Rămăsese ultima. În fața ei, câțiva moși mustăcioși, îmbrăcați la costum, și o doamnă ofuscată și plictisită, șușoteau între ei. Managerul de proiect stătea la distanță și scrola bezmetic pe ecranul tabletei, căutând-i, probabil, numele rătăcit în listă. Sala imensă părea că vrea s-o înghită. Luminile erau reduse, ia răcoarea încăperii și ostilitatea membrilor juriului îi dădeau fiori.

— Gata? Suntem gata? Hai odată! strigă cineva în spatele ei, iar băieții din staff se împrăștiară.

Se făcu liniște, iar regizorul, domnul Butea, cu o figură ursuză, lăsă deoparte teancul de hârtii, își ridică ochelarii pe nas cu degetul mijlociu și îi făcu semn să-i dea drumul.

Romina se panică. Trase aer atât de adânc în piept, încât simți o înțepătură între coaste și răsuflă șuierând. Făcu apoi să pară că doar își dregea vocea. Își scutură mâinile pe lângă trup, de parcă încerca să se lepede de arsura volubilă care-i lingea pielea, de clocotul smintit care-i ronțăia măruntaiele și care i se scurgea până în călcâie, apoi rămase dreaptă în lumina reflectorului care cădea numai pe ea și începu monologul din Vișniec. Prea curând realiză că vocea îi suna ca o vază spartă. Își pierduse din capul locului tot frenul și citea dezamăgirea în ochii regizorului, a cărui ultimă grimasă o făcu să se oprească la jumătatea replicii.

— Îți bați joc de mine? Unde suntem aici, la mânăstire? Ești cumva măicuță și ți-ai uitat veșmintele? o batjocori el, izbucnind apoi: Revino-ți dracului și ia-te în serios! Încă o dată, haide! Că n-am venit cu timpul la noi.

Ceilalți stimabili domni o pironeau cu niște priviri acviline. Numai doamna își admira unghiile lăcuite în roșu aprins.

Fața mică a Rominei deveni o căpșună pârguită. Își simțea pulsul în timpane, dictându-i un ritm agresiv, și o ceată de fiori dureroși îi înveli pielea. Lumina cădea peste ea ca o ghilotină. Încercă a doua oară:

— Când vreau să fiu singur mă opresc. Scot o bucată de cretă din buzunar și…

— Stop! Nu, deci nu! sări regizorul de pe scaun, gesticulând nervos. N-avem ce face cu așa ceva. Matei! răcni el spre unul dintre băieții staff-ului. Nu mai e nimeni, nu?

Romina înghiți o piatră de moară, care-i alunecă anevoios  în stomac. Cu fruntea aplecată și mâinile împreunate în poală, se dădu câțiva pași în spate. Nu plânge, nu plânge, nu plânge, proasto! Dar lacrimile i-o luară înainte, rostogolindu-se pe obrajii rubinii. Se întoarse și trecu pe lângă Matei, îndreptându-se spre spatele scenei, apoi îl auzi spunându-i regizorului că nu mai era nicio fată. Bătrânul începu să înjure, să vocifereze, iar ultimul lucru pe care Romina îl auzi înainte să iasă din back stage fu ropotul de voci joase care se porni ca o ploaie de gheață. Își luă paltonul din cuier, își puse geanta pe umăr și se repezi spre ieșire, când se pomeni c-o striga cineva.

— Domnișoară Tudor! Rămâneți o clipă, vă rog! Confirmați-mi, vă rog, numărul de telefon. Vă va suna cineva din echipă săptămâna viitoare, dacă va fi cazul.

Dacă va fi cazul. Simți fiecare sunet ca pe un glonț care-i perfora pieptul. Își șterse lacrimile cu dosurile palmelor, cu un gest scârbit, apoi îi dictă numărul băiatului și ieși înainte să mai vadă și altcineva ce momâie devenise.

