Roata de lemn a fântânii se rotește cu iuțeala unui titirez, trasă de găleata grea care se duce prăvălindu-se spre fundul adânc al fântânii. Lanțul zornăie fioros, desfășurându-se dus de tăvălugul găleții și tăind aerul moleșit al zilei cu crănțănitul său metalic. Doi tineri colorat îmbrăcați se uită cu teamă la întreg mecanismul, băitul încercând din răsputeri să oprească roata și lanțul din năvălnicia căderii. Nu reușește decât atunci când găleata bușește cu forță luciul apei, aruncând afară, cu un vuiet surd, plescăitul sec al loviturii. Cei doi se apleacă peste ghizdelele de piatră ale fântânii scrutând întunericul până ce privirea li se obișnuiește și încep să perceapă luciul rece al ochiului de apă în care găleata butucănoasă se îneacă încet-încet, înghițind hulpavă din apa întunecată, până la dispariție.
Umblaseră toată ziua pe coclauri și, după canicula care ostoise toată depresiunea, deciseseră să se retragă la cabană, în stațiune. Asfaltul se topește sub tenișii lor, păsările s-au ascuns prin umbrare, gâzele zumzăie anemic pe sub streșini și pe sub frunzele copacilor, cânii se ascund pe unde pot iar găinile scormonesc în țărână aruncând cu penele colbul în jurul lor, căutând frenetic răcoarea pământului. Cum văzuseră fântâna, cei doi tineri turiști din satul de munte se îndreptaseră spre ea ca spre o fata Morgana a locului, siguri că aceea le era unica salvare.
Peste drum, la blană, două bătrâne trecute multă vreme prin viață, cu baticuri negre și fote strânse cu brăcile, ba și cu câte-un cheptăraș de lână peste cămășile albe, cu mâneci scurte, cusute la sobă în iernile grele, tainesc. La poartă își petrec de ani buni zilele frumoase și călduroase iar vara asta canicula nu le-a dat pace. Gurile le turuie cuvinte mărunte și dese, neînțelese dar ochii lor sunt peste drum, la gesturile și mișcările celor doi tineri care se trudesc să scoată apa rece a fântânii lor. Cea mai în vârstă, slabă deșirată, cu obrajii supți dar cu ochii încă vii, ageri, se plânge la surata de spovedanie:
– Nu mai poci mânca ñica, fă Ioano. Am făcut ieri un borș dă lobodă cu lapte acru șî cu el stau d-atuncea. Mă doare gingiili-astea dî nu mai poci că lucrarea s-a rupt șî uite-așa mă chinui.
– Nici io nu-s mai brează, fată. Da poci mesteca că am lucrarea bună. Ia uiti la copchii-ăia ce se mai trudesc.
Știu ele oricare mișcare și pe orice ins colorat îmbrăcat, cu gesturi nefirești, elegante sau nesigure și pricep de departe, după mers, că e sau nu e de-al locului. Și-apoi, de la fântâna asta doar vecinii vin și iau apă. Dar cum cotul satului lor e aproape de stațiune, deseori turiștii însetați încearcă să scoată și apă din fântână, de arșiță sau doar să de dea mari la oraș că au băut apă rece de la munte.
Acum băiatul trage din răsputeri roata cea mare ridicând lanțul care scrâșnește, înțepenindu-se za cu za pe inima de lemn a axului. Găleata e sus, gata, deasupra ghizdelelor, ca o arătare neagră din care se prelinge apa rece. Odată cu ea, o răcoare plăcută iese din inima pământului. Tânărul ține cu putere de mânerul ei, ridicând-o pe ghizdele de piatră cioplită.
– Hai, țin eu și bea tu, îi spune prietenei sale care nu mai poate de sete dar n-ar bea direct din găleată.
– Ne vede lumea, Tudore. Vezi bătrânele alea două cum ne privesc? Uite o cană, hai să bem cu ea.
Agățată într-un cui pe florăria de lemn care împrejmuiește fântâna, o cană verde din tablă smălțuită, cu pete de rugină și mânerul maroniu de la atâta folosit, stă și așteaptă cuminte.
Fata o ia cu delicatețe, o întoarce pe toate părțile și nu știe ce să facă: să bea cu ea, să nu bea… Dar setea e mai mare decât dubiul că această cană ar putea să fie folosită de cine știe ce nespălat.
Cu pași mărunți, bătrâna se îndreaptă spre cei doi să vadă dacă știu cum să facă. Bățul în care își proptește pașii la fiecare apăsare se înfige în asfaltul ce s-a muiat ca niciodată până acum. Dogoreala lui se ridică ca aburii de la ceaunul cu lapte fiert, intrând în nările celor de la munte cu mirosul înțepător și acid de creuzot și catran. A trecut șoseaua dar se oprește la șanțul buruienos de până-n malul pe care stă fântâna.
Fata se uită la ea arătând-și dinții într-un zâmbet de compasiune și apreciere, puțin întrebător. Nu mai are răbdare. Apucă mânerul cănii, o afundă în apa rece care-i atinge degetele, răcindu-i-le instantaneu. E prea mare plăcerea, dar întoarce cana cu mânerul spre gură ca să nu bea pe partea pe care au băut toți. Gâlgâie cu nesaț apa care-i răcorește trup și suflet. Bătrâna s-a oprit și urmărește atentă la plăcerea cu care fata dă peste cap cana care i se păruse murdară…
Gura zbârcită i se deschide fericită, dezvelindu-și gingiile de-un roșu-vinețiu, prea colorate, ca o rană vie înconjurată de buzele crispate și obrajii scorojiți de vremuri și cu glasul pițigăit, puțin mieros, ca al celor care vor să se arate binevoitori, se adresează fetei:
– Bea, mamă, bea! Așa, ghini, că p-acolo beau și eu.
Mâna a-nțepenit cu cana în aer, golită de-acum. Băiatul e de ghips, trecându-și privirea perplexă de la bătrână la prietena lui care nu mai are obrajii îmbujorați de dinainte.
Pe fața bătrânei însă se citește mulțumirea celui care a dus vestea bună turiștilor însetați. Cu pașii de dinainte, șovăitori, se întoarce spre surata de la poartă. Își reiau liniștite sporovăiala în timp ce două găini sufocate de caniculă au început să scormonească de zor în colbul de sub blana pe care cele două stau.

