Mirosul de porumb copt îi plăcuse încă de când era copil, deși întotdeauna îi rămâneau câteva boabe de porumb prinse între dinți și asta îl enerva la culme. Acum nici nu se punea problema să mănânce un porumb copt. Nu mai avea dantura pentru așa ceva. Dar mirosul încă îl ungea pe suflet. La fel, auzul valurilor care se spărgeau de stabilopozi. Îi plăcea marea atunci când era furioasă și periculoasă. Îi amintea de o iubită cu care, pe când era student, fusese acolo chiar în mijlocul sesiunii, în aceeași stațiune în care era acum. Fugiseră amândoi într-o dimineață de sâmbătă, doar ca să vadă marea, ca o revoltă în fața examenelor care le umbreau zilele. Doar că o prinseseră în plină furtună. Ea fusese dezamăgită, el nu. Asta își amintea foarte bine, senzația, plăcerea la vederea valurilor învolburate și tristețea iubitei, dar nu și numele ei…

Prin fața lui trecură în fugă patru copii, trei băieți și o fată. Un zâmbet înecat în regret se întipări pe chipul lui bătrân. Se ridică cu greu de pe băncuță și porni pe faleză, de-a lungul plajei. Intră în prima cârciumă care i se păru mai goală și se așeză la o masă. Nu-și dădea seama prea bine cum se comanda acolo, apoi realiză că era unul dintre locurile unde trebuia să se servească singur. Îl oboseau lucrurile de felul ăsta. Înainte, Silvia se ocupa mereu de treburile astea. Ea știa mereu ce era de făcut, în orice loc ajungeau, cum se făceau lucrurile, cum trebuia să se poarte și ce să nu facă.

Fusese dintotdeauna un bărbat cu capul în nori. În aproape patruzeci și unu de ani de carieră, reușise să facă nu mai puțin de douăzeci și șase de filme. E drept, cele mai multe erau scurtmetraje. Dar și alea-și meritau locul lor în filmografia lui, nu? Începuse cu filme experimentale, apoi se luase după colegii săi de la institut și începuse să facă filme din ce în ce mai comerciale. Comediile îi ieșeau cel mai bine. Și aveau și un oarecare succes la public. Dar restul? Filmele pe care le iubise cel mai mult, în care pusese cea mai mare pasiune, fuseseră ignorate aproape cu totul. Singurul critic care le iubea era fratele lui și el se abținea să scrie cronici despre filmele lui „din principiu”. După ce Rugăciunea și revolverul fusese un eșec total, își promisese că nu va mai face vreun film ambițios niciodată. Fusese foarte mândru de povestea din filmul ăla, făcut după un scenariu pe care izbutise să-l scrie în doar două săptămâni: totul se învârtea în jurul a doi frați, unul legionar, celălalt bolșevic, prinși într-un conflict care punea în joc toate credințele lor, iar filmul se sfârșea cu sacrificiul fratelui legionar care-i permite celuilalt să fugă în URSS. Singura reacție primită de la colegii lui venise de la un fost prieten din facultate:

— Ovidiule, eu știam că ai suflet de fascist! Da’ nu le mai zice și la alții, îi zisese la o întâlnire de la Uniunea Cineaștilor, după care începuse să râdă de parcă tocmai spusese cea mai bună glumă din lume.

După eșecul ăsta, rămăsese șomer mai bine de un an. Nu făcea nimic toată ziua, stătea prin casă și citea sau mai mergea să vadă câte un film, dar toate îi aminteau de propria ratare și atunci se întrista și mai rău. Tot Silvia îl scosese din mizerie și atunci. Îi făcuse rost de o slujbă la o televiziune mare, una plătită mai bine decât cunoscuse el vreodată. Singura problemă era că trebuia să-și calce peste mândrie și să facă un compromis. Își spunea că toată lumea va râde de el, că din așa ceva nu-ți mai revii.

— Îmi ceri să mă prostituez, să-mi arunc la gunoi tot ce sunt eu, ca să ce?

— Ca să trăim. Ce câștig eu abia ne ajunge. Și ai face și ceva la care ești bun. Dacă știi cum, poți face ceva frumos chiar și din asta. Totul e să vrei, fusese răspunsul Silviei.