*

Iosif abia reușise s-o scoată din casă, promițându-i că avea să plătească el consumația. Merseră în club. Obscuritate, fum și gălăgie. Luminile dezasamblate se scurgeau peste capetele tinerilor care se zgâlțâiau cu mișcări neuniforme. Când Romina ajunse în dreptul canapelei, localul fu inundat de rotocoale de fum dens. Venise și Miki, cea mai bună prietenă a ei, împreună cu un tip îmbrăcat ridicol, care se prezentase drept Cocoș și spusese că e trapper și că scoate piese pe bandă rulantă.

Romina își lăsă poșeta plic aurie pe masa de sticlă, apoi își scoase haina scurtă de blană și o azvârli pe spetează. Prietenii ei se așezaseră deja, iar cineva veni să le ia comanda. Auzea frânturi din comentariile lui Cocoș: Uite-o și p-aia cum dansează, zici că se îneacă. Doamne, ce urât e tipul ăla, are urechile ca oglinzile de tir. Ce tatuaj tâmpit, cum să-ți faci așa ceva pe umăr, frate? Atitudinea lui îi repugna, îi amintea de cineva pe care se străduia în fiecare zi să-l uite. Se așeză pe canapea și își petrecu un picior peste celălalt. Paietele rochiei mulate sticleau în luminile turbate. Vârtejul stroboscopic îi dădea dureri de cap, dar era hotărâtă să nu lase nimic să-i strice seara. Doar venise ca să uite, să se îmbete și să se distreze. Miki se ridică, trase de tivul fustei mult prea scurte, apoi își smuci iubitul către mulțimea viermuitoare.

Difuzoarele scuipau note agresive, care făceau podeaua și timpanele să vibreze. Rominei nu-i plăcea nici muzica, nici atmosfera, și cu atât mai puțin rochia pe care și-o alesese, iar cuțitul care i se răsucea în piept la fiecare respirație o împingea să facă alegeri din ce în ce mai stupide. Când veni chelnerița cu băuturile, își turnă votca pe gât de parcă ar fi fost apă. O arsură amară îi zgudui stomacul. Se ridică și se clătină pe tocurile subțiri ale pantofilor stiletto până în miezul mulțimii, unde începu să danseze și să-și petreacă mâinile prin păr, de parcă ar fi fost singură în mijlocul unei câmpii infinite. Agitația din jurul ei, ritmul sincopat, tonurile întunecate, trupurile aburinde, toate astea i se păreau acum mult mai pronunțate. Alcoolul îi pătrunsese în sânge. Se gândi să-și scoată limba printre dinți, să vadă dacă putea să guste culorile care se revărsau cu atâta generozitate din reflectoarele montate deasupra scenei. Roșul era dulce, galbenul era amar. Tipul de lângă ea era sexy, dar dansa cu gagica, sigur era gagică-sa, fiindcă nu-și dezlipea nicio clipă mâinile de pe șoldurile ei. Lângă ea chicoteau niște puștoaice, mai mult ca sigur boboace, abia ajunse la facultate și însetate de toate lucrurile pe care le avea viața de oferit.

Și ea fusese ca ele. Poate că încă mai era. Naivă, prostuță, dacă nu chiar idioată, ahtiată după aventura studenției, dirijată de curajul necunoscătorului, flămândă de viață cum numai o puștoaică din provincie putea fi. Singurul lucru care se schimbase între timp era că nu mai avea curaj.

În ultima vreme, de când se despărțise de Marius, toate îi mergeau pe dos. Nu mai era în stare de nimic. Își petrecea zilele închisă în garsonieră, mâncând supă la plic și uitându-se la filme siropoase. Plângea până la epuizare și se trezea cu dureri cumplite de cap. Fiecare zi i se părea un chin. Trecuse destulă vreme de când nu mai obținuse niciun contract, nu figura în niciun proiect al stagiunii curente, iar banii erau pe terminate.

În seara aceea, însă, se lăsă în voia lucrurilor. Era amețită și veselă. Miki îl abandonă pe Cocoș și veni lângă ea. Trupurile subțiri se lipiră și începură să danseze împreună, mângâindu-se lasciv. Iosif le urmărea de pe canapea, unde stătea răstignit, cu brațele întinse de-a lungul spetezei, cu o privire de uliu.

