A tras aer adânc în piept și i-a spus ce a vrut dintotdeauna să-i spună.

– Nu vin. Te descurci și fără mine.

– Și dacă mor? Nu vrei să mă vezi?

Așadar, până la urmă, a ales să joace ultima carte, numai că ea a închis telefonul fără să-i mai răspundă. Când a eliberat tot aerul, amețeala a împins-o să se trântească în scaun. Era aproape Crăciunul. Cum naiba să mori de Crăciun? Inima îi pâlpâia sub coaste ca un fluture de noapte. Dincolo de fereastră, luminile orășelului se aprinseră deja și i se păru că dealul înzăpezit căpătase pojar incandescent. Drumurile erau troienite, pe ele mergeau oameni înfrigurați, poate veseli și entuziaști sau poate necăjiți, oameni bolnavi de cancer la colon, foști comisari de poliție pensionați devreme, încăpățânați și avari, care nu vruseseră să se ducă la spital din timp, să se trateze, și-acum ajunseseră cu un picior în groapă, groapa în care boala nu mai răspundea la chimioterapie și care îi curăța de orice urmă de speranță, ai cărei pereți erau căptușiți cu pământ înghețat, pregătit să-l înghită.

Se uită în jurul ei, căutând să se ancoreze în realitate, să-și astâmpere gândurile. Masa de examinare fusese acolo dintotdeauna, de când se angajase. La fel și biroul din fața ferestrei, cabinetul cu registrele și condicile, cu fișele de internare și externare, televizorul unde se uitau la știri sau la filme, când era liniște pe tura de noapte, caloriferul ciobit și pervazul lat, veșnic încărcat cu cești și pahare goale. În dreapta ușii, aerosolul și masca agățată de stativ, vitrina cu medicamente și ustensilele necesare pentru consult, sterilizate și așezate în tăvițe de inox, electrocardiograful și sertarul cu stetoscoape, hârtie, gel și clame, zăceau în repaos. La fel ca ea. Până își auzi numele.

– Corina? Hai, iubita, vino puțin să mă ajuți că am unul mic pe secție și nu stă să-i iau sânge. Hai, te rog.

Era doamna Vali, asistenta șefă. Pornise deja înainte pe coridor până reuși Corina să se ridice. Se duse după ea mai mult plutind, cu o legănare absolut firească a picioarelor, fără să-și târșâie galoșii. Ăla mic era de fapt foarte mare și foarte dolofan, să fi avut vreo zece ani, dacă nu mai mult. Era internat cu maică-sa. Femeia purta blugi, un pulover alb cu guler decusat și avea cercei rotunzi de aur în urechi, iar băiatul purta o helancă neagră, pantaloni de trening și adidași. Le întâmpinară cu un săru’ mâna apăsat. Corina își aruncă ochii pe fișa copilului, chiar dacă nu era de copetența ei să facă asta. Nici să recolteze probe nu era de competența ei, dar lucra de douăzeci și cinci de ani în spital, știa fiecare procedură, fiecare protocol. Cunoștea spitalul în care lucra la fel cum își cunoștea casa, copiii, familia.

– Uită-te puțin în partea cealaltă, n-o să simți nimic, în două secunde am și terminat.

Mama copilului îl ținea în poală și, cu mâna lipită de frunte, îi presa capul mare, plin de inele negre, de umărul ei. Băiatul începu să scâncească. La vederea acului, se panică și încercă să se smulgă din strânsoare. Doamna Vali vru să-l apuce de mână, dar Corina îi făcu semn să stea liniștită. Dacă tot o chemase, s-o lase să-și facă partea de meserie pentru care nu era plătită. Se așeză în genunchi în fața băiatului și-i cuprinse ambele mâini, frecându-i cu blândețe degetele grăsune.

– Dacă închizi ochii, o să-ți spun o poveste. Vrei?

– Ce poveste?

– Păi, cu ce-ai vrea să fie?

– Cu un rege! se entuziasmă copilul. Nu, cu un prinț! Un prinț șmecher și mafiot care are mulți, mulți bani și mașini de lux și…

– Și o iubită frumoasă ca luna de pe cer?

– Ei, nu, șmecherii nu-și fac iubite. Șmecherii își fac familii, așa m-a învățat tăticu’ meu.

   Ghemul din piept își slăbi strânsoarea, sângele începu din nou să-i curgă prin tot corpul, amarul să călătorească până în extremități și înapoi. Gropițele Corinei se adânciră mult în obraji și se uită spre mamă, ai cărei ochi aurii sclipeau de mândrie.

– Foarte bine. Închide ochii, porunci ea și-i legă garoul de braț. O, ai mușchi! Bravo! Știi cine mai are mușchi așa mari? Un prinț șmecher, îl cunosc eu, îl cheamă Augustin. Stă pe strada noastră și are o casă mare, mare, de se învârte după soare și… e cel mai șmecher din cartier. Și are o familie frumoasă, o nevastă tânără și zece copii, fete și băieți, numai unul și unul.