Forțat de împrejurări, acceptase până la urmă și umilința asta: devenise regizor de telenovele. La început se simțea ca un câine bătut în fiecare zi. Doar să scrie ce îi ceruseră producătorii de la televiziune îl sleise complet de puteri. De fiecare dată când le preda un episod, primea scenariul înapoi cu același mesaj: „Mai simplu!” Așa că se apuca și tăia, modifica, făcea totul cât mai facil și mai accesibil, până când nu se mai recunoștea în ceea ce scria. Dar avusese și ocupația asta beneficiile ei: se mutaseră într-o casă nouă, cu o curte spațioasă, îi plătise Andei studiile la Londra, fusese în stare, în sfârșit, să aibă grijă de părinții lui și de soacră-sa. Dacă punea totul în balanță, meritase. Oricum nu avea să fie următorul Godard. Mai bine să fie fericit. Cam așa gândise Silvia dintotdeauna, pragmatic, eficient, și reușise să-l molipsească și pe el.

Se așeză la o măsuță mai retrasă, foarte jegoasă, și începu să umble cu furculița în mâncare. Își luase salată de cartofi, un șnițel prea mare ca să fie făcut din carne bună și două chifle. De câteva zile, nu mai avea poftă de mâncare, dar încerca totuși să se hrănească. De fapt, adevărul era că nu mai avea poftă de nimic. Nici măcar cafeaua de dimineața nu și-o mai bea. Privi în jur, fără să vrea, din instinct, și văzu la două mese de el o familie mare, probabil trei frați sau prieteni cu familiile lor, copii mulți, gălăgie. În stânga lui erau așezați la masă doi tineri și apucă să audă câteva frânturi din conversația lor. Se prefăcu ocupat cu mâncarea, dar mai mult se juca. În schimb, trăgea cu urechea la discuția de alături.

— Nu pot. Nu e ceva rațional. Dacă ai încerca măcar puțin, ți-ai da seama că nu pot să-mi impun așa ceva, să simt altfel. Simt cum simt și asta e, îi spuse ea.

— Ăsta nu e răspuns de om matur. Trebuie să avem motive pentru ce facem. Nu poți să spui că așa simți și gata.

— Serios? Ba fix așa e. Eu îți spun că nu mai simt să fiu cu tine și tu îmi ceri să-ți dau argumente. Dar nu am, nu am, nu e ceva rațional. Cum am simțit să fiu cu tine atunci, nu mai simt acum.

— Ascultă! Ceva s-a întâmplat, sunt sigur! Nu o să mă supăr, indiferent ce e. Vreau doar să știu ce anume…

— N-are sens. Tu nu vrei să înțelegi că nu știu să-ți explic.

Conversația continuă în același ritm. Zâmbi ușor gândindu-se că a auzit aceeași conversație acum câțiva ani, la o altă masă, într-un alt restaurant. Și era destul de sigur că o auzise încă și mai înainte, cu câteva zeci de ani în urmă, la altă masă, în alt restaurant. Ba chiar era dispus să pună pariu că într-o altă cârciumă, în alt loc, chiar în acel moment, alt cuplu purta exact aceeași discuție. Ideea că oamenii sunt peste tot la fel, că au aceleași dureri și aceleași plăceri, că sunt în căutarea acelorași lucruri, îl făcea să simtă că viața lui nu fusese ratată. Dimpotrivă, trăise mult și trăise frumos. Își amintea că atunci când a cunoscut-o pe Silvia i-a oferit o carte care avea notat pe prima pagină un citat din Oscar Wilde: „Viața reală este adesea viața pe care nu o duci.”

— Nu-mi place deloc ideea asta, spusese Silvia. Crezi că are dreptate?

— Nu știu dacă are dreptate, dar uneori așa este. Toți avem o viață secretă sau o viață la care visăm. Viața reală e de multe ori… sărăcăcioasă. Și ne refugiem în viața secretă sau în viața visată, în viața care, credem noi, reflectă mai bine ce suntem, ce e în interiorul nostru. E normal.

— Mie nu-mi place chestia asta. Cred că ar trebui să iubești viața pe care o ai. Nu sunt absurdă. Știu că sunt oameni care duc vieți îngrozitoare. Dar mă refer la noi, cei care suntem cât de cât privilegiați să avem de toate: avem un acoperiș deasupra capului, nu suntem înfometați, uite, avem norocul să studiem ce ne place. Eu cred că mulți își fac rău singuri refuzând să vadă cât de frumoasă e viața, chiar dacă viața lor nu e cea visată. Atunci când îți dai seama ce contează, dacă nu ți s-a întâmplat ceva îngrozitor, vreo tragedie, viața e frumoasă indiferent unde ai fi sau ce ai face. Dar trebuie să realizezi care sunt lucrurile importante, știi?

