Virginia Woolf este considerată una dintre pietrele de temelie ale ficțiunii moderniste britanice, în special datorită stăpânirii sale asupra tehnicii moderniste a fluxului conștiinței, care i-a permis să ofere perspective psihologice complexe asupra personajelor din lucrările sale. Așa cum argumenta în eseul său critic Modern Fiction, în care îi acuza pe scriitorii edwardieni de materialism din cauza preocupării lor pentru trup mai degrabă decât pentru spirit, scriitorul modern a fost eliberat în sensul că poate alege ce și cum să scrie, fără obligația de a urma tradițiile literare care sunt într-adevăr opresive pentru un scriitor. Viața nu poate fi reprezentată prin descrierea unei lumi exterioare așa cum făceau scriitorii realiști, deoarece „viața nu este o serie de lămpi gigantice aranjate simetric; ci un halou luminos, o învelitoare semi-transparentă care ne înconjoară de la începutul conștiinței până la sfârșit”[1].

            Astfel, Woolf sugerează că scriitorii moderni ar trebui să își asume sarcina de a reflecta viața cu sinceritate, înregistrând „atomii așa cum cad asupra minții în ordinea în care cad; să urmărim tiparul, oricât de deconectat și incoerent ar părea, pe care fiecare viziune sau incident îl marchează asupra conștiinței.”[2]

            Woolf insistă că locurile întunecate ale psihologiei, care au fost ignorate în ficțiunea victoriană, trebuie să fie chiar centrul atenției romancierilor moderni în locul acțiunii. În mod similar, romanul postmodern nu pune accentul pe acțiune, iar conștiința și percepția ocupă un loc central într-o narațiune postmodernă.

            Woolf observă și reflectă cu pricepere lumile interioare ale personajelor sale, spre deosebire de romancierii realiști victorieni din secolul al XIX-lea care se concentrau pe observarea și descrierea foarte detaliată a lumii exterioare. Fiind creativă și inovatoare, Woolf s-a desprins de regulile stricte ale ficțiunii victoriene și a experimentat nu numai cu trăsăturile formale ale ficțiunii sale, precum structura intrigii, caracterizarea, decorul și stilul, provocând percepțiile stricte anterioare ale genurilor, dar și cu modul de prezentare a psihicului și minților tulburate ale personajelor sale, dezvăluind gândurile lor instabile și bruște, așa cum trec ele prin fluxul conștiinței.

            Scris în 1931, Valurile este romanul cel mai experimental și, prin urmare, cel mai provocator din repetoriul Virginiei Woolf atât în plan formal cât și tematic. Opera Virginiei se construiește asemenea unui portret cubist ce înfățișează întersectarea vieților a șase prieteni: Bernard, Neville, Louis, Jinny, Susan și Rhonda. Romanul este împărțit în nouă secțiuni, fiecare dintre ele corespunzând unui moment al zilei și, simbolic, unei perioade din viața personajelor. Însă, cu toate că momentele zilei se succed și par să ofere romanului imaginea unei evoluții, din punct de vedere lexical, limbajul rămâne același de la început și până la final.

            Începutul fiecărei părți conține o descriere a poziției soarelui pe cer, a sunetului și mișcării valurilor când se lovesc de țărm, scrisă cu font italic și istorisică de un narator depersonalizat. Deși par să ofere un caracter unitar operei, secvențele în italic nu fac altceva decât să accentueze caracterul fragmentar al operei.

Soarele nu se înălţase încă. Marea nu se desluşea de cer; era doar uşor încreţită, ca un veşmânt în falduri. Încetul cu încetul, pe măsură ce se albea cerul, o linie întunecată se aşeza la orizont, despărţind marea de cer, iar pânza cenuşie se în – vârsta de dâre groase care se mişcau una după alta sub faţa mării, urmându-se, prigonindu-se fără încetare.[3]