– Da’ are mașină de lux? se încruntă copilul, cu ochii închiși.

Maică-sa surâse blând și-l mângâie pe cap.

– Da, are mai multe mașini, n-auzi că e cel mai șmecher? Gata! Am terminat.

Augustin deschise ochii brusc și văzu cele trei flacoane cu sânge închis la culoare în mâna Corinei, bandajul aplicat peste încheietura brațului și pe asistenta șefă care nota ceva într-un carnețel.

– N-am simțit nimic! se înveseli el.

– Eu ți-am zis.

– Săru’ mâna, săru’ mâna, încercă maică-sa să se ploconească pe lângă buzunarul Corinei cu o hârtie de cincizeci de lei făcută sul.

Infirmiera îi dădu mâna la o parte cu un nod în gât. Nu-i venea să ia banii, cu toate că păreau să aibă destui. Ieși din salon împreună cu doamna Vali, care-o rugă să ducă ea analizele jos la laborator. Dacă tot trebuia să coboare, își trase halatul peste uniformă, cu gândul să se oprească la fumoar. Era aproape șase, mai avea puțin până să plece acasă.

Intră pe ușa din față a laboratorului. La recepție nu era nimeni, probabil că erau în spate. În capătul coridorului, pe partea stângă, se găsea sala de mese, unde doamna Toma și una dintre asistentele ei, o tânără blondă și drăguță, beau un ceai și ciuguleau din două platouri cu fursecuri și cozonac.

– Bună seara! zise, ciocănind mai mult simbolic în ușa deschisă la perete. Nu credeam că vă mai găsesc așa târziu. Unde vă las astea?

Ridică flacoanele cu sânge neoxigenat și zâmbi. Doamna Toma, șefa laboratorului, o femeie durdulie și cu o calviție difuză, aproape sări de pe scaun.

– Vai, iubita, de când nu te-am mai văzut! Cum ești?

   Lidia se ridică înainte să i se spună, se spălă pe mâini în chiuveta mică de inox și luă flacoanele, ieșind din cameră pentru scurt timp.

– Bine, bine, răspunse Corina. Dumneavoastră?

– Eh, cum mă știi. Ia, stai jos, ia și tu ceva, o invită femeia îmbrăcată în halat, trăgând un taburet de sub masă. Ia ce vrei tu, un fursec, o nucă, să știi că Lidia le-a adus, sunt de post, eu nu m-am împărtășit încă pe anul ăsta și uite, mai sunt trei zile și vine Crăciunul, ce să faci.

   Asistenta blondă reveni în sala de mese și își reluă locul la masă.

– Lidia, iubita, trage te rog farfuria aia mai aproape de voi, așa, mulțumesc, să ajungeți amândouă, așa fetele mele, mânca-le-aș să le mănânc, uite aici, hai să-ți pună mama niște ceai, e de tei, să știi, foarte sănătos. Ia zi, merge treaba?

– Azi a fost liniște, răspunse Corina cu gura plină. Două internări, atât. Avem un băiețel suspect de giardia, febră, vărsături, scaun moale. Îl cheamă Augustin și e șmecher.

Lidia mustăci și își acoperi gura cu un șervețel. Doamna Toma o mângâie pe Corina cu privirea, cu o expresie care-i spunea că mai avea puțin s-o ia de suflet.

– Bravo, Corinuța, măi, mi-e drag de tine de mor! Ia zi, copiii cum sunt? Părinții? Soțul?

– Copiii sunt bine, băiatul a terminat acum clasa a doișpea, se pregătește să dea la Politehnică, fata a trecut a zecea, sunt bine, s-au făcut mari. Și soțul e bine, lucrează la Renault, e pilot de test.

– Sănătoși, voinici, da? Bravo, mă bucur mult, iubita. Of, ce repede trece timpul, imediat se fac copiii mari, mă uit la a mea că nici n-am clipit și s-a măritat, s-a stabilit în Londra, ea lucrează la o casă de pariuri, au promovat-o de vreo juma’ de an și acum e manager, ginerele face curse, îi mai ajut și eu cu ce pot, le mai dau acolo, ceva, uite, ziceam să le trimit niște bani de sărbătorile astea, că acuma contează, cât sunt tineri și au copiii la școală, rate la casă, mai cumpără o mobilă, mai schimbă o mașină, că știi cum e, altfel degeaba strâng eu averi și le las palate după moartea mea, că până mor eu or să crească și alea mici, or să termine școala, ei or să îmbătrânească și n-or să-i mai încălzească palatele cu nimic.