Când Romina îl sunase, cu o lună în urmă, și îi spusese că Marius o lovise, văzuse roșu în fața ochilor. Pentru că știa unde stătea, sărise imediat într-un taxi, se înfățișase la ușa lui și îi cărase vreo doi pumni în frenezia momentului. Romina nu mai era acolo, așa că Iosif se dusese la garsoniera ei, dar ușa era încuiată. Se speriase, încercase s-o sune, dar intra robotul. Îl speria gândul că avea să facă vreun gest nesăbuit. O sunase pe Miki, dar nici ea nu știa nimic de prietena ei.

— Nu e la Marius?

— Nu, și nici c-o să mai fie vreodată.

   Iosif nu-și putea scoate din minte plânsul ei, felul în care șuvoiul de cuvinte pe care i-l turnase la telefon o făcea să se înece, să rămână fără aer. O găsi abia seara, în parc, întinsă pe o bancă, lângă un copac cu trunchiul strâmb. Stătea cu mâinile împreunate peste piept și cu ochii țintă la ramurile goale. Dintre buzele întredeschise i se ridicau șuvoaie de aburi. Nu părea să aibă vreo urmă pe față, dar cu siguranță avea multe urme în suflet. Iosif îi ridică picioarele și i le așeză la el în poală. Banca era înghețată bocnă. Niciunul nu spuse nimic, ci rămaseră în tăcere aproape o oră. Apoi Romina țâșnise în capul oaselor și îi ceruse o țigară. Iosif nu mai avea țigări, așa că îi dăduse altceva.

— Băi, știi ceva? Idiotul ăsta nu mă merită. Și-a bătut joc de mine. N-are să mai găsească niciodată vreo proastă ca mine, care să-i facă toate poftele, rosti ea, scuipând fumul cu dezgust.

— De ce crezi că ești proastă?

— Pentru că l-am iubit… L-am iubit, m-am culcat cu el, i-am spălat ciorapii, am stat nemâncată pentru el, i-am dat ultimii mei bani! Și el ce-a făcut? M-a înșelat! Iar când am aflat, m-a…

Vocea i se frânsese brusc. După ce suflase al doilea nor de fum, care se încolăcise în aerul înghețat ca un dragon chinezesc, pe Romina o izbise o sete mistuitoare, care-i ardea gâtlejul. Din cauza frigului și a deshidratării, i se încleiase saliva în gură și nu mai putea să vorbească fără să depună un efort colosal. Fața și pieptul începuseră să-i amorțească, părul o ustura de la rădăcină, iar inima i se sfărâma în piept ca o turtă dulce ventriculară.

Iosif își petrecuse mâinile după umerii ei și o ajutase să se ridice. Trecuseră pe la un chioșc de cartier, ca să-și ia apă și țigări, apoi Iosif o condusese până la garsonieră și rămăsese lipit de tocul ușii multă vreme după ce ea se închise, atent la orice zgomot. N-o mai văzuse niciodată în halul acela și se temea s-o lase singură, dar nici nu putea rămâne cu forța lângă ea.

Acum, când o privea cum se maimuțărea cu Miki, se simțea ceva mai ușurat, dar îngrijorarea lui nu dispăruse complet. Știa că nu era bine. Se simțea dator s-o ajute cumva, numai că ea nu-l lăsa.

Plecară din club abia spre dimineață. Ningea cu fulgi mari. Miki se urcase în mașina lui Cocoș, care băuse cât pentru zece vieți, iar Iosif și Romina porniră pe jos spre garsoniera ei. Gerul îi făcu să se trezească. Romina își strângea blănița peste piept, în timp ce dinții îi clănțăneau în gură și încheieturile degetelor i se înroșiseră. Fulgii i se agățau în păr ca niște ghirlande. În fața blocului, Iosif întinse mâna, încrezător, și-și petrecu un deget peste obrazul ei.

— Am făcut-o de oaie la audiție, zise ea, fără să acorde atenție gestului. Sigur n-o să mă sune nimeni nici de data asta.

— Ești o actriță bună, îi răspunse el, băgându-și mâinile în buzunarele paltonului. Sigur o să te sune cineva.

— Da, pe dracu’! Hai, vorbim mâine, îl expedie ea.

— Azi e mâine.

