Silueta ți se-alungește –
schelet al unei flăcări fără de trup,
înșelătoare cum doar aerul poate
fi, ori vântul sentimentelor și
săruturile norilor în cuibul
umed al nopților solitare.
Visele se leagănă de la stânga la dreapta
fără conștiința că riscă,
pot ele oare să nu cadă dincolo de
carnea lemnului ce-și sparge tăcerile
când aprinzi chibritul pentr-o ultimă țigară?

︎ ︎ ︎–

Ochii lui poartă-n ei liniștea
bisericilor, zbuciumul sufletului

Pietre apotropaice sculptate de
valuri cununate cu pânzele unui baldachin
de pat ornat cu ajur.

El știe

nisipul și încetineala lui în a digera
stelele pe când mareele își șterg nasul;

El știe

cercul apelor în vacarmul
năucitor al viselor supraaglomerate și
își atârnă tăcerile de glasurile viclenelor nopți.

︎ ︎ ︎–

Cu lipsa mea de respect față de corectitudinea
politică tot mai crescândă, năzuiesc la un loc ce nu există,
unul în care m-aș putea-ntinde ca o
stea într-o mare liniștită dacă
sentimentele mele extreme nu mi-ar
aduce aminte unde-ar trebui să fiu:
pe margine adică,
vorbind, la fel ca apa râurilor, despre această limpezime liniştitoare,
fier forjat al unei continuități în seninătate
în timp ce umbra mea se oprește la toate fântânile,
însetată de sângele din venele nepotrivirii,
de nebunia oamenilor, unde adesea-mi aflu locul.

Sarea apneei mele clandestine mi-a
mâncat fața, iar inima mea e
doar o stâncă supusă toanelor vremii.

În seara asta, marea nu-i calmă, starea vremii mele-i neclară,
și totuși
fiece noapte poartă-n sine desenul unui soare.

︎ ︎ ︎–

VIEȚILOR NOASTRE
ARSE DE SOARELE IUBIRII

Eu învârt caruselul cu căluții lui
dar tu urci în trăsura plăcerilor artificiale.

Umblând călare între umbră și lumină
te pierzi pe prea des bătutele
cărări ale zâmbetelor părăsite.

Da, știu că trebuie să lăsăm norii s-alerge,
că fără umbre lumina n-ar exista.
Tu încă ignori bucuria trupurilor, rugozitatea matinală a pielii.
Orfană de lumină,
pășești pe resturile tale de carne moartă,
iar eu scutur cearșafurile.

︎ ︎ ︎–

„ZMEUL”

La umbra ta operez fără să zgârii liniștea.
Foarfeca din mâinile mele retează depărtarea
ridicând pielea serii și culcă
verbele mele fantomatice pe genunchii inimii tale;
Pentru că toate țipetele mele și-au pierdut suflul,
Iar trupul tristeții mele eșuează, aidoma unui zmeu,
departe de luminișul brațelor tale;
Pentru că ai lăsat să-ți scape
f
i
r
u
l
Discuției.

︎ ︎ ︎–

Poezia-i ca dragostea:
ar trebui s-o iubim făr-a o-nțelege.

Să mă poarte prin alte lumi, asta-i tot ce cer.

Ea-l scrie pe om, e nașa pruncului zămislit
din fericita unire-a luminii și întunericului.

Iar noi, punând pluraluri nopții, anulăm ortografia zilei.

Acum poți să te apropii:
lipește-ți burta de spatele meu și vei vedea,
vei vedea ce frumoasă e lumea!

︎ ︎ ︎–

Cerul face ardeziile să țipe, iar orele,
poroase precum calcarul,
îmi desenează pe fruntea memoriei
rădăcinile unei sălcii
aplecate peste izvoarele secate-ale tinereții
ce se-ndreaptă spre pleoapele-amurgului;
Acolo unde steaua ca o lampă stradală este doar o geană agățată,
doar un nasture împrumutat de la bluza
verilor mele ce lunecă pe coloana
vertebrală a unei pene-nmuiate
în tristețea orelor mele întunecate.
__________________________________________

Valérie BAUDET s-a născut în ziua de 4 ianuarie 1975 la Sarrebourg (Franța).
Membră a Societății Poeților Francezi. Pasionată de natură și fotografie.
Autoare a cărții de versuri Un orage sous la neige/ O furtună sub zăpadă, în curs de apariție.
A publicat în revistele „Florilège”, „Lichen”, „Poètes en roue libre” și pe blogul „Le Dix Vins”.
Creații de-ale sale se mai regăsesc în două antologii de haiku, precum și într-o revistă cu același profil – toate trei din Japonia.

Traducere și prezentare:
Costel DREJOI