dr. senectus

ochii încercuiți de dune radiografiază filmul 

în lumina soarelui, pe seama unei căutări abisale

(resortul încorporator al vieții sale).

privește printr-un caleidoscop solstițial de amintiri,

arde imagini, neclintiri, în pragul unei porți cibernetice

și găsește disperări și dispersări. 

cu dispersările nu-i de glumă când ataci realități

și bazele unor piloni mnezici de sprijin esențiali – 

nu îl întreba de ce, e victima unui furt informațional!

își mângâie genunchii și îți spune că ești neinițiat 

în tărâmul ăsta ezoteric al demenței.

tresăriri sincopate de inimă în cușca toracică,

solipsismul ăsta lapidar, în inerții dezgustătoare – 

l-am privit cu respirația 1/2 tăiată,

dar când m-a privit el pe mine, 

fața mi-era blurată. 

inerție, inerție când încerc să îi revendic identitatea

să o decantez și să o leg cu sfori de fier augmentat

să i-o împachetez stângaci și să i-o dăruiesc 

în marea asta plină de neverosimil.

dr. senectus s-a înstrăinat de mine,

iar cu priviri computertomografice

îmi spune că sunt doar o umbră osificată 

într-o pădure de la marginea orașului.

produsele finite conchid că moartea 

e o eliberare de energie vividă

o substanță eterică de contrast –

cimentează-i numele, nu în stil italic,

ci în stil mortuar!

dar lupta nu-i gata, își încarcă armele de artilerie

și cu luciditatea focurilor de tunuri lovește, se zbate,

se sforțează, iar din pandemoniu scoate darurile vieții, 

ale îmbrățișărilor, ale nepoților, ale ceaiurilor calde

și încheagă ultima privire a iubirii necondiționate 

de lipsa de claritate.

iar apoi se lasă tăcerea

pastila de ginkgo biloba

îmi amintesc zilele când stăteam în coteț cu găinile.

păreau singurele ființe cu ochișori mărunți

care nu judecau stângăcia unui pui de om, 

chiar și când luam cloștile de pe ouă cu un prosop

ca să fac abuz de singurele lor motive de a trăi, pentru copii.

pământul crăpat de secetă nu mi se părea, 

pe vremea aia, o calamitate, ci mai degrabă

o oportunitate că pot să scap de sandale care mă rodeau

și mă înzestra cu forță de joc și de patos în manifestări

până îmi intra o așchie sau o viespie sau un ciob în talpă.

tencuiala casei îmi murdărea hainele și mucegaiul de pe lemne 

era o adevărată tăbliță de desen pentru un copil de 5 ani, 

când luam motanul de gheare și ele deveneau instrumentul meu de scris

până mi-o luam în față de la tărcatul sfârnache și tantrumurile lui de plod. 

fugeam de mamaia când era ora mesei și dispăream în livada de mai jos

ca să urmăresc the lives from the inside a tuturor gângăniilor

până călcam din greșeală pe vreuna și vedeam zeama morții 

cum se scurge pe lângă tălpile mele goale. și mă pătrundea.

dar nu aveam remușcări.

nu poți să ceri de la un copil fiori existențiali 

sau profunzimi pe care noi, adulții, le impunem mereu.

știu sigur, însă, că versiunea mea veche avea profunzimi 

pe care mi-e greu să le ating prin noroiul inhibițiilor sociale,

dar cei mai mari învățători ai oamenilor mari sunt ei înșiși:

corespondenții lor din trecut pe care îi abordăm

în introspecții.

mișcarea browniană

o sindrofie sanctificată a unui suflet letargic 

își cânta emergența în tabloul meu lăuntric.

mi-a inundat piscina gastrică de afecte abrazive

și nervii optici de raționamente labile. 

vom deveni, oare, materie dură

când omenirea atinge un zero absolut? 

când nu mai putem extrage căldură din structurile noastre?

gândurile despre sinuozitățile peregrinărilor în neant

sunt doar gânduri care fermentează și prind cheag

(asta spun cei corupți de pragmatism.)

(eu nu am fost coruptă de pragmatism!)

– viziuni în diviziuni și subdiviziuni – 

le-am aruncat râșnițelor de cerneală

din magma celor refulate 

căci mi-am prescris 

sare și lacrimi uscate. 

prin substanța durerii să mă joc cu degetele ca prin mercur,

când de la plexul solar în sus sunt un om îngândurat, 

iar de la diafragmă în jos un mecanism denaturat. 

probabil, mișcarea spontană din centrul grupurilor, 

când atingem un punct de îngheț ca umanitate, 

ar trage linie dreaptă la electrocardiogramă.

din ținerile de mână obișnuite, homeostatice,  

ne-am știrbi permanent simțirile periferice, 

izolându-ne în pătratepătratepătratepătrate.

noi ar trebui să ne aruncăm în răzvrătiri haotice cât mai putem, 

să ne prindem de mâini ca la ‘’țară, țară, vrem ostași!’’ 