Despre autor:

Cristi Merchea (n. Soveja, Vrancea, 1970)

Școala generală “Simion Mehedinți” – 1977-1984
Liceul Economic Focșani – filologie-istorie

Între 1990-1993 redactor și redactor-șef la publicațiile „Viitorul”, „Glasul Tineretului” (Vtrancea) și tehno-redactor revista „Express Magazin” (București).

În 1993 am emigrat în Germania, ulterior în Italia.
Din august 2019 locuiesc cu familia la Londra.

În 2013 am fondat la Roma publicația „Emigrantul” (inițial emigrantul.it apoi http://www.emigrantul.ro) (publicație bisăptămânală, color, 16 pagini, tipărită în 20.000 exemplare distribuite gratuit) dedicată românilor din Peninsulă și nu numai. Multe din materiale au avut zeci de mii de cititori, motiv pentru care, cu cele mai citite dintre ele, în special povești și poezii ale celor imigrați, am publicat volumul „Dulce și amar – condamnați la străinătate”, cu 85 de povestiri și poezii ale 30 de autori din 5 țări. În prezent lucrează la un al doilea volum.

În 2019 am publicat volumul „Frige-rachiu”, o poveste ambientată într-un sat de munte, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În 2020 co-autor, alături de Doina Mustățea, al volumului de povestiri „Noi suntem români”. – povestiri de ieri și de azi din țară și afară.

Colaborez cu Ziarul de Vrancea și Republica.ro

Iubesc fotografia, arta, muzica, desenez și decorez locuințe, îmi plac călătoriile, cartea și documentele vechi cu și despre România pe care le adun oriunde m-aș afla.

Actualmente am în pregătire un volum de povestiri și două romane traduse din limba italiană.