Reuși să-i smulgă o urmă de zâmbet și o lăsă să plece. Știa că era obosită și n-avea  chef de nimic. Urcă scările desculță, având câte un pantof torționar în fiecare mână. O usturau călcâiele. Betonul rece îi ardea tălpile. Degetele îi înghețaseră atât de rău, încât nu reuși să nimerească gaura cheii. După ce intră în casă, își pregăti o baie fierbinte și rămase mult timp scufundată în spuma cu miros de lavandă, urmărind cu precizie ramificațiile sporilor de mucegai din colțurile tavanului. Într-un final, adormi acolo, tocmai când se lumina afară.

La o săptămână după aceea, se adunară cu toții la un amic care dădea o petrecere de ziua lui. Miki apăruse din nou la brațul lui Cocoș, care de data asta purta un trening asortat, de fâș roșu, cu trei numere mai mare, și pantofi eleganți din piele. Așa se îmbracă trapperii, îi zisese el lui Miki în mașină, atunci când iubita lui îl certase, crezând că avea s-o facă de râs. Romina nici nu apucase să-și dea jos geaca, atunci când îl zări pe Marius trecând pe hol și intrând în bucătărie. Vocea lui, care altădată o înnebunea, deveni acum un ciocan care-i sfărâma tâmplele. Îl auzi cum le spunea ceva băieților de acolo, cum râdea scuturat, și simți cutițul răsucindu-i-se și mai adânc în piept. Începu să tremure.

— Dacă vrei, putem să plecăm, îi zise Iosif, mutându-se de pe un picior pe altul.

— Nu. Doar n-o să stau toată viața să fug de el. Să fie sănătos.

De cum intră în sufragerie, se și repezi spre masa încărcată cu tot soiul de sticle și își turnă niște de cremă de whiskey într-un pahar de plastic. Nu mâncase nimic toată ziua, iar arsura îi pârjoli gâtul, producându-i o durere amară în capul pieptului. Apoi, își montă un zâmbet exagerat, pe jumătate senil, și se băgă în vorbă cu niște fete. Iosif luă o doză de Cola și se așeză într-un fotoliu. Îl văzu în treacăt pe Marius, dar își înghiți cuvintele și gesturile. Nu avea chef de scandal.

Romina încercă pe cât posibil să-l evite pe Marius, dar se izbi de el pe coridor, când ieșea din sufragerie. Nu îndrăzni să-și ridice privirea, ci se dădu în lături, vrând să treacă. Amintirea spaimei pe care o trăise în seara când el îi dăduse o palmă, ropotul durerii și al rușinii care îi inundase atunci mintea, se revărsară acum din plin asupra ei, ca un morman de gunoi din care nu răsare miasma decât dacă e răscolit. Marius, însă, nu-i dădu voie, ci o prinse de umeri și o trase într-o cameră în care nu se mai afla nimeni. Era un dormitor spațios, mobilat elegant. Învârti cheia în yala aurie a ușii, iar inima ei se zvârcoli de groază.

— Vreau doar să vorbim, îi spuse el, calm.

— N-am ce să vorbesc cu tine.

— Vrei să spui că nu mă mai iubești? Chiar nu te mai gândești deloc la mine? insistă el, punctând fiecare cuvânt cu câte un pas. Uită-te în ochii mei și spune-mi că nu mai simți nimic pentru mine, iar eu te las în pace. Promit.

— Dar tu? își ridică ea ochii spre el, cu o îndrăzneală pe care-o căpătase subit. Tu ce-ai simțit pentru mine când m-ai înșelat? Când m-ai lovit?

— N-am vrut să se întâmple nimic din toate astea, se apără el, mimând o falsă penitență.

— Desigur că tu n-ai vrut, te-ai împiedicat pur și simplu și ai căzut în… Știi ceva? Nici nu știu de ce îmi mai pierd timpul cu tine. Lasă-mă să plec.

Dar Marius n-o asculta, așa că o apucă de ceafă, vârându-și degetele în părul ei castaniu, bogat, și o lipi de peretele de lângă ușă, strivind-o cu trupul lui. Romina era mult prea panicată ca să se opună, și nu se putu abține atunci când gura lui o acoperi pe a ei într-un sărut violent. Abia după câteva clipe, reuși să se rupă de clipa aceea veșnică de uitare, în care parcă nimic din ce s-a întâmplat nu se întâmplase încă, și-l împinse cu toată forța.