să nu respingem ideea de afecte intelectualizate 

și să nu extindem abisul singurătății

prin împietriri în stil medusa 

și rezistență la schimbări.

de la voi am luat patosul exploziilor solare!

pentru voi tai soarele în bucăți mici

împrăștiindu-l pe foaie:

ca să împart tuturor căldură,

în vid, îngheț și moarte termică, 

prin cerneală, sare și lacrimi uscate!

nisip printre dinți 

ați simțit vreodată cum e să vă prindă furtuna pe plajă?

te găsește complet descoperit, în nuditate și plenitudine. 

abia atunci oamenii se simt oameni, cu adevărat [vulnerabili] 

în fața totului care cuprinde iregularități și anomalii. 

poate facem parte din acele [anomalii].

se spune că facem umbră degeaba pământului. 

nu m-ar mira să vină o furtună secundă peste noi,

care să ne măture până la ultimele [dorințe] și [idealuri]. 

valurile, cu o suprafluiditate și cecitate, ar putea să ia impulsiv cu ele

tot ce omenirea a construit de-a lungul vieții.

să fim sinceri, cu toții ne-am temut, la viața noastră 

să pierdem [progresele] făcute, să se ducă ,,pe apa sâmbetei’’.

de asta spamăm ctrl+s obsesiv pe documente word

sau dezvoltăm [atașamente] anxioase unul față de celălalt.

eu voi schimba [direcția de mers] a valurilor. 

nu mă aflu nici pe faleză, nici pe litoral.

pădurile și munții sunt părinții mei,

pilonii de forță a tot ce înseamnă secole și milenii,

dar munții au fost nisipuri și vor ajunge nisip. 

inconștientul colectiv 

conștiința mi-e ca un fulger amorțit secvențial.

fluxul pietrișului în stomac îmi roade simțirile 

simțirile îmi rod raționamentele în creștetul capului

raționamentele roase îmi amorțesc mișcările 

mișcările amorțite mă trimit în latență,

în învieri de spirit și moarte cerebrală.

vreau să îmi umflu plămânii cu ceva mai bun 

cu table de ceară împodobite-n smoală 

pe care strămoșii să-mi scrijelească 

figuri a tot ce-i viu și tot ce-i mort.

crengi rigide să îmi învăluie trupul 

să mă tragă în pământ până la nivel de magmă –

miros afrodisiac în patimă. 

modific cartografia drumurilor mele 

îmi deblochez strigările agățate de plămâni

și, în sfârșit, îmi pot exterioriza misticismul 

sub forma unor vorbe de druizi păgâni.

naturalețea lumii ăsteia ne macină lăuntric.

o observ pentru a oferi sensuri profanului din noi. 

e ceva în mine. o înțelepciune ancestrală 

care mă face să-mi iubesc departele și aproapele

de la hominid la homo sapiens la omul ce va urma

de la legea conviețuirii la războaie în masă la reset din fabrică.

încercând să apuc cu mâinile umbrele trecutului 

îmi aduc în spirit lumi noi

pe care nu le-am mai

perceput

Despre autoare:

ROMAN ALEXIA-GABRIELA (n. 2005, Iași) a absolvit liceul la Colegiul Național Vasile Alecsandri Iași, profil umanist – filologie intensiv limba engleză. În prezent, este studentă în anul I la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza Iași. Este scriitoare de literatură realistă (eseistică, proză scurtă, poezie) și de texte publicistice și științifice. Poemele sale au un puternic caracter reflexiv-existențial, abordând teme de natură psihologică: catharsis, întoarcerea către Sine, patologizarea lumii cotidiene, ecoul lăuntric în raport cu însingurarea, forarea în inconștient și denaturarea percepțiilor.

Este fondatorul proiectului local de promovare a scrierii creative ,,eterul reflexiei mele’’, aflat încă în dezvoltare din anul 2023. În anul 2024, scrie volumul de poezii ,,mișcarea browniană’’, care va urma a fi publicat.

A obținut premiul special pentru precizie conceptuală la concursul național Vestigia Litterarum în anul 2023 cu eseul ,,Psihanaliza lui Pygmalion’’, integrând elemente de mitologie cu noțiuni teoretice de psihologie.

A obținut premiul I la Sesiunea județeană de referate și comunicări științifice a elevilor la disciplinele socio-umane (17 mai 2023), secțiunea psihologie, cu eseul ,,Visul, între psihanaliză și psihologie analitică: Sigmund Freud și Carl Jung’’.

În februarie 2022, scrisoarea ‘’The poet and the polaroid’’ a obținut premiul I și a fost publicată în revista ‘’February’s Moonstruck’’ în American Corner.

În perioada anilor 2020 – 2022 a fost redactorul-șef, editorul și contribuitorul revistei literare din liceu ,,Noi, cărți deschise spre cunoașterea lumii”, atât în prima ediție, cât și în cea de a doua.

În perioada anilor 2019 – 2020, a publicat 9 articole în Revista Timpul Alecsandrist, cuprinzând recenzii, mărturisiri și radiografii sociale.