(realizat de Alexandra Medaru)

Mircea M. Țara (n. 1987, Baia Mare) este un scriitor de literatură fantastică, cunoscut pentru seria Baladele Nlithiei, publicată la editura Crux Publishing. Este absolvent al Facultății de Litere secția Română-Engleză din cadrul Universității de Nord și traducător al cărții Drumul înfometat semnată de cunoscutul romancier nigerian Ben Okri. Deține și un masterat în marketing online la Academia de Studii Economice din București. În prezent, lucrează și trăiește în București, fiind copywriter în cadrul McCann Group România.

Bună, Mircea! Mă bucur să reintru în legătură cu tine după Întâlnire în Taverna Eroilor de la Bookfest, unde am avut ocazia să vorbim despre o grămadă de cărți faine, inclusiv despre Marginea lumii, cel mai recent volum din seria Baladele Nlithiei. S-a zis că volumele tale aduc aminte de Tolkien, inclusiv eu fac o comparație cu acesta în scurta cronică despre Marginea Lumii, care e părerea ta despre această comparație? Este îndreptățită? Cum te apropii și te depărtezi de Tolkien?

Mircea:

Bună Alexandra! Mă bucur să ne reintersectăm, chiar dacă doar virtual, de data aceasta.

De fiecare dată când cineva compară cărțile mele cu cele ale lui Tolkien mă simt măgulit. Și smerit, într-un fel. Pentru că știu că nu se ridică la complexitatea lor. Da, tratez teme similare; da, mi-am luat o doză bună de inspirație din cum și-a construit Tolkien lumea (de la creaturi și geografie, până la limba elfilor) și cum țese în poveste marile teme care îl preocupau pe el. Dar, cum ziceam, Tolkien și-a făcut bine documentația din spatele poveștilor și a gândit aspecte ale istoriei lumii lui în cele mai mici aspecte. La mine, încă mai e de lucru. Să zicem doar că stratul de lore mai poate fi crescut semnificativ. Dar lucrez la aspectul acesta. Trebuie însă, să menționez că un aspect important și diferit la cărțile mele, în comparație cu cele ale lui J.R.R. Tolkien este dinamica acțiuni. Lucrurile se întâmplă ceva mai repede. Povestea se desfășoară ceva mai ritmat.

Și dacă tot am vorbit de Tolkien, care sunt scriitorii care te-au influențat sau cei datorită cărora ai decis că vrei la rândul tău să scrii literatură fantasy?

Mircea:

Tolkien cu siguranță este o influență. Apoi, un scriitor pe care îl admir pentru talentul său de a scrie o poveste pe mai multe planuri de interpretare este Sir Terry Pratchett. Faptul că Nlithia este plată (deși are o explicație coerentă – momentan în capul meu, nu și pe hârtie) este un subtil omagiu Lumii Disc. Trebuie să îl menționez și pe Scott Lynch cu seria lui Gentleman Bastard. Jafuri imposibile într-o lume în care magia există și două personaje a căror prietenie a fost un exemplu pentru cum îmi doream să fie relația dintre Asht și Lied.

Sigur nu au fost doar scriitori cei care au decis calea ta… Mă gândesc că trebuie să fi avut niște eroi preferați. Care au fost aceștia?

Mircea: Sincer, nu cred că aș putea pune mâna pe vreun erou anume și să zic – acesta e personajul care mi-a arătat drumul, însă aș minți dacă nu au fost câteva care mi-au rămas adânc întipărite în minte. Sunt personaje atât de bine conturate, încât le aud vocea în cap când le citesc replicile. Și las aici doar câteva exemple, întâmplător (sau nu), ale lui Terry Pratchett: polițistul Vimes; Vetinari, dictatorul din Ankh-Morpork, sau Granny Weatherwax – toate personaje din minunata Lume Disc. Bucăți din aceste personaje, poate atitutidini și un fel de a vedea viața, de a se raporta la ea, au rămas cu mine și implicit s-au lipit de personajele mele.

Am discutat despre eroii altora, dar hai să vorbim și despre ai tăi. Mie mi-a plăcut în mod special de prințesa Xelion, și sunt convinsă că și tu trebuie să ai personaje de-ale tale care îți sunt mai apropiate de suflet. Care ar fi acestea și de ce?

Mircea:

Cine este și cum a ieșit Xelion în „Marginea Lumii” se datorează Andreei Sterea. Și am să dau un pic din casă, cum se spune. Simțul ei accentuat de povestitor s-a activat instantaneu când i-am trimis manuscrisul. Într-un comentariu mi-a lăsat următoarea observație (aproximativ): „După ce ai răpit femeia asta de la propria nuntă, ai adus-o nu știu câte sute de mile până la capătul pământului ca să rămână doar un observator de pe margine? Nu merge.” Și avea dreptate, bineînțeles. Așa că m-am pus pe rescris și adăugat scene special pentru Xelion. Și pentru asta îi mulțumesc Deei. Știu că am scris o carte mai bună.

