COLECȚIONAR DE HIMERE

               Când mama mă smulse să mă cioplească

dintr-o coastă a unei întâmplări memorabile,

țipătul albastru al cerurilor

a săgetat veacul,

înțepenindu-se într-un tunet

până ce s-a înăsprit teroarea întrebării

în boțul acela de fericire disperată,

în bucata de neodihnă vremelnicind prin

codrii uimirilor,

pentru ca să devin apoi un veșnic aspirant

la gloria vidului din haos și la

veșnicia dintre două clipe,

un pasionat colecționar de himere

care sărută cu voluptate buzele

umilinţei, ale deriziunii şi ale amărăciunii,

un pelerin prăfuit, amăgit de toate punctele cardinale,

rătăcind prin labirintul

frunzei tremurătoare de plop,

un înnăscut vânător de

eşecuri, nenoroace, nevolnicii şi dezastre,

o pradă ușoară pentru șarpele                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             cu solzi de argint,

care mă ispitește cu mărul de aur

al curiozității,

un lunatic care vopsește cerul

cu azur,

un zugrav care văruiește fiecare secundă

cu altă culoare,

un constructor de piramide

prin deșertul deziluziilor,

          o fotografie voalată într-un happening…

DE N-AI FI FOST…

       N-ai fi bandajat fiecare frunză căzută,

nu ţi-ai fi vândut sufletul neantului,

n-ai fi vegheat la păstrarea echilibrului

dintre fragilitatea și uimitoarea rezistență

a firului de iarbă,

nu ți-ai fi făcut cetate inexpugnabilă

într-o coajă de cuvânt,

nu te-ai fi încumetat să călătoreşti

prin pustiul sufletelor rănite,

n-ai fi făcut salturi mortale

peste lăcomoasa gură a iadului,

n-ai fi escaladat atâția munți

de urgii şi de blesteme,

nu ți-ai fi transformat coșmarurile

într-un modus vivendi,

n-ai fi sondat sinele tău

pentru a descoperi păcate ancestrale,

n-ai fi tăiat în aisbergul scârbei

atâtea labirinturi cu sensuri

suprapuse,

n-ai fi fost învingător la spartachiada

culegătorilor de stele,

a scrutătorilor de zări

și a vânătorilor de tristeți…

                                       POETUL

                   Prin venele poetului curg fluvii

de cerneală albastră,

în visul lui și-a turnat Dumnezeu

temelia casei Sale,

din ochii poetului izvorăsc

toate culorile vieții,

din evuri şi văi stelare,

el adună mistere şi veşnicii,

pământul se învârte în ritmul

respirației sale și rodește

sub ploile lui de închipuiri,

din miezul incandescent al clipei,

extrage seva eonică pentru vindecarea

tuturor rănilor,

cu o tâmplă, sprijină ziua,

cu cealaltă, noaptea,

sub sprâncenele lui se arcuiesc

toate întrebările omenirii,

el inventează în fiecare dimineață

soarele și focul,

eternitatea e câinele său de pază,

în brațele sale se leagănă universul,

un univers în miriade de universuri

de gânduri…

               POVESTE COLORATĂ

                  Şi–atunci

deodată s-a ridicat negura veacurilor

şi un tărâm fabulos s-a descoperit

privirilor tale siderate.

pielea ei albă,

câmp de zăpadă fierbinte,

scânteia pe pajiştea metafizică a amintirilor.

bobiţele roşii-violacee ale sânilor împiersicaţi

îţi făgăduiau o beţie cu miresme de veşnicie.

pletele ei aurii, ogor de grâu în pârgă,

îţi şfichiau ochii, încolătăcindu-i, înnoptându-i.

coapsele ei de abanos rotund, strălucitor,

se zbăteau, încâlcindu-se-n rime încrucişate şi

îmbrăţişate.

genunchii ei orgolioşi, viclene păsări de pradă,

zburau şi se ascundeau după sprâncenele

tale stufoase, descoperindu-se, aprinzându-se,

înveşnicindu-se.

jarul buzelor ei se azvârlea roată de scântei,

ispitindu-te, nelăsându-te, invitându-te să bei.

ochii ei obraznic de sfioşi curgeau

ca o apă albastră peste trupul tău,

incendiindu-l, devastându-l, eternizându-l.

ce de viscole între şoldurile de ciocolată amăruie!

ce şoapte fierbinţi!

ce chemări înfrigurate !

aşa au trecut veacuri şi milenii

şi multe altele vor mai trece,

dar povestea asta colorată

va rămâne neschimbată.