— Am auzit că ai fost săptămâna trecută la o audiție pentru rolul principal într-o piesă nouă, începu el, după ce pufni nervos. Unchiul meu mi-a spus că nu te-ai descurcat foarte bine.

Ochii ei verzi îl fixară cu uimire. Căută să păstreze distanța, retrăgându-se tot mai mult spre ușă.

— Aș putea să pun o vorbă bună pentru tine, Romina. Sunt sigur că ai nevoie de rolul ăsta.

Îi răspunse mușcându-și buza de jos. Uitase complet de ce Marius avea întotdeauna porțile deschise peste tot, în ciuda faptului că nu era chiar cel mai bun actor. Dacă ar fi fost sinceră cu sine, ar fi trebuit să-și recunoască faptul că nu s-ar fi descurcat până în punctul acela fără ajutorul și intervențiile lui. În fond, el se trăgea dintr-o familie de actori și regizori, iar ea era doar fata unui preot de la țară, al cărui nume nu se găsea nici măcar în paginile aurii. Romina își lăsă privirea în jos, apoi, profitând de liniștea care se strecurase între ei, se întoarse brusc, învârti cheia și ieși în fugă. Îl găsi pe Iosif în bucătărie și îi spuse că voia să plece, iar el acceptă fără proteste. Plecară fără s-o anunțe și pe Miki, care rămase în hol, privind încruntată în urma lor.

Imediat ce ajunse acasă, i se făcu rău. Se ghemui în colțul dinspre geam al garsonierei, pe întuneric, și se bălăngăni ușor minute în șir, ca un copil bolnav care face o criză. Se simțea murdară, îmbâcsită, folosită. Parcă niciunul dintre lucrurile pe care i le făcuse Marius nu se compara cu atitudinea lui de Pillat din Pont. Dacă se concentra mai bine, putea să-i audă vocea în minte, spunându-i foarte clar că era doar vina ei că o înșelase și o bătuse, și până la urmă, ce mare scofală?, nu era o tragedie, nu se termina lumea, să fie și ea mai înțelegătoare și să-l ierte, fiindcă s-ar fi bucurat să se întoarcă la el , să treacă peste toate tâmpeniile pe care prietenii ei i le băgau în cap și să deschidă ochii, să vadă că el era singurul care putea s-o facă fericită și s-o iubească așa cum își dorea ea.

*

Adormise cu capul pe genunchi. O trezi vibrația puternică a telefonului care dansa pe podea. Clipi de câteva ori, strâmbându-se, iar când văzu numărul pe care nu-l avea salvat în agendă, o moleșeală subită îi inundă corpul. Răspunse cu vocea răgușită:

— Alo?

— Romina Tudor?

— Da?

— Sunt Dragoș Deaconu, managerul de proiect al piesei ,,Laleaua neagră”. Vă sun în legătură cu audiția dumneavoastră de săptămâna trecută…

Restul cuvintelor deveniră un bâzâit absurd și neuniform. Primise un rol în figurație. Patru ani de teatru, nicio restanță, toate examenele trecute cu note maxime, bursă de merit, recomandări strălucite de la profesorul coordonator, muncă peste muncă peste muncă, mii de rânduri memorate, sute de ore de repetiții, două piese jucate cu casa închisă, și ea primea un rol în figurație.

Jenant… Închise apelul și dădu cu telefonul de perete. Carcasa i se sparse cu un pocnet asurzitor, iar bucățelele de platic negru săriră pe podea. Romina își petrecu degetele prin păr, răsuflând pe nări, învârtindu-se în cerc ca o bezmetică. Măcar apucase să accepte, înainte ca răscularea furiei să-i smulgă și această șansă infimă.