Cât despre alte personaje preferate de pe tărâmul Nlithiei, sunt fanul lui Ghinna, mătușa Calyei, care stă ascunsă (pentru moment) în Biblioteca Sufletelor. Are o atitudine de bunică ce nu ezită să te pună la punct și care nu are timp pentru prostiile nimănui, chiar dacă are tot timpul din lume.

Apoi, îmi place de Asht – bardul care știe că are minusuri și face tot posibilul să le depășească. Nu să le ascundă neapărat, ci să compenseze pentru ele. Iar asta, cred eu, îl face un om mai bun. Și chiar dacă nu e un ales al dragonului, putea la fel de bine să fie.

Aș zice că aceștia doi ar fi făcut o echipă pe cinste într-o altă viață.

Apoi, mai sunt personaje care mă intrigă – Urieltavuth prin puterea lui de a-i face pe oameni să uite. De unde și de ce are această putere, cum poate fi uitarea o armă atât de puternică? Arrista, vrăjitoarea de foc, care aduce o viață nouă într-o lume în pragul războiului. Ce vorbesc, în plin război. Huss, cu toate nuanțele lui de personaj gri – poate cel mai gri din serie.

Dar cele care îți sunt antipatice?

Mircea:

Încerc în fiecare personaj să adaug o doză de antipatie, o doză de minusuri și greșeli, de decizii eronate, pentru a-i face cât mai umani. Pentru că într-o operă fantasy e ușor să aluneci în eroi perfecți și atotputernici, sau dușmani malefici doar pentru că pot fi malefici. Ce a făcut bine George R.R. Martin în Urzeala Tronurilor e că le-a oferit context, istorie personală și motivație personajelor sale. Deciziile pe care le iau au sens pentru ei ca persoane. Încerc și eu să fac asta. De aceea, pe alocuri, Lied însuși îmi devine antipatic. Și știu că trebuie să fie așa. De exemplu, e enervant când îl ignoră pe Blu, sau îl pune în pericol de dragul confortului său. Sau când alege, în epilogul de la sfârșitul „Căderii celor șapte turnuri”, trecutul său în locul prezentului alături de Calya. Acea decizie îl face antipatic pentru mine (și nu doar pentru că știu în ce belele majore se bagă).

Apoi, un personaj pe care mi-a fost aproape scârbă să-l scriu, dar cred că mi-a ieșit bine (făcându-l antipatic tuturor) este Uzo, acel tavuth care își poartă casa în spinare, fiind lipit de ea. Îmi e antipatic pentru felul în care arată și pentru faptul că mereu are intenții ascunse, care tind să degenereze în moarte și suferință pentru cei din jur – iar asta sunt aproape sigur că îl încântă.

Eroii și aniteroii tăi acționează într-un univers stăpânit de magie. Care a fost procesul creativ din spatele lumii tale? Și cum ți-au venit ideile – ce te-a inspirat?

Mircea:

Inima Dragonului s-a născut cu aproximativ un deceniu în urmă. Pe atunci lucram într-o agenție mică de publicitate din Arad, și împreună cu art directorul meu de atunci – talentatul Gabriel Tanko – am început, într-o seară, să ne plângem de clienții care nu înțelegeau arta și creativitatea pe care noi o livram. Așa că am început să ne imaginăm cum ar arăta o astfel de lume. Cu siguranță trebuia să fie una fantastică, pentru că în acea lume artiștii erau apreciați, erau ca niște magicieni care transformau lumea în frumos după propriul plac. Așa s-a născut Nisal – o cetate unde artiștii și magia și arta de orice fel sunt binevenite. Bineînțeles, dacă există un loc, el trebuie populat cu oameni. Și, nu la mult timp după, au apărut Lied și Asht și Vel și Mira și Zollanyi și Biblioteca Sufletelor și complotul pentru distrugerea Nisalului. De acolo povestea a crescut și a crescut și încă mai crește.

Dacă ar fi să privești în urmă la seria ta, care a fost cartea care te-a provocat cel mai mult?