Silvia fusese întotdeauna cea înțeleaptă. Iar el fusese cel mai norocos bărbat din lume pentru că, dintre toți cei pe care-i putea alege, și erau mulți, ea îl alesese pe el. Dacă ar fi fost întrebat chiar atunci, pe loc, de ce l-a ales, nu ar fi știut să răspundă, deși Silvia îi dăduse nenumărate răspunsuri de-a lungul timpulu, ori de câte ori o pisălogea chiar el cu întrebarea asta.

— De ce ai acceptat să te măriți cu mine?, o întreba din senin.

Iar ea începea să-i enumere, de fiecare dată, alte calități. Îi spunea că o făcuse pentru că el era cel mai blând, sau pentru că era cel mai inteligent, sau pentru că era singurul care o făcea să râdă, și tot așa. El le credea pe toate și niciuna. Dar bănuia, în adâncul lui, că-l alesese pentru că își dăduse seama că el avea cea mai mare nevoie de ea.

Se ridică de la masă, cu mâncarea aproape neatinsă în farfurie, mai aruncă o privire la cuplul bătăios care acum se ținea de mână, apoi plecă. Mai avea timp să facă o oprire înainte să se întoarcă la hotel. Avea tren dis-de-dimineață și nu-și permitea să hoinărească prea mult. Aceasta fusese ultima lui aventură, ultima vizită în stațiunea de care îl legau atâtea amintiri: aici venise prima dată la mare cu părinții lui pe când avea treisprezece ani, aici trăise prima iubire, și tot aici o ceruse în căsătorie pe ultima, Silvia. Ajunse în dreptul unei frizerii pe care scria mare, în litere colorate: Spartan Barber’s Shop. La intrare, doi tineri fumau. Se uită lung la locul ăla care nu mai avea nimic din ce îndrăgise el atât de mult.

— Tataie, te ajutăm cu ceva?, îl întrebă fără nicio jenă unul dintre băieți.

— Nu, nu, stați liniștiți. Doar mă uitam… în altă viață, am filmat aici. Înainte era o cantină.

— I-auzi!, zise unul dintre ei. Și ce-ai filmat?

— Un film care se numește Verde incandescent. Soția mea a jucat în scena filmată aici. Juca o vânzătoare de înghețată. Avea părul atât de frumos, creț, strălucitor, de foc. Aveam mai mulți figuranți, copii de toate vârstele, care trebuiau să ia câte un con de înghețată. Și-mi amintesc că era foarte, foarte cald. Am repetat scena de trei sau patru ori. Nu ne ieșea cum voiam eu. Dar am stat până am prins cadrul potrivit: puștiul care juca rolul principal tocmai primea un con de înghețată de la vânzătoare și deodată „zdrang”, un pahar se spărgea pe podea iar el și soția mea se întorceau către cameră. Avea niște ochi… dacă ați fi văzut-o.

Băieții au început să râdă și au intrat în frizerie. Bătrânul zâmbi și el, apoi o luă din loc. Trebuia să ajungă la hotel să se odihnească. A doua zi se întorcea acasă și avea multe de împachetat. Anda nici nu știa că făcuse escapada asta până la mare. L-ar fi certat ore în șir. Peste câteva zile numai aveau să-l mute la azil. Anda hotărâse că e prea greu cu o casă așa mare și un bătrân care nu poate avea grijă de ea. În plus, erau buni și banii, și aveau nevoie. Dacă Silvia ar mai fi fost, ar fi pus piciorul în prag. Ea știa mereu cum să-i pună la punct pe ceilalți, fără să-i jignească. Dar el? El nu spusese niciodată „nu” cuiva și mereu fusese supărat pe neputința asta.

— Pentru că tu nu mi-ai spune niciodată „nu”, i-a răspuns Silvia într-o zi când, din nou, a întrebat-o de ce l-a ales.

Poate că de-asta îl alesese. Atunci a meritat să fie un om care nu știe să zică „nu”, își spuse. Da, a meritat din plin.

Despre autor:

Victor Popescu (n. 1993, București) a studiat filosofia la Universitatea din București și a scris o carte, Filosoful ca poet puternic. Richard Rorty și cartografia aproprierii pragmatismului (Editura Universitară, 2024). Uneori, scrie proză scurtă. Rareori, mai și publică.