Se prezentă la locația stabilită — sala mică a teatrului din oraș —, a doua zi de dimineață, îmbrăcată simplu și nemachiată. Așteptă aproape o oră în fața clădirii, până se adună toată lumea, în timp ce vântul tăios și frigul nesătul se înfruptau din carnea ei. În sfârșit, când apăru și regizorul, moșul acela ursuz, un băiat descuie ușa și intrară în anticamera frumos decorată, cu lambriu de cireș și vaze cu flori artificiale. Sala de spectacol era pustie și rece. Glasurile lor se topeau în ecouri prelungi. Se așezară cu toții în primele două rânduri din fața scenei, apoi ascultară discursul managerului, care le și împărțea dosarele în timp ce vorbea. Romina observă că nu erau decât trei fete în afară de ea.  Una dintre ele, o minionă blondă, avea rolul principal. Ea era laleaua. Simți nevoia să-și ronțăie unghiile când se uita la ea. Stătea atât de rău în scaun, încât îi amorțiră picioarele. Începură cu o ușoară încălzire, câteva exerciții de voce, câteva mișcări, apoi fiecare fu lăsat să-și citească replicile timp de o oră. O oră în care Romina se plictisi, pentru că ea n-avea decât două replici. Trebuia să intre la un moment dat în fugă, cu o tavă goală în mână, și să spună: ,,M-ați chemat, doamnă?”, iar mai apoi, înainte de scena finală, când avea s-o găsească pe lalea moartă în sufragerie, trebuia să țipe și să spună ,,Doamne, Dumnezeule!” făcându-și cruce. Rolul principal era, în schimb, foarte bine construit și i s-ar fi potrivit mănușă: laleaua era o tânără căreia îi muriseră părinții și care crezuse că-și găsise iubirea vieții într-un tip alcoolic și violent, care îi trimitea sub anonimat câte o lalea neagră după fiecare ceartă. Ar fi putut să fructifice rolul ca să-și exorcizeze experiența ultimei despărțiri, să se descarce cumva de amalgamul de sentimente care-o aduseseră la capătul puterilor, numai dacă nu și-ar fi ratat șansa.

Repetițiile se prelungiră mai mult de o lună. Piesa prindea substanță, totul arăta bine, băieții din staff făcuseră o treabă bună cu decorul, iar când majoritatea detaliilor fuseră puse la punct, se stabili premiera pentru seara de Ajun. În timpul acesta, pentru că nu se descurca prea bine cu banii, Romina nu reuși să-și cumpere alt telefon, astfel că trecu într-o zi pe la Miki și o rugă să-i împrumute ea un telefon mai vechi, pe care să-l folosească până când avea să-și primească onorariul. În vreme ce stăteau la discuții, pe canapeaua din sufrageria opulentă a prietenei sale, Romina îi povesti ce se întâmplase la petrecerea lui Claudiu.

— Sper că n-ai de gând să te împaci cu el!

— Nu știu ce să fac. Am nevoie de ajutorul lui, nu pot să stau așa… Fără să lucrez nimic. Ce-o să mănânc de luna viitoare?

— Dar, Mina, el n-o să se schimbe niciodată, o să facă mereu la fel pentru că știe că depinzi de el. Nu înțeleg de ce nu ai mai multă încredere în tine. Ești nemaipomenită pe scenă, sunt sigură că poți să-ți găsești de lucru prin forțele proprii.

  În drum spre casă, verificându-și mesageria pe telefonul împrumutat, văzu că cele mai multe mesaje necitite erau de la Iosif. Nu-i răspunse. În după-amiaza aceea, ajunse prima la repetiția finală, rămase o clipă în fața teatrului și se gândi la ce vorbise cu Miki. Ninsoarea se mai domolise, dar încă fulguia mărunt, iar perdeaua de musculițe mici, albe și moarte i se așternea peste ochi ca un giulgiu. Când auzi zăpada scârțâind pe trotuar, se întoarse  și-l văzu pe domnul Butea, regizorul, cu figura lui zeflemitoare.

— Bună ziua! îl salută ea pe un ton dulce, dar bătrânul mormăi ceva, apoi îi făcu semn să-l urmeze.