Mircea:

Aș zice că mi-a fost ceva mai dificil cu Căderea celor șapte turnuri. E și cea mai consistentă. Urmărește și mai multe fire narative. Și am avut emoții destul de mari când am scris-o. Nu știam dacă eram capabil să duc la capăt jaful din turn într-un mod satisfăcător. Dar e și preferata mea. Îmi pare că e cea mai solidă și bine scrisă carte a mea. Inima Dragonului are multe stângăcii, să le spunem așa, fiind cartea de debut, dar compensează maxim prin acțiunea continuă și personaje simpatice (Blu, Zollany, Vel, Ghinna). Inima Dragonului s-a revărsat din mine în aproximativ șase săptămâni și apoi am rescris la ea cam un an de zile până să ajungă pe emailul editurii Crux. După care am rescris bucăți bune din ea și am zăbovit mai mult pe construirea Nisalului și a Nlithiei. Secretul Regelui Nemuritor s-a născut într-un drum de șase ore, Hunedoara-București. Când am ajuns acasă aveam toată intrigaîn cap. A durat șase luni să o pun pe hârtie. Vrăjitoarea de foc este, cred, cea mai atipică din serie. E mai mult sensibilă decât fantastică. Nu are un jaf la final, nu vine cu vreo rezolvare clară a tensiunilor ridicate în carte. Dar vine cu o rezoluție și se termină într-o notă dulce-amăruie. Și cred că are un final bun, chiar dacă s-a născut din vreo sută de pagini pe care nu aveam cum să le bag în Cădere.

Iar Marginea lumii e cântul lui Asht. E o poveste cinstită, care te și frustrează, îți aduce și zâmbete, aduce lumină în trecutul Nlithiei și construiește mai bine tot universul, dar și ridică întrebări mai dificile despre prietenie, sacrificiu, iertare. Scuze că m-am întins. Cred că am răspuns și la niște întrebări pe care nu le-ai pus (J).

Și dacă tot te-am întrebat despre cărțile anterioare, hai să vedem și despre cea care urmează. Ce ne poți spune? Cât mai e de lucru? Când apare?

Mircea:

Uitându-mă la cât am scris din ea, aș zice că am trecut sau sunt undeva pe la jumătatea ei. Dar, cartea aceasta nu a fost în plan. Nu în forma aceasta. La ce lucrez acum trebuia să fie un prolog și atât. Dar un prolog de 50000 de cuvinte nu mai prolog, nu?

Nu pot să spun o dată definitivă de apariție. Depinde de prea multe lucruri. Iar scrisul merge destul de lent. Ceea ce într-un fel e bine, pentru că îmi dă timp să gândesc ce urmează, fiind o carte care și-a făcut apariția cam pe nepusă masă. Deci procesul de lucru e un pic diferit de cel obișnuit pentru mine.

Extrem de optimist (ceea ce mi-ar și plăcea) ar fi o lansare în decembrie anul acesta. La un an de la lansarea Marginii. Dar e extrem de optimist. După ce o termin știu sigur că trebuie să rescriu părți bune din ea, să schimb perspectiva narativă, care s-a insinuat de-a lungul procesului și în urma unei discuții cu Deea. Realist aș zice că e primăvară. Trebuie să îi dau timp și lui Gabi Tanko să pregătească coperta – el le-a făcut pe toate din serie până acum.

Și ca o curiozitate, câte cărți sunt în plan pentru această serie?

Mircea:

Am râs când am citit întrebarea aceasta. Când m-am apucat de serie și mi-am dat seama că are să fie o serie, am zis că vor fi trei. Apoi, pe măsură ce am scris și am vorbit cu Deea, am ajuns la concluzia că vor fi cinci. Dar deja am publicat cinci și seria nu e terminată. Însă, ce-i drept, două dintre cărți sunt nuvele, side quests, dacă vrei să le numim așa. Îmbogățesc Nlithia, dar nu sunt esențiale pentru arcul principal al poveștii. Aș spune că mai urmează două, ca să fie șapte cărți în serie – cifra magică. Dar cel mai probabil vor fi trei, ca să nu le ofer cititorilor un volum de șapte-opt sute de pagini.

Mereu când am impresia că ajung spre final se mai naște câte o poveste care se cere spusă, care insistă și insistă să fie auzită – la fel ca sufletele din Biblioteca Sufletelor; te bântuie până le asculți povestea și abia apoi își găsesc pacea.

După ce ultima Baladă a Nlithiei va fi spusă, ce urmează?

Mircea:

Ah. Ce întrebare bună. Nu știu. Am multe povești/povestiri puse la sertar și de care parcă nu îndrăznesc să mă apuc până nu termin Baladele. Am vreo două SF-uri de care mi-ar plăcea să mă apuc. E un gen în care mi-ar plăcea să-mi încerc scriitura. Dar cine știe? Până la urmă, Nlithia e vastă, chiar dacă e plată, și sunt zone și personaje și povești pe care nu le-am explorat încă.

Îți mulțumesc, Mircea. Abia așteptăm cartea următoare!

Mircea:

Și eu îți mulțumesc pentru ocazia de a vorbi de lumea asta imaginară a mea. Și îți mulțumesc pentru că ți-ai pus timp deoparte și că ai pornit și tu la pas prin Nlithia. Sper să găsești Nlithia și pe cei care o populează pe placul tău. Nu pe toți, doar pe cei care contează 😉.