            Primul peisaj care face trecerea către Capitolul I se concentrează în jurul decorului, a plajei la răsăritul soarelui. Cu fiecare descriere în parte, peisajele de natură trec de la momentului prânzului, la după-amiază și până la apus, marcând o singură zi, în timp ce personajele trăiesc și îmbătrânesc de-a lungul unei vieți. Zorii sunt astfel o metaforă: aranjați de brațul unei femei care ridică o lampă pentru a dezvălui culorile lumii. Spațiul se contractă pe măsură ce ochii naratorului depersonalizat se mută într-un spațiu domestic, o casă, o grădină. Aluzia la prezența umană din roman este dată de ușoara mișcare a oblonului de la fereastra casei. „Pereţii casei se iviră cu mai multă claritate în lumina soarelui care zăbovi ca vârful unui evantai asupra unui oblon alb şi desenă o umbră, ca un semn albastru lăsat de un deget, sub frunza din dreptul ferestrei dormitorului. Oblonul fremătă uşor, dar înăuntru totul era obscur şi imaterial.”[4]

            În urma acestor descrieri, copiii preiau rolul de narator. Ei vorbesc prin intermediul unor solilocvii la persoana a III-a, în timp ce descriu ceea ce văd și aud în lumina soarelui de dimineață. Această parte a capitolului se dezvoltă în mișcare – valuri de energie vitală care dezvăluie și subliniază o relație între zorii lumii naturale și cea a locuitorilor ei umani. Melodia celor șase copii nu este goală, așa cum este cântecul păsărilor, pentru că aceștia au sens în timp ce vorbesc. Fiecare dintre cei șase naratori are o preocupare și un accent. În ceea ce privește stilul, însă, ar fi greu să îi deosebim pentru că toți vorbesc în același mod. Discursurile lor împletite vin în valuri. Semnificațiile lor separate derivă din observarea atentă și din senzațiile pe care aceste priveliști le provoacă privitorului. Observația lui Rhoda creează o tranziție de la activitățile naturii, care lasă urme preocupărilor umane. Ea observă că un melc aplatizează iarba în timp ce se mișcă. O asociere cu efectul melcului asupra ierbii îl face pe Neville să simtă pietrele „desluşit pe fiecare, rotundă sau tăioasă”[5]. Jinny adaugă că dosul mâinii îi arde în timp ce „palmele-mi sunt lipicioase, jilave de rouă”[6]. Natura acționează asupra fiecăruia dintre vorbitori în moduri specifice și, într-un proces de cauză și efect, lumea umană se întâlnește cu lumea naturală.

            În capitolul următor, narațiunea simplă se îmbină cu emoția intensă transmisă de personaje. În acest capitol al Valurilor cititorul este martor la o istorie a dezvoltării celor șase personaje. Metaforele eliberează valuri de emoție tipice intensităților adolescenței târzii în prezentarea detaliilor pertinente ale fiecărei vieți. În același timp, acest capitol surprinde vulnerabilitatea adolescenței timpurii într-o cultură victoriană de clasă superioară: amestecul de îngâmfare, visuri și vulnerabilitate extremă în tranziția de la copilărie la viața adultă. Amploarea emoțională a acestui roman surprinde ceea ce Woolf a numit viața reală într-un mod nemaiîntâlnit până acum.

            Tot în acest capitol, problemele identitare, în special cele referitoare la gen, se combină cu problemele sociale. Cele mai interesante sunt oportunitățile academice pe care le oferă școala de băieți, în timp ce fetele, nefericite în uniformele lor de „serj maro”[7], sunt concentrate pe îmbrăcăminte și aspect. Jinny se plânge de oglinda de pe scară care îi limitează vederea despre ea însăși. Rhoda se ascunde de propria reflexie în oglindă stând în spatele lui Susan, spunând: „eu nu sunt aici. Eu nu am chip.”[8]. La fel ca Louis, Rhoda caută indicii pentru comportamentul ei, privindu-i pe alții, exprimându-și goliciunea și depresia: „Sunt silită să mă pocnesc cu capul de porţi dure, ca să mă chem înapoi în propriul trup”[9].

