudelor sale, nici din partea cunoștințelor și  rămân izolat în camera sa.  De origine evreiască, avea să se iscălească diferit, în funcție de ceea ce scria, cum ar fi M. Blecher pentru proză și  versuri, Corp transparent, iar Max L. sau Marcel pentru corespondenţă.

          Scriitorul provine dintr-o familie bogată, tatăl său, Lazăr Blecher, fiind proprietarul unei fabrici de sticlă. A urmat școala primară și liceul la Roman. După ce a absolvit în anul 1928, s-a înscris la Facultatea de Medicină din Paris, dar a fost forțat să întrerupă studiile din cauza unei boli care pe atunci era incurabilă (tuberculoză osoasă). După ce s-a îmbolnăvit, a căutat alinare și vindecare în mai multe sanatorii, cum ar fi Berck-sur-mer (Franța), Leysin (Elveția) și Techirghiol, însă tratamentele oferite au fost ineficiente. La 19 ani, era deja internat într-un sanatoriu din Franța, unde corpul său a fost imobilizat în gips pentru tot restul vieții sale scurte. 

          Vizuina luminată este romanul lui M. Blecher publicat postum, la mai bine de treizeci de ani de când a fost scris care a „trăit” trei vieți distincte: prima viață a început și s-a sfârșit când Blecher, diagnosticat cu Morbul lui Pott, coresponda cu bunul său prieten Geo Bogza, spunându-i despre proiectul celor „trei cărți cu trei «subiecte» diferite”, cea de-a doua viață are loc datorită lui Sașa Pană care, în 1971, editează manuscrisul „jurnalului de sanatoriu” și 2009 când Grupul Editorial Art alege să o readucă la viață.

          Blecher îmbină două realități, ambele personale, intime, care se pun în acord: o realitate in carne ed ossa care nu poate transgresa „sămânța” literar și o literatură in actu, ce își creează propria irealitate corporală.

          „Cu mare mirare, când recitesc ce-am scris, regăsesc în cele povestite exactitatea întâmplărilor care s-au petrecut în realitate. Îmi este atât de greu să le degajez de cele ce nu s-au întâmplat niciodată! este atât de greu să le curăț de zgura de visuri, de interpretări și de deformări la care le-am supus.”[1]

          În prefața versiunii publicate în 2021 la Editura Cortex, Lucian Pricop scria: „La Blecher, literatura transportă mărcile corporalului (și nu numai) într-un teritoriu cu o materialitate distinctă, tocmai pentru că tot ce ține de corporal este greu controlabil. […] A vorbit despre Vizuina Luminată ca „un jurnal de vise” Radu G. Țeposu[2], identificând angrenajul după care funcționează plăsmuirea realității secunde, cea onirică. Există precedente de punere în relație a literaturii blecheriene cu perspectiva psihanalitică.”[3]

          Vizuina Luminată prezintă structura unui roman în care nu există o structură unitară, dar în care capitolele se țin „mitic” laolaltă. Naratorul călătorește spre trei puncte cheie ale existenței sale: sanatoriul de la Berck, Leysin și Techirghiol. Undeva pe malul Atlanticului, pe țărmul Mării Negre și în Alpii elvețieni, eroul blecherian întâlnește însuflețiri ale tragismului, personaje la fel de suferinde, care apar pe scena maladivului și dispar ulterior, atunci când suferința lor s-a transpus într-un mesaj simbol: un copil de doar zece ani este tratat prin picurarea de eter pur direct pe organele genitale, un argentinian bogat creează un spectacol desprins parcă din tablourile lui Salvador Dali, îmbătându-se și topind plăci de patefon pe calorifer; o fată mută este insultată chiar de eroul-narator fiindcă nu răspunde avansurilor – neputând de altfel.

          Vizuina luminată din perspectiva operelor blecheriene nu este altceva decât un corp uman pe care mintea îl luminează, inspectându-i straturile geologice interioare.

