Astăzi puteți citi în premieră un fragment de roman din Marginea lumii de Mircea M. Țara (parte din seria Baladele Nlithiei), care va fi lansat de editura Crux Publishing în luna decembrie. Romanul se află la precomandă pe site-ul editurii.

Lumina răsfrântă în dalele din metal îi ghidă printr-un labirint complicat de încăperi spre o sală din inima clădirii. Ecoul pașilor lor, al zalelor metalice, foșnetul hainelor de pe ei, toate răsunau precum tumultul unei armate. Se dădea deja un război pentru adevăr. Fiecare zgomot, oricât de mic, fiecare pas de-al lor devenea un vuiet de luptă, o cascadă tumultoasă, o furtună. Vel își spuse că Devoriumul era intenționat construit așa, ca să le creeze vizitatorilor o stare de alertă, de nesiguranță, să-i facă să se simtă amenințați, să-i înspăimânte chiar înainte de-a începe proba. El, unul, nu simțea niciunul dintre aceste efecte prea intens, în schimb, se simțea pus în gardă. Urma să se lupte pentru adevăr. Pentru adevărul lui, împotriva adevărului lor.

– De ce ne-am oprit aici? întrebă Inar în fața unui perete.

– Pentru că aici e intrarea în acea încăpere în care urmează să fiu… torturat? zâmbi Vel, privind-o pe Lys.

– Torturat e un cuvânt prea puțin dureros pentru ce o să simți dacă nu ne spui adevărul.

– Repet, îți promit că spun adevărul și fără să fiu în vreo suferință. Nu am nimic de ascuns.

– Asta rămâne de văzut. Dezbracă-te!

– Poftim?

Soldații puseră mâna pe el și îl despuiară cu eficiență. Vârful unei sulițe se propti în pieptul lui Inar, care făcuse doar un pas înspre Vel. Arghelanul ridică mâinile nevinovat și făcu pasul înapoi.

Lys nu-și dezlipi ochii de la tatuajul lui Vel. Acesta pornea de pe brațul stâng, se încolăcea în jurul lui, în sus până peste umăr, iar apoi liniile albăstrii curgeau și se unduiau pe spatele lui. Una din aripile dragonului îi cobora pe lângă coaste până spre șold, iar alta peste umărul drept, până pe antebraț.

– Nu am văzut niciodată un însemn atât de asimetric, rosti Lys, făcând o tură în jurul lui, mânată de curiozitate. Și nici un Copil al Dragonului cu astfel de cicatrici.

Instinctiv, Vel își acoperi semnele de pe abdomen, acolo unde se lăsase străpuns de tavuth, ca să se poată apropia de el și să-l răpună, în catacombele de sub Nisal.

– Iar eu nu m-am simțit niciodată mai gol, mormăi Vel roșu în obraji, încrețindu-și nasul.

Un soldat aruncă o pânză aspră, albă, pe el. Vel trase de ea în toate direcțiile, încercând să-și acopere cât mai bine trupul.

– Vino după mine, îi zise Lys, pășind prin peretele care se ondulă ca suprafața apei.

– Se dă în spectacol, nu-ți face griji. Și noi avem în Nisal o încăpere ca aceasta, în Magisterium. Ne vedem curând, îl liniști Vel pe Inar și păși și el prin perete.

De cealaltă parte, încăperea era curată, albă, aproape strălucitoare. Lumina părea să emane din însăși piatra peretelui și din toate părțile deodată. Dar nu era o lumină orbitoare, ci una caldă, plăcută, liniștitoare, precum lumina soarelui în prima dimineață de primăvară, când zăpada începe să se topească.

Podeaua, la fel ca pereții, era alcătuită dintr-o singură placă de piatră, din care ieșeau două pupitre albe, ca două tufe, pline de crengi. Erau doar crăci albicioase, fără frunze, înalte cam cât o jumătate de om, fiecare susținând o sferă de lumină vaporoasă, ca un bulgăre de ceață ce pâlpâia.