Descuie ușa teatrului și o luă înainte. Romina zăbovi numai cât să-și alunge gustul amar pe care i-l lăsa în gură prezența individului. Abia apoi se încumetă să intre. Nu prea voia să fie singură cu el, mai ales când își amintea ce reacție violentă avusese la audiție. Domnul Butea se așeză, ca de obicei, în primul rând, și începu să răsfoiască dosarul. Romina avu grijă să-și aleagă un loc cât mai îndepărtat, dar nici nu apucă să-și scoată haina, că îl auzi strigând-o. Își dădu ochii peste cap și se îndreptă spre domnul Butea. Fără s-o privească, îi întinse o foaie, apoi mai răsfoi puțin, scoase alta dintr-o mapă și i-o dădu și pe aceea. După primele rânduri, Romina putu să-și dea seama că erau secvențe cu replicile lalelei. Un fior electric îi scutură trupul.

— Ia citește-mi asta! porunci regizorul, pironind-o dintr-odată cu ochii lui uleioși, sub care atârnau pungi grase de piele.

Fără să facă vreun exercițiu, fără să se străduiască prea tare, Romina intră direct în rol. Începu să citească, iar pe măsură ce alerga printre rânduri, începu și să gesticuleze și să se plimbe prin jur. Se cufundă cu totul în pielea personajului, uitând pentru o clipă unde se afla. După ce termină, constată c-o durea pieptul, fiindcă uitase să tragă aer. Bătrânul scoase numai un ,,mhm” scurt, apoi luă foile și le așeză la locul lor.

— Să știi că… Tu ai avea ceva talent. Desigur, trebuie lucrat, trebuie intrat în pădure cu drujba, dar… Ai o naturalețe aparte și un fren excepțional pentru monologuri patetice. Păcat că ai sfeclit-o la audiție. Ce s-a întâmplat?

— Eu, ăă… Am o perioadă mai proastă.

   Regizorul pufni în râs. După ce apărură și ceilalți, îl trase deoparte pe domnul Deaconu, managerul, și șușotiră o vreme între patru ochi. Părea că încerca să-l convingă de ceva. Apoi, îi făcu semn Rominei să se apropie de ei.

— O să preiei rolul principal, o anunță managerul pe un ton glacial. Iar data viitoare, decât să mai vii la audiție în halul ăla, mai bine stai acasă.

Trecu pe lângă ea ca un taifun, iar Romina rămase împietrită. Sigur a dat niște telefoane. Regizorul îi făcu semn cu ochiul.

— Ești o fată frumoasă și talentată. Ar trebui să ai mai mult curaj.

Reuși să îngaime un ,,mulțumesc” pe care nici ea nu-l credea și se întoarse la locul ei. Ar trebui să ai mai mult curaj… Cuvintele acelea îi lăsaseră o dâră opalină în minte, de parcă le putea vedea aievea, plutind în jurul ei ca niște fire magice. La repetiția finală, totul decurse nemaipomenit. A doua zi urma să aibă loc spectacolul, iar managerul le spuse că ar fi fost bine să ajungă la teatru cu trei, poate chiar patru ore mai devreme, pentru încălzire și pentru discutarea ultimelor detalii. Cu toată agitația din ajunul marelui eveniment, Romina nu putea să doarmă.

Se perpelea de pe o parte pe alta, gândindu-se la Marius. Într-un final, îi trimise un mesaj în care-i mulțumea pentru ajutor. Răspunsul nu întârzie să apară: ,,N-am făcut-o pe degeaba. Îmi ești datoare cu o întâlnire.”

Mai degrabă ca să scape de datorie, Romina acceptă și bău o cafea cu el de dimineață. Localul ei preferat, cel de lângă parc, avea pereții din geam, iar ei îi plăcea să urmărească spectacolul fulgilor care dansau ca într-un glob de sticlă. Marius se purta exemplar, vorbea de parcă nimic nu se întâmplase, îi povestea despre tot felul de nimicuri, deși Romina era rezervată și nu-i arăta niciun gest de afecțiune. Înainte să ajungă la teatru, îi promise că avea să vină s-o vadă.

Piesa avu un real succes. La sfârșit, toată sala era în picioare. Romina se descurcase excepțional, însă deși oamenii din public îi adoraseră prestația, colegii o priveau rece. Când își făcea plecăciunile, realiză că nu-l vedea pe Marius nicăieri. Ceva mai târziu, Iosif reuși să se strecoare în back stage, ca s-o felicite și să-i aducă o cutie cu bomboanele ei preferate.