     PE TÂMPLA CERULUI

                 Dinspre mine bate o briză

spre marea trecutului vaporos

odată cu refluxul unui univers în derivă,

orizonturile îmi spintecă străfundurile

memoriei,

coclaurile mă cutreieră în goană

transfigurate de beția irealității,

râurile mă traversează într-o veselie,

răcorindu-se,

cerul mă scrutează insistent,

înjumătățindu-mi porția de infinit,

arborii mă jefuiesc de ultimele frunze verzi,

izvoarele îmi beau lacrimile cu pumnul

astâmpărându-mi setea de absolut,

o lume paralelă mă soarbe nesățios,

împuținându-mi zestrea de lumină,

iarba îmi crește în priviri tot mai deasă,

înserarea mă toarce mărunt,

tot mai mărunt, până firul ființial

devine invizibil,

câmpia se lățește verde peste humusul

pieptului meu de țărână,

codrii își înfig rădăcinile în arterele mele

subpământene,

devenite canale pentru circuitul

depărtărilor,

ochii mei,

două bezne pe marginea timpului,

privesc pretutindenea uimirii

și intimitatea nimicului.

unu din cele cinci puncte cardinale

dispare pentru a rămâne semnul

sfintei cruci pe tâmpla cerului

dinspre răsărit…

        UN NUMĂR

            S-ar putea ca suspinul pietrelor

să nu existe, deşi eu

l-am auzit adeseori.

s-ar putea ca rădăcinile stelelor

să nu fi existat niciodată,

deşi eu le-am văzut de atâtea ori.

s-ar putea să nu vedem

nicio limbă de clopot

sub cupola catedralei de azur,

deşi eu i-am simţit adeseori vibraţia.

nimeni nu crede că zidurile vorbesc,

deşi eu le-am auzit de mai multe ori

conversând.

ce poate fi mai fragil

decât un fir de iarbă?

şi totuşi eu l-am văzut cum străpunge

betonul.

nu trebuie neapărat să vezi şi să auzi

ca să poţi extrage rădăcina pătrată

din numărul care exprimă esenţa

existenţei Dumnezeirii.

                          TIMIDA ȘI TANDRA

      Zi și noapte, se ține de mine o umbră

când timidă, când tandră, când veselă,

când sumbră,

îmi face avansuri insidioase

mi se strecoară în sânge

și în oase,

mi – aruncă ochiade ezoterice

când triunghiulare, când sferice,

lasă să-i cadă batista din întâmplare,

eu i-o ridic, ea îmi zâmbește,

puțin visătoare,

își caută fără spor în poșetă bricheta,

eu îi aprind, cu focul din priviri,

țigareta,

s-așază la masă oriunde în fața mea,

mereu e pe gânduri,

parcă nu m-ar vedea,

în tramvai, în tren, în metrou

se oprește mereu

lângă scaunul meu,

eu nu pot să nu fiu cavaler

și locul meu să nu i-l ofer,

o mie de voci îmi spun să fug,

dar nu pot să rezist

și-mi joc neputința

precum un genial artist,

ea se preface a vrea, a nu vrea

și eu nu pot nimic altceva

decât cum vrea ea să mă poarte,

timida și tandra,

irezistibila mea

moarte…

Despre autor:

MERTICARU, Mihai (20 iunie 1938, Rediu, judeţul Neamţ), poet, eseist, gazetar și cronicar literar. Absolvent al Facultǎţii de Filologie a Universitǎţii “Al. I. Cuza” din Iaşi (1960-1965). A fost redactor la ziarul Ceahlăul din Piatra-Neamț (1968-1974), titularizându-se apoi în învățământ la Școala Gimnazială Nr.5 din Piatra-Neamț, unde va funcționa, ca profesor de limba și literatura română, gradul l, până în anul 2000. Membru în colegiile unor reviste literare și membru de onoare în revista Destine literare-Montreal. Colaboreazǎ la diverse reviste literare din ţarǎ şi din strǎinǎtate. Este inclus în peste 50 de antologii și dicționare literare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A fost tradus în limbile engleză, germană, franceză, spaniolă și italiană. Și-a pus semnătura pe 26 volume de versuri.