CERUL, CITRICĂ ARDOARE
Mă uitam la nori ca la niște săruturi dulci
ale primăverii albastre și calde pe care cerul,
cu citrica lui ardoare, o lumina
și inventa sonate pe ruine de mare,
nisip și foc.
Mâinile tale erau sunete line
plutind.
Încă nu știam să-ți scriu,
nici să-mi scriu.
Știam că ești tăcere, instinct,
ceața buzelor tale mă popula
și te inventa în sărutul albastru
al cărărilor cu mimoze.
▪︎▪︎▪︎
CHEAG
N-am sădit încă nimic, n-am semănat nimic,
dar culorile ne locuiesc
și ne-mping mai departe.
Ne-am născut din tihna cea mare
a zilelor, din umbrele pure,
din limpedea rouă,
secretată în cele mai lungi nopți
ale iernii.
Ne naștem și respirăm în jurul
luminii,
arând întunericul,
far și ceață aducătoare poate de floare,
sprijin, stigmat,
stea luminoasă,
flacără și vertij, cerneală roșie,
cheag albastru ce se desprinde
din cea mai dulce suflare care ne țese.
▪︎▪︎▪︎
IMN NOCTURN
„Mais nous voici livrés plus nus
à ce parfum de l’humus”
Saint-John Perse
Merg prin noaptea de nisip, dorm printre culcușuri
ce sângerează.
Sunt marele spațiu pe care l-au străbătut multe vieți.
Locuiesc o flacără, un potop printre flori uriașe
ce dau buzna-n goliciunea norilor, într-o carte albă
deschisă la un inutil capitol al lumii.
Sunt cel mare, cel mic, o umbră imensă,
o redută de pământ și de flori,
gâfâind într-un spațiu minuscul.
În supurația străzilor îmi văd fața,
mă-ntind pe cearșafuri de vânt, schimb pansamentul
rănilor adânci ca niște prăpăstii,
lungi ca niște bulevarde.
Faptul de a-i da suferinței un nume ar putea s-o aline.
Faptul de-a da un nume nopții și humusului morții
ar îndepărta poate creierul ce strălucește
în coasa ei fără odihnă.
În frământarea sângelui, sub luna călcată-n picioare,
plutește însă parfumul, mătasea,
în orhideea mută a unei îmbrățișări.
▪︎▪︎▪︎
TIMP AMBIGUU
Mă destram într-un inel de dantelă străveche
Am gura goală, un fruct roșu,
caise uscate
și-o mulțime de oleandri
ce-mi umbresc fața.
Știu, e Crăciunul
și n-ar trebui să mă gândesc la lucruri fără de noimă,
nici la materia perimată, roasă
de timp.
Mușchiul picură-n singurătatea
ieslei.
Și-o țeastă-nstelată.
E timpul să trăim, țesând purpura,
coralul, înseși orele,
mătasea străveche
și liniștea ce sucombă-ntre perle
și scrum,
în goana unui vers.
▪︎▪︎▪︎
VÂRTEJ
Spuneau că ești o corabie,
fiindcă-mpreună cu tine plecau spre cele mai depărtate
insule de mătase și fildeș.
În tine-ncepeau trupul, rădăcina, lumina,
lumânările albe, salinitatea cea verde,
amețeala tuturor călătoriilor.
Erai tăcere și trup.
Mâinile tale erau pescăruși ai misterului,
umbra luneca pe promontoriile abrupte,
prăbușindu-se-n mare.
Iar lumina se afunda-n vârtejul fără odihnă
în care te-am găsit.
______________________________________________
Maria DO SAMEIRO BARROSO (Portugalia) e medic, germanist și poetă multilingvă, traducătoare, eseistă și cercetătoare în domeniul literaturilor portugheză și germană, al studiului traducerilor și al istoriei medicinei. Membru de onoare a Asociației „Alia Mundi” din Serbia, ambasadoare a alfabetizării și culturii din partea ASIM SASAMI INDONESIA GLOBAL WRITERS din Indonezia și autoarea a peste 40 de cărți de poezie (printre acestea, menționăm: Roșul macilor/ O rubro das papoilas – 1987, 1998; Litanie roz/ Rósea Litânia – 1997; Mnemosyne/ Mnemósine – 1997; Grădinile imperfecte/ Jardins imperfeitos – 1999; Meandre translucide/: Meandros translúcidos – 2006; Iubitorii de ceață/ Amantes da neblina – 2007; Recoltele nopții/ As vindimas da noite – 2008; Poemele nopții neterminate/ Poemas da noite incompleta – 2010; Lunile de ghimbir/ Luas de gengibre – 2013), traduceri și eseuri. Versurile i-au fost publicate în peste o sută de reviste și antologii naționale și internaționale, în peste treizeci de limbi, datorită participării sale la festivaluri de poezie și alte activități internaționale.
Traducere și prezentare:
Costel DREJOI
Un gând despre “Versuri”