— Ce uneltiri ai lucrat, brândușă otrăvită? o interpelă el, intrând în cabina de machiaj unde Romina stătea pe un scaun rotativ și își ștergea obrajii cu un burețel îmbibat în apă micelară.

— Iosif, închide ușa până nu te aude cineva!

— Ok, deja avem fițe de vedetă. Să nu ți se urce la cap! Ce naiba ai făcut? Parcă trebuia să joci o menajeră…

Romina se ridică și îi luă cutia de bomboane din mână, fără să-l privească. O desfăcu și mâncă una, apoi încă una, apoi pe a treia i-o vârî lui Iosif între buze, fixându-l cu niște ochi de lavă.

— Am făcut ce a trebuit să fac.

Sprâncenele groase ale băiatului se arcuiră întrebător. Nu era sigur dacă cea din fața lui era chiar Romina sau devenise altcineva. I se părea dintr-odată străină, ca și cum îmbrăcase un costum pe care uitase să-l mai dea jos. Hotărî să nu insiste pe subiect, însă îi veni pe loc o idee. Două ore mai târziu, casa părinților lui se umplu de tineri dornici de distracție. Niciunul dintre ceilalți actori nu acceptă invitația, însă Iosif își chemase prietenii și foștii colegi de la facultate ca să sărbătorească alături de Romina succesul piesei. Singurul care nu apăruse era Marius.

Romina stătu multă vreme pe canapea, uitându-se spre ușă, imaginându-și cum avea să intre din clipă-n clipă cu un buchet mare de flori, cum avea s-o ia în brațe și s-o răsucească și s-o sărute în fața tuturor. Însă, când văzu că trecuseră deja două ore și el nu mai apărea, se ridică oftând. Începu să bea și să danseze, ba chiar și să tragă câte un fum din jointul altcuiva, iar în scurt timp, ameți atât de rău, încât sângele din vene îi deveni o mâzgă rece. Pieptul îi tresălta involuntar, clocotul din pântec o împiedica să gândească rațional, și fără să-și dea seama, se trezi în pat cu Cocoș. Nu-și amintea în mod concret cum se petrecuse nebunia, tot ce știa era că voia să facă sex neapărat, nu prea conta cu cine, și el se nimerise să fie acolo și s-o invite, mai întâi cu privirile periculoase, iar mai apoi cu gesturi și cuvinte fierbinți șoptite în ureche, în vreme ce Miki vorbea cu niște colege, la doi pași de ei.

 Romina și Cocoș erau mult prea ocupați ca să-l observe pe Iosif intrând în cameră. Ieși, însă, la fel de repede, având grijă să închidă ușa fără zgomot, și rămase o clipă în prag, buimac, răvășit și imobil. Se duse glonț în sufragerie, desfăcu dopul primei sticle care-i pică în mână și bău câteva înghițituri hulpave. Apoi se retrase pe balcon, închise ușa de termopan în urma lui și sparse sticla de muchia balustradei. Cioburile îi intrară în piele, sângele începu să se scurgă pe gresie, iar ninsoarea se repezi să-l astupe…

Despre autoare:

Gabi Gabrinov este scriitoare, are 26 de ani și locuiește în Germania. A debutat literar în 2016 cu o proză scurtă fantastică în revista Helion Online. A publicat proză scurtă, poezii și texte pe diferite platforme online (Helion, Galaxia 42, Utopiqa, Revista Zugzwang, Egophobia, Proezia, Liternautica, Literomania ș.a) și este prezentă în câteva antologii literare de poezie și proză scurtă (Revista tipărită Helion; Antologia CSF 2022, Antologia Revistei Zugzwang 2022-2023 ș.a.). A urmat cursuri de scriere creativă cu Andrei Crăciun și Florin Iaru, și a participat la atelierul de creație al Revistei de Povestiri cu Cosmin Perța. Este membră a clubului Helion din Timișoara. Romanul său de debut, Ftizie, a apărut la editura Ink Story