– Trebuie să-ți bagi mâinile prin încrengături până atingi Miedul Adevărului.

– Te referi la cocoloșul acela diform care plutește acolo?

– Da. Bagi mâinile în cocoloș, le faci căuș, iei Mied, scoți mâinile și bei.

– Vorbești serios? își încreți Vel nasul din nou.

– Bine, pufni Lys. Uite așa se face!

Fata își trecu mâinile ușor printre crengile albicioase și apoi își făcu mâinile căuș, cuprinzând o parte din sfera vaporoasă. La fel de atentă să nu atingă ramurile, își ridică mâinile la gură și sorbi din lichidul luminiscent, dâre subțiri de vapori prelingându-i-se pe buze și pe bărbie.

– Nu e chiar atât de dificil.

Vel simți cum inima îi trepidează în piept în timp ce repeta mișcările lui Lys. Nu avea nici cea mai vagă idee de ce. Era evident că nu avea să fie otrăvit. Oare îl înspăimânta adevărul pe care avea să-l afle? Din lichidul adunat în căușul palmelor sale se ridicau vapori luminoși, dar Miedul nu era nici măcar călduț. Avea totuși un miros înțepător, care îl făcu pe Vel să se strâmbe.

– Stăm așa toată ziua? îl întrebă Lys din cealaltă parte a încăperii, cu o expresie nerăbdătoare pe chip.

Vel sorbi Miedul Adevărului până la ultima picătură.

– Acum ține-te bine! îi strigă fata, prinzându-se de coarnele pupitrului, iar Vel o ascultă mai mult din instinct decât de bunăvoie.

În clipa următoare, un fulger de lumină îl despică în două, dar forțe invizibile îl puseră imediat la loc. Încăperea explodă în pulbere de stele, care, într-o clipă, se strânse în galaxii ce dansau spiralat în jurul lui, ciocnindu-se unele de altele, creând și distrugând lumi, universuri întregi, în același timp. Vel se auzi urlând, dar glasul lui venea de foarte departe. Printre stele, o zări pe Mira. Era Mira lui, nu fata care doar avea chipul ei și pe care o chema Lys. Cheie. De unde știa acel cuvânt? De unde știa că lys însemna cheie? Nu avea importanță acum. Ce contau erau arsura pe care o simțea sub piele, în tot corpul, și chipul Mirei, care îi zâmbea privindu-l de sus, cu o mână întinsă înspre el, ca în ziua aceea, demult, când se strecuraseră pe fereastra de la ultimul etaj din turnul unuia dintre Magiștrii Nisalului pentru a sustrage o vrajă.

– Nu-ți desprinde mâinile! Ține-te bine sau o să te pierzi pe veci!

– Unde suntem? întrebă Vel gâtuit de durere, dor și efort.

– În mintea ta.

Vocea lui Lys străbătuse universul lui Vel ca un val de căldură, mângâindu-i fruntea acoperită de broboane reci. Deși își dorea cu toată ființa să o atingă pe Mira, să se lase tras aproape de ea, o ascultă pe fată. Se prinse mai puternic de crengile de piatră ale pupitrului.

Durerea se retrase, iar pe cerul de deasupra lui, într-un spectacol astral, rând pe rând, își făcură loc amintirile.

Mama lui la pat, palidă, abia respirând; tatăl său aruncând toporul după el, alungându-l, astfel, de acasă; fuga spre Nisal; găsirea unui nou cămin; râsul bubuitor al lui Obert, care se ținea tot timpul de burta-i mare; Nekki, care făcea giumbușlucuri cu paharele de lemn de pe masă, în taverna lui Ariin. Asht învățându-l arta furtului din buzunare; Asht cu ochii împăienjeniți de doma; Asht cu brațul pe după gâtul lui, greu și amețit de vin; Asht care îl învăța să arunce cu cuțitele; Mira alergând pe străduțe înguste, fugind de soldații Nisalului; Mira în spatele gratiilor, lăsându-se prinsă ca să-i poată jefui pe gardienii închisorii în noaptea de Torrem.

