Au plecat odată cu soarele. Dintre nori, i-a urmărit tot drumul. N-au luat prea multe cu ei, deși n-au lăsat nimic în urmă. Fericirea lor înseamnă altceva. Nu le trebuie lucruri. El credea că nu va fi o zi prea frumoasă. Emoțiile îl copleșeau și se gândea că sigur o să o supere de data asta. O mai supărase și zilele trecute. Și ea avea multe pe suflet. Dar ei mereu vorbesc despre sentimente, trăiri, dureri, gânduri. Se deschid unul în fața celuilalt precum niște cărți dornice să fie răsfoite pe biroul cititorului cu ochii neobosiți. Conexiunea lor e sinceră și reală. E rară o asemenea legătură.
Mirosul de pâine caldă i-a mai trezit. Nu aveau prea multă energie, dar oare când au mai plecat ei odihniți? Inima lui bătea neregulat. În prezența ei se domolește însă de fiecare dată. Nu mai e ca la început. Acum îi aduce doar liniște.
Drumul a fost confuz, dar au ajuns în locul cel frumos. Pașii lor se aud în sincron, în timp ce își împărtășesc gândurile. Brândușele îi ascultă curioase, unduindu-se în bătaia vântului. Au urcat colina cu greu. Amândoi au aceeași pasiune pentru natură. Ce binecuvântare de la Dumnezeu să-ți scoată în cale un om asemenea ție! S-au așezat pe iarbă. El ar fi vrut să-i asculte respirația mai îndeaproape. Iubește fiecare secundă în care respiră lângă ea. Ea preferă distanța. S-a așternut puțină tăcere. Soarele încă îi privea curios printre brazi. Pașii se auzeau din nou. Căsuțele de pe coline îi fascinează. Locurile în care oamenii sunt puțini le fac bine. Ar fi vrut să o țină de mână măcar un pas. Munții falnici se zăresc în depărtare. Zăpada de pe creste strălucește și întregește tabloul perfect. Fiecare cărare dă către un nou loc frumos. Fiecare privire către munți le arată cât sunt de mici. Dar fiecare cuvânt și gest arată cât de mari au inimile.
Ea a simțit pericolul. „De ce m-ai lăsat singură?” l-a întrebat. „N-am să te mai las niciodată”, i-a răspuns. Vântul se joacă în părul ei. Și-ar fi dorit și el. Măcar o codiță. Un câine prietenos apare de nicăieri și îi linge pe mâini. Ea emană o energie irezistibilă pentru animale. Nu există om pe lume cu un suflet mai bun. Animalele o simt. Se uită in ochii ei pe furiș. Nu i-a spus niciodată cât sunt de frumoși. Lumea lui toată ar încăpea în ei. Doar o privire către ea îl umple de fericire. Nu și-ar fi imaginat că ar putea sa iubească pe cineva atât de mult. Ea aleargă fericită. El o privește din nou cu sufletul împlinit. Există. E lângă el. Îți vine sa crezi?
Frunțile lor s-au atins. El o simte ca o mângâiere pe suflet. Ar fi vrut s-o sărute deasupra ochilor. Se spune că sărutul pe frunte e cel mai sincer si pur dintre toate. Dar i-a închis pe-ai lui și și-a imaginat cum ar fi dacă… Miroase frumos. Ar fi vrut să o ia in brațe. O visează, deși ea e la doi pași. Zâmbește. Niciun gând nu e mai frumos decât gândurile cu ea.
Norii s-au pictat in mov. Din nou, pași. Vorbele lui o rănesc uneori. Dar ea știe că o iubește. Dar nu-și imaginează cât de mult. Glasul ei îi tămăduiește orice rană. Dumnezeu spune că nu trebuie să iubim niciun om mai mult decât pe El. Dar uneori trimite oameni care trebuie iubiți din străfundurile sufletului. Ea e unul dintre aceștia. Iar el, un oportunist. Dar nu oricine își dă seama de darurile care vin din Rai. El a simțit de la început. A avut răbdare. Iar ea s-a deschis precum un ghiocel la început de martie.
„Să ascultăm liniștea!”, i-a spus ea. „Liniștea mea ești tu”, a gândit el, dar a tăcut. Și-a pus capul pe umărul ei și a închis ochii. Soarele îi admira în continuare. „Cât de frumoasă-i viața de om”, s-a gândit.
„Lumea asta-i zămislită doar pentru ca eu să am un loc în care s-o pot visa”.

Despre autor:

Florin Irimia

În vârstă de 32 de ani, autorul se află la debutul său într-o revistă literară. Pasionat de literatură încă din copilărie, a cochetat cu poeziile și textele de dimensiune redusă, fiind atras de temele și valorile romantice.