            Prezentările vieților celor șase personaje din mitologia unei zile oglindesc ordinea naturală precum floarea-fantomă se potrivește cu floarea de pe pervaz, o versiune mai palidă sau o reflectare a ei însăși. Viețile tuturor sunt imaginate în aceste solilocvii. Este aproape de parcă versiunea mai palidă, fantomatică – reflectarea florii – vine pe primul loc. (Este o reflecție dintr-o oglindă pe geamul ferestrei.)  Astfel se repetă reflecții precum cea a florii-fantomă, nu un lucru real, ci o imagine palidă a ceea ce urmează. Fiecare dintre cele șase personaje, acum tineri, bărbați și femei, se pregătesc să se angajeze în responsabilitățile vieții de adult. Solilogviile lor de autoexaminare demonstrează identitățile adulte în curs de dezvoltare. Femeile tinere sunt prinse în definițiile materne pentru o viață de femeie, în timp ce bărbații se concentrează asupra progresului pe care viața i-l oferă. Femeile au speranțe, în timp ce bărbații au ambiții. Bărbații demonstrează, de asemenea, ambivalență, incertitudine sau nesiguranță cu privire la ceea ce urmează, în timp ce femeile proiectează fantezii.

Toți cei trei bărbați recunosc viața imaginară și jură să urmeze să o urmeze pe cea a minții. Femeile se concentrează mai mult pe viața corpului. Susan dorește să se întoarcă la fermă și să devină atât mamă. Jinny se gândește la veselia vieții privilegiate și la senzualitatea pe care i-o oferă corpul, având mulți companioni. Rhoda se simte pierdută în societate; căutarea ei de sine pare să ducă la o adevărată conștientizare. Din păcate, acea conștientizare de sine este extrem de negativă. Spre deosebire de Susan sau Jinny, care găsesc un scop în corpurile lor—una prin reținere, cealaltă prin libertate— Rhoda simte doar alienare. Își iubește corpul cel mai mult atunci când este singură, învăluită în alb, căzând printre cearșafuri într-un vis. Nu are o modalitate de exprimare, cum au bărbații, prin poezie sau limbaj. Astfel, ea este  complet izolată decât oricare dintre ceilalți. Prin intermediul ei, Woolf sugerează că pentru Rhoda, pentru femei, suferința este catalizatorul independenței. Rhoda este cea mai fragilă emoțional dintre femei și, tocmai în acest sens, potențial liberă.

            Fiecare dintre cele șase personaje au o trăsătură de caracter specifică care, odată reunită cu celelalte, formează un om complet. Tocmai de aceea, romanul Virginiei Woolf a fost privit încă de la apariția sa într-o manieră cubistă, specifică picturilor lui Picasso.

            Recomand cu mare drag această carte oricărui cititor care este dornic să accepte provocarea de a pătrunde în mintea a șase personaje și de a le uni personalitățile asemenea unor piese de puzzle. Mi-a plăcut foarte mult cartea încă de la prima lectură (acum cred că sunt la a treia) și m-a făcut să mă îndrăgostesc de Virginia Woolf si de felul său de a scrie.

---

[1] Virginia Woolf, Collected Essay, Vol. II, The Hogarth Press, London, 1966, p. 106 (t.n.)

[2]  Ibidem, p. 107.

[3]  Virginia Woolf, Valurile, Humanitas Fiction, București, 2012, p. 5.

[4]  Ibidem, p. 6.

[5]  Virginia Woolf, op. cit., p. 8.

[6]  Ibidem.

[7]  Ibidem, p. 27.

[8]  Ibidem, pp. 35-36.

[9]  Ibidem, p. 37.

Despre autoare:

Sorana Maria Ilie (n. 2002, Buzău) este scriitoare de literatură contemporană (poezie, proză), student-filolog la Facultatea de Litere și Științe din Ploiești, editor și redactor de carte, colaborând în 2020 cu revista POV21, atât în calitate de editor cât și de jurnalist, cu autori precum Raluca Iacob (autoarea romanului „Păcate Arse”), Oana Nicoleta Boabeș (coordonatorul blog-ului „Petale de cerneală”).

A debutat în revista școlară „Metronom” din cadrul Colegiului Pedagogic „Spiru Haret” din Buzău în 2018 cu poezii și fragmente de proză scurtă. În 2022 a publicat primul volum de poezie, în limba engleză, „When the night stops falling” ( Amazon.co.uk, 2022), în prezent lucrând la un al doilea volum ce va completa seria și a unui volum despre impactul overthinking-ului asupra noastră. A colaborat cu reviste precum Proezia și eCreator, unde a publica poezii și fragmente de proză.