LA  ȘASE  SEARA  TRAMVAIUL  ZDRĂNGĂNE  

La șase seara tramvaiul zdrăngăne 
în centrul Marketplatz-ului printre rondurile de flori;
jerbe de scântei coboară cu parașuta
de la troleu peste pietrișul gazonului.
Întunericul cere audiență la noaptea daltonistă.
În prim plan, o fetiță aleargă cu cercul
după propria umbră, apoi trece strada pustie
ce se sfârșește într-o mare de ulei.
Colonada peristilului absoarbe umbra statuilor
și-o înapoiază amurgului.
Pe fundal, poți vedea un nebun ce merge în pas de gâscă.
E deja seară, se-aprind globurile lămpilor stradale,
lumina se topește precum pastilele-albastre într-un pahar gol. Șase seara.
Tramvaiul intră în centrul Marketplatz-ului.
Beznă.

︎ ︎ ︎ 

PALATUL  CARE-A  FOST  CÂNDVA  AL  LUI  ULISE 

Ce-și doresc pețitorii ce se perindă pe la
palatul care-a fost cândva al lui Ulise?
Și ce face soția lui, Penelopa,
care ziua țese pânza laolaltă servitoarele,
iar noaptea își înșală soțul
în patul tinerilor pețitori?
Au trecut zece ani de la războiul troian
și-apoi încă zece.
Pețitorii spun că Ulise nu se va mai întoarce
și-ntre timp se bucură pe rând de curva lor,
Penelopa.
Se bucură de palat și de soția regelui lor,
știind că el nu se va mai întoarce nicicând.
Poate că Ulise-a murit în luptă
sau a naufragiat pe-o insulă pustie
și-a fost ucis în vreo ambuscadă.
Povestea lui Homer nu ne convinge:
nu e de crezut ca un singur bărbat – și încă unul mai în vârstă –
să fi ucis toți pețitorii, tineri și puternici.
Povestea lui Homer nu ne convinge.
Homer e-un mincinos: a mințit,
iar pentru minciuna lui va fi alungat din cetate 
și va migra pentru totdeauna-n exil
umblând din om în om să-și spună poveștile…

︎ ︎ ︎ 

 

AU  SOSIT  BARBARII 

„Împărate, au sosit barbarii! – spune un sol
venit de departe – sunt deja la porțile orașului!”
„Au sosit barbarii!”, strigă cetățenii în agora”.
„Au sosit, au bărbi lungi și săbii ascuțite
și sunt câtă frunză și iarbă”, spun îngrijorați cetățenii din For.
„Nimeni nu-i va putea opri: nici frica de zei
și nici mândria dumnezeului creștinilor, de care la urma urmelor
nici n-au habar…”.
Și ce va face-mpăratul acum, când barbarii sunt la porți?
Ce va face marele preot al lui Osiris?
Ce vor face senatorii care dezbat în Senat
îmbrăcați în tunici albe cu panglici purpurii?
Ce cer cetățenii Constantinopolului?
Cer să fie salvați?
Îl vor ruga să-ncheie pacte cu barbarii?
„Cât aur e-n cufere?”,
îl întreabă-mpăratul pe șeful tezaurului
„și cât cer barbarii?”.
„Cât grâu e în vase?”,
îl întreabă-mpăratul pe mai-marele hambarulului public
„și cât cer barbarii?”.
„Dar barbarii nu-naintează cereri, nu formulează pretenții”,
răspunde heraldul arborând stindardele.
„Şi ce vor aceşti barbari de la noi?”,
se-ntreabă miraţi senatorii.
„Ei cer ca porțile orașului să fie deschise fără împotrivire”, răspunde heraldul cu stindardele ridicate.
„Serios, asta-i tot?, întreabă uimiți senatorii, 
și nu va fi nicio vărsare de sânge?
Vor respecta ei legile noastre?
Atunci, să vină barbarii ăștia, să vină…
Poate că asta-i soluția pe care-o așteptam.
Poate că asta-i.”

︎ ︎ ︎ 

AUTOAPĂRAREA  ÎMPĂRĂTESEI  TEODORA 

Procopius?! Cine-i ăsta? Un ticălos, un mincinos,
un clevetitor, o canalie.
Nu luați în seamă clevetirile lui Procopius!
E-un mincinos, îi place s-arunce cu noroi în împărăteasă,
împroașcă fiere asupra oricui îl disprețuiește; fierea
celui nevolnic și pervers.
Dar tocmai datorită lui voi face istorie.
Sunt sinistra, cruda, stricata, vicleana Teodora,
soția-mpăratului Iustinian și stăpâna
lumii răsăritene.
Și dacă tot noroiul pe care mi l-a aruncat Procopius în față
ar fi adevărat?
Dacă toate astea ar fi adevărate?
S-ar schimba ceva?
Ideea de-a-l trimite pe Belizarie în Italia a mea a fost!
Ideea unui cod al legilor universale a mea a fost!
Ca și ideea de-a trece prin foc și sabie-ntreaga Africă!
Doar morții sunt veșnici, dar trebuie să fie
morți de-a binelea și pentru vecie pentru-a fi moșteniți.
Ca să ne-aducem aminte de ea,
o trădare trebuie să fie-adevărată și totală!
Mă-ntrebați: „Ce vor crede despre Teodora cei din veacurile viitoare?”.
Iar eu răspund: „Chiar aveți impresia că posteritatea are
timp de pierdut cu clevetirile și ticăloșiile lui Procopius,
Pe care acesta le-a strâns de prin odăile dosnice ale Constantinopolului,
de la proscrișii și turnătorii din orașul de jos?”.
Ei bine, da, am trecut și prin bordelurile din Constantinopol,
mărturisesc. Dar schimbă asta cu ceva rânduiala lumii?
Schimbă ceva?
Puterea cuvintelor? Vă voi spune: e nevolnică și precară în fața puterii imaginilor.
Din această pricină am poruncit ca-mpărăteasa Teodora
să fie înfățișată în mozaicul San Vitale din Ravenna,
în absidă, cu toată curtea după ea…
Iar prin artă imaginea mea va transcende nemurirea.
Pentru vecie.
„Monedă șubredă”, veți spune.
„Dar care durează atât cât îngăduie amintirea”, răspund eu.
„În ciuda clevetirilor și invidiei lui Procopius”.