          Romanul se deschide cu o confesiune brutală a eroului-narator: „Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată. Și totuși când mă gândesc la fiecare clipă care a trecut în parte, și caut s-o revăd, s-o reconstitui, adică să-i găsesc anumita ei lumină și anumita ei tristețe sau bucurie, impresia care renaște este înainte de toate aceea a efemerității vieții care se scurge și apoi, aceea a lipsei totale de importanță cu care se integrează aceste clipe în ceea ce numim, cu un singur cuvânt, existența unui om.”[4]

          Sanatoriul, locația bântuită de maladiv, are efecte traumatizante asupra protagonistului. Personajele, desprinse parcă din picturile lui Umberto Verdirosi, sunt doar mașinării stricate, într-un sanatoriu imaginat ca o pușcărie fizică și psihică. Lumea înconjurătoare a eroului nu este altceva decât spațiul unei realități aflate în putrefacție, o iluzie a unui univers utopic în care moartea nu are acces.

          La fel ca în Muntele Vrăjit de Thomas Mann, sanatoriul a fost transformat într-un spațiu din care ființa umană va ieși mai bolnavă decât la început. Moarta și boala devin laitmotive într-o lume aflată deja pe muchia coasei.  Sufletul bolnavului nu este altceva decât o „rampă de gunoi”, un loc unde  lucrurile sunt lăsate să putrezească. Sanctuarul protagonistului este întinat de leșurile câinilor polițiști implicați în revoltă, actul lugubru fiind privit de erou ca un sacrilegiu.

          „Toată această istorisire a „revoltei câinilor” am cetit-o în ziare, ca și toată lumea, în amplele reportaje, unele pline de exagerări, ale zecilor de ziariști care veniră în orașul nostru trimiși special de gazetele lor. Dar nu despre aceasta vroiam să vorbesc, era indispensabil însă să povestesc aceste fapte pentru a ajunge la ceea ce am văzut eu însumi cu ochii mei, la ceea ce m-a torturat și m-a neliniștit până la halucinație, răpindu-mi ceasurile mele de odihnă într-un loc unde mă credeam la adăpostul lumii și unde, până la această întâmplare, rămâneam ore întregi în solitudine completă.

          Am spus, așadar, că toți câinii fură pedepsiți exemplar, de un tribunal de polițiști, iar pedeapsa care fu pronunțată fu moartea prin strangulație într-un loc public, ca exemplu, desigur, pentru alți câini cărora le-ar trece poate prin cap ideea de a se revolta. Și locul ales pentru spânzurătoare fu tocmai zidul dărăpănat în marginea orașului, acolo unde veneam eu adesea vara ca să mă odihnesc în iarbă, în umbra foșnitoare și răcoroasă a salcâmului imens.”[5]

          Eroul manifestă o ciudată fascinație față de craniul calului căzut pradă lupilor flămânzi, pe care îl compară cu un bibelou, o piesă a unei expoziții de obiecte de colecție.

          „Într-o primăvară, în zăpada dezgolită departe de oraș, pe câmpiile dezghețate cu gunoaie fumegânde în soare și stârvuri, descoperii un cal mort ce fusese mâncat de lupi în iarnă și putrezea acum în aerul călduț și umed al primăverii într-un zumzet de muște și de gândaci ce foiau în el.Totul era murdar, puturos, cărnuri stricate și verzi cu lichide ce se scurgeau vâscos dintre mușchii putrezi, însă capul, ei bine capul era splendid, ca de fildeș, cu totul și cu totul alb, insectele îl atacaseră mai întâi și îi roseseră pielea până la os, lăsând un craniu superb cu dinții mari galbeni dezgoliți, un strașnic bibelou artistic pentru o vitrină cu porțelanuri fine și fildeșuri scumpe. În față găurile ochilor priveau negre la soarele halucinant și la câmpia în descompunere. Era un craniu atât de curat și de frumos, încât părea desenat și într-adevăr se vedeau toate încheieturile dintre diferitele lui oase ca niște splendide și fine caligrafii scrise pe os cu o dexteritate și un rafinament cât se poate de desăvârșit.”