Aluatul mestecat al nucii umplute cu cremă de cacao îi rămase lipit de cerul gurii. Gâtul i se strânse și simți că rămâne fără aer, așa că se repezi spre cana cu ceai și o bău pe toată dintr-o suflare, căutând să-și spele bolta palatină și să dizolve nodul din piept. Lidia îi aruncă o privire îngrijorată. Doamna Toma își umpluse gura cu o bucată uriașă de cozonac cu rahat și acum se chinuia s-o mestece. Arăta ca o veveriță cu fălcile pline.

– Gata, săru’ mâna mult, mă duc, zise Corina ridicându-se.

– Să mai vii pe la noi, iubita mea, o rugă doamna Toma, făcându-i cu mâna în timp ce Lidia zâmbea.

Corina străbătu coridorul din trei pași și ieși în aerul tare, amorțit de ger. Se duse la colțul clădirii, lângă scrumiera de metal, și își aprinse o țigară. Se gândi la Dumnezeu și la cum îi plăcea lui să-și bată joc de oameni. De ce nu se putuse să gândească și taică-su ca doamna Toma? De ce le-o luase Dumnezeu pe maică-sa, care fusese o femeie de pus la rană, și-l lăsase pe el, care nu vrusese s-o ajute nici când avusese copiii bolnavi, bărbată-su era în șomaj și abia dacă aveau ce să mănânce, nici când făcuse rată pentru casă și venise criza peste ei, nici când fusese la un pas să moară pentru că făcuse polipi endometriali și ajunsese de urgență pe masa de operație? De ce, Dumnezeule, nu vrusese s-o ajute dacă avea atât de mulți bani?

Se întoarse pe secție. În camera de gardă, doamna Vali completa niște fișe. Televizorul era pornit pe Antena 1, tocmai începeau știrile. Crime, tâlhării, accidente, avalanșe, roboți, inteligență artificială, bănci, datorii, impozite, crize, isterii și prostie umană cât cuprinde. Toate știrile îi lăsau un gust amar, dar nimic nu-i putea lua gândul de la tatăl ei, de la tonul străveziu, de om obosit, pe care îi vorbise, rugând-o să vină să-l vadă.

 La ora șapte, când veni schimbul, Corina intră în vestiar să se schimbe. Își împături frumos uniforma și-o băgă într-o pungă de plastic, îmbrăcă hainele de stradă, se dădu cu deodorant la subraț, își aranjă părul rar cu degetele și ieși. Le salută pe fetele care intrau în tura de noapte și care tocmai semnau condica în camera de gardă, coborî scările, descuie mașina, urcă la volan, iar când să bage cheia în contact, auzi telefonul sunând în geantă. Îl ignoră câteva secunde, convinsă că era tot el. Strânse tare din ochi și își mușcă buzele. Geanta de pe locul din dreapta parcă zbârnâia din ce în ce mai tare. Scoase telefonul și văzu numele fratelui ei pe ecran.

– Da, Marius.

– Băi, Cori, a murit tata.

Între ei căzu o tăcere întreruptă doar de scârțâitul ștergătoarelor care îndepărtau chiciura de pe parbriz. Începuse iar să ningă, frigul devenea îndurabil, temperatura din bordul mașinii arăta două grade sub minus. Fulgii mari care se lipeau pe geamuri păreau niște fețe schimonosite.

– Mă sunase de ieri, da’ n-am reușit să ajung că eram la muncă. Azi m-am învoit, am ajuns aici pe la cinci. Doamna asta care stă vizavi îi ținea deja lumânarea. Am mai apucat să vorbesc cu el numai un pic. Să știi că ți-a lăsat niște bani. Și mie mi-a lăsat. O grămadă de bani.

– Nu vreau niciun ban, șopti Corina cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. Ia-i, fă ce vrei cu ei, mie nu-mi trebuie.

– Hai, măi, sunt două sute de milioane. Ție două sute, mie două sute. Îți dai seama în cât timp a strâns el banii ăștia?

Corina sughiță și desfăcu torpedoul ca să caute niște șervețele. În geantă nu mai avea.

– Vin mai târziu, zise, apoi închise apelul.

Cu gândul la cele două sute de milioane, scoase un șervețel din pachetul parfumat, îl desfăcu și suflă nasul cu putere.

Despre autoare:

Gabi Gabrinov este scriitoare, are 26 de ani și locuiește în Germania. A debutat literar în 2016 cu o proză scurtă fantastică în revista Helion Online. A publicat proză scurtă, poezii și texte pe diferite platforme online (Helion, Galaxia 42, Utopiqa, Revista Zugzwang, Egophobia, Proezia, Liternautica, Literomania ș.a) și este prezentă în câteva antologii literare de poezie și proză scurtă (Revista tipărită Helion; Antologia CSF 2022, Antologia Revistei Zugzwang 2022-2023 ș.a.). A urmat cursuri de scriere creativă cu Andrei Crăciun și Florin Iaru, și a participat la atelierul de creație al Revistei de Povestiri cu Cosmin Perța. Este membră a clubului Helion din Timișoara. Romanul său de debut, Ftizie, a apărut la editura Ink Story.