Apoi, biblioteca lui Eshatt, unchiul său, Magistru al Nisalului; nopțile dormite într-o cămăruță în mansarda lui Obert; toată neputința, toată ura, tot disprețul pe care îl simțea pentru lume și, mai ales, pentru tatăl lui.

Apoi, Lied cântând în fața mulțimii adunate la festivalul organizat de regele Nisalului, care adormise mai târziu cu capul pe masă; Mira zâmbindu-i din mulțime, golind buzunarele unui nobil.

Apoi, umbrele; zollanyi; dragonul care i se încolăcise pe braț, făcându-se una cu el; pacea care urmă după. Mira, o torță umană de magie. Înaltul Magistru, un tavuth sub acoperire care se lăcomise și voise să fure Inima Dragonului; săbiile gemene lucind sângeriu; lupta lui cu tavuth, care îl lăsase aproape mort; gerul ce cuprinsese Nisalul și ucisese sute de oameni.

Apoi, el și Mira pe corabie; ei doi în Osa. Inar, arghelanul cu o singură aripă; balul; Vânătoarele; jocul de cărți; Mira, care îl certa pentru că încă se ținea de buzunăreli; Mira, care râdea și care-i făcea inima să tresalte chiar și când era supărată pe el.

Mai multe zâmbete, mai multă bunătate, mai multe aventuri, mai mulți prieteni, mai multe lucruri mici care, luate separat, erau nimicuri, dar care, puse unele peste altele, îi construiau fericirea.

Apoi, Lied și Blu și Calya, care vorbeau despre amenințarea Cenușiilor. Prăbușirea celor șapte turnuri ale Osei; Inar cu două aripi, una din metal; Țesătorul, care o prinsese într-o capcană pe Mira, ducând-o Harrim-știe-unde. Țesătorul, care le poruncise să meargă până la marginea lumii și să-i aducă o armată de dragoni.

Eril și răpirea prințesei; aripile aprinse ale dragonului din el; luptele de pe mare; soldații Kelesiei; judecata.

Mira, Mira, Mira.

Toate amintirile îi trecură prin fața ochilor și, împreună cu ele, toate emoțiile, dorul, dragostea, regretul, tentațiile, spaima și durerea pe care le trăise.

Nu știa când închisese ochii, nici când îngenunchease. Nici când lacrimile începuseră să-i șiroiască pe chip, sau când își înfipsese unghiile în carnea palmelor, sau când transpirase. Haina-sac era rece și udă pe el.

– Ai spus adevărul, șopti Lys, iar glasul ei tremura. Îmi pare rău…

Vel deschise ochii și o văzu îngenuncheată lângă el – chipul Mirei la distanță de un braț. Cât de tare voia să o sărute!

– Pentru ce? întrebă, ștergându-și ochii cu mâneca hainei, dar neîndrăznind să-și dezlipească mâinile de crengile pupitrului.

– Pentru tot ce ai suferit. Pentru tot ce vei mai suferi, căci trebuie să treci și prin următoarele probe, care vor fi cumplite.

Despre autor:

Scriitorul MIRCEA M. ȚARA s-a născut pe 10 ianuarie 1987 la Baia Mare. La finele liceului descoperă pasiunea pentru literatura de dincolo de propunerile din programa pentru bacalaureat. Însă imaginația și-a cultivat-o încă din copilărie, inventând povești pentru micii roboți din lego sau soldăței din plastic, pe covorul persan din sufragerie.

A absolvit facultatea de Litere secția Română-Engleză din cadrul Universității de Nord, iar după ce traduce cartea Drumul înfometat semnată de cunoscutul romancier nigerian Ben Okri, în 2011, Mircea finalizează un master în marketing online obținut în cadrul ASE București.