          Șoarecii din preajma lui Blecher ce conduc spre golurile craniene, spre găurile făcute în pereții camerei sunt întruchiparea lui Charon ce conduce luntrea spre Infern. Șoarecii îl trezesc pe eroul-narator din propria irealitate.  Ochii săi se deschid, readuși la viață de mușcături, de țipete și de ultimele clipe ale  celor ce vizitează sanatoriul.

          „Era un frig îngrozitor pe cimentul rece, dârdâiam cu putere, în același timp odaia văzută de jos mi se părea în multe locuri necunoscută, era adevărată excursie în regiuni fantastice. Și găurile, în fața mea găurile negre și rotunde își deschideau ochii de întuneric. Era ca și cum m-ar fi privit din orbitele lor goale. Și rămăsei mut de stupefacție privind la ele. În fața mea erau două ca niște orbite cavernoase într-adevăr, ca și cum m-aș fi găsit în interiorul unui craniu gol și priveam prin orbitele uscate afară. aha! asta era! Îmi amintii deodată totul. Până atunci unde îmi fuseseră mințile?”

  „Vizuina luminată” nu este pentru oricine la fel cum noi, ca entități, nu suntem pentru oricine. Jurnalul de sanatoriul al lui M. Blecher trebuie citit pe orizontală exact așa cum a fost scris, așa cum l-am citit și eu. Cu câteva zile înainte de Crăciunul din 2021 m-am așezat în pat, cu cartea pe genunchi. Am stat întinsă pe orizontală aproape două ore, cât mi-a luat lecturarea cărții. Au fost cele mai infernale două ore din viața mea. Mi-am simțit toți mușchii înțepeniți, aveam dureri îngrozitoare de spate și mă întrebam cum reușise oare Max Blecher să își petreacă întreaga sa viață – scurtă, ce-i drept – stând așa.

Mi-a plăcut extrem de mult acest roman și, când a trebuit să îl reiau drept lectură obligatorie pentru facultate, am fost de-a dreptul încântată. De-ar fi să îi dau o notă, ar primi cu siguranță 4/5 ☆ Nu-i pot da 5 stele pentru că nu m-a făcut să trec prin emoții și stări covârșitoare, nu am plâns – iar pentru mine să plâng la o carte e un mare bonus. Vă recomand totuși să o citiți dacă vreți să descoperiți un scriitor interbelic puțin cunoscut și mult mai puțin apreciat decât scriitorii din bibliografia pentru examene. Nu o să regretați!

---

[1] Max Blecher, Vizuina Luminată: Jurnal de sanatoriu, p. 120, alin. 3,  București: Editura Cartex, 2021.

[2] Radu G, Țeposu, Suferințele tânărului Blecher, ediția a doua, Editura Eikon, București, 2019.

[3] Max Blecher, Vizuina Luminată: Jurnal de sanatoriu, p. 10, alin. 2, București: Editura Cartex, 2021,

[4] ibidem, p. 27

[5] ibidem, pp. 47-48.

Despre autoare:

Sorana Maria Ilie (n. 2002, Buzău) este scriitoare de literatură contemporană (poezie, proză), student-filolog la Facultatea de Litere și Științe din Ploiești, editor și redactor de carte, colaborând în 2020 cu revista POV21, atât în calitate de editor cât și de jurnalist, cu autori precum Raluca Iacob (autoarea romanului „Păcate Arse”), Oana Nicoleta Boabeș (coordonatorul blog-ului „Petale de cerneală”).

A debutat în revista școlară „Metronom” din cadrul Colegiului Pedagogic „Spiru Haret” din Buzău în 2018 cu poezii și fragmente de proză scurtă. În 2022 a publicat primul volum de poezie, în limba engleză, „When the night stops falling” ( Amazon.co.uk, 2022), în prezent lucrând la un al doilea volum ce va completa seria și a unui volum despre impactul overthinking-ului asupra noastră. A colaborat cu reviste precum Proezia și eCreator, unde a publica poezii și fragmente de proză.