︎ ︎ ︎

 

DA,  DRAGUL  MEU  CITITOR, 
TREBUIE  SĂ  IUBIM  STELELE 

Îmi ceri încă o dată
să revin la problema noastră de prim ordin:
„care-i originea răului”.
„Ei bine, vă răspund că dacă
adăugăm la rău și mai mult rău, iar la bine
și mai mult bine, nu vom avea
mai mult ori mai puțin rău, mai mult ori mai puțin bine,
dar asta
nu trebuie să ne facă să dăm înapoi de la scopul nostru
nici măcar un milimetru”.
Da, dragul meu cititor, trebuie
să iubim stelele și să ieșim la plimbare
mai degrabă alături de Dante și de personajele Infernului său
decât printre fericiții Paradisului.
Da, stimatul meu cititor, răul există și rezistă
la toate intemperiile…
Iar acum, o anecdotă. Știi cum a scăpat
un locotenent italian luat prizonier de nemți?
Ofițerului Wehrmacht care-l interoga
i-a răspuns recitând primul cânt al Divinei Comedii…
…vorbea fără-ncetare despre pădurea-ntunecată
ce readuce-ntruna frica-n gânduri
și despre cele trei fiare sălbatice care-i ieșeau în cale…
Și astfel a scăpat de lagăr.
Deci, e-adevărat, stimat prieten cititor,
că poezia salvează vieți și mântuiește lumea,
iar cei care spun altfel
sunt fățarnici și mincinoși. Ține seama de asta,
o, cititorule, tu, cel ce înțelept ești și știi
deosebi un adevăr de o minciună!

︎   ︎   ︎ 

 

*   *   *

Judecând după mișcarea înceată
a corbilor ce desenează vârtejuri de țipete-n înaltul cerului,
nu ne mai rămâne decât să imităm conversația Îngerilor,
să-mbrăcăm limbajul în sticlă, să ne facem un limbaj-vitraliu, doar al nostru,
curățit de stilemele păcatului
și de uzura stelelor.

Și dacă neprihănitul Abel a fost ucis,
dreptul Solomon și curtea coruptă
a Babilonului au căzut, 
iar măreția lui Cresus a pierit ca un fum,
quid juris*?
Æternitas est merum hodie**.

Non erubesco meæ miseria
plango non esse quod fuerim***.

* ce e dreptul?/ care e norma? (n. tr. – în limba latină, în original)
** Eternitatea e/ înseamnă doar azi. (n. tr. – în limba latină, în original)
*** Nu mi-e rușine de mizeria mea, mă plâng că nu mai sunt ce-am fost. (n. tr. – în limba latină, în original)

︎   ︎   ︎ 

 

*   *   * 

Luna strălucește-ntr-un vioriu tot mai pal,
un con de lumină deopotrivă intens și firav.
Sunt goală în fața oglinzii.
Sunt iubita lui Faraon, slujnicele mă pregătesc
pentru-ntâlnirea cu zeul cel viu.
Sfera lunii se rostogolește pe cer
ca un car tras de sclavi fenicieni.
Poate că și eu sunt deopotrivă intensă și firavă.
Între mine și zeu e-o distanță de aer.
E doar aer pe care-l poți atinge ca pe o minge de baschet.
Între mine și zeu nu există cuvinte.
Nu-i nevoie de cuvinte.
Izotopi ai cuvintelor, suspinele
ca niște valuri succesive-ale unei mări neștiute.
__________________________________________

       Despre autoarea volumului de versuri  STIGE.  Tutte le poesie/  STYX.  Toate poeziile (1992-2002), publicat în 1992, la editura Scettro del Re, cu o prefață semnată de Amelia Rosselli, nu știm decât că s-a născut la Palermo în anul 1942, că „era o femeie de o cultură extraordinară, cunoștea teologie și marxism”, care ducea o existență solitară, după cum notează poetul și criticul italian cu origini grecești Giorgio Linguaglossa, care a purtat cu poeta o corespondență sporadică din 1991, când Maria Rosaria Madonna („unul dintre cei mai talentați poeți de la sfârșitul secolului al XX-lea”, conform opiniei aceluiași) i-a încredințat dactilograma cărții sus-menționate, până la moartea ei, survenită în anul 2002, la Paris.
       Cât privește poezia ei, același Giorgio Linguaglossa notează printre altele: „Textura poeziei Madonnei dezvăluie diseminarea și deconectarea discursului în <fragmente> într-o <neolimbă> misterioasă, fragmente ce se autocompun ca plăcile magnetice ale unui mozaic iluzoriu: simboluri și icoane, scenografii atopice, personificări (<iubita lui Faraon>, tema recurentă a prostituatei închise într-o temniță misterioasă), traduceri foarte îndrăznețe aduse de anacolute imperioase și extrem de originale. […]
       Discursul poetic al Madonnei este un itinerar în marea obiectivității, în marea obiectului, în pâlnia spațiului-timp al metaforei și al simbolicului.”

               Traducere și prezentare:
                       Costel  DREJOI