Uneori, când închid ochii, încă mă pot întoarce acolo. Mă pot scufunda în amintirea acelor vremuri, când eram doar un puști și în fața blocului meu se afla cea mai frumoasă grădină din lume. Sigur, atunci când recurg la cuvinte precum „grădină” sau „frumoasă”, imaginea invocată în mintea oricui are să citească aceste rânduri s-ar putea să difere foarte mult de cea tatuată în memoria mea. Doar că asta a fost pentru mine. O grădină incredibil de frumoasă. Alții, cel mai probabil, ar fi descris-o ca o oază de sălbăticie în mijlocul orașului.

Erau trei blocuri, al meu și încă două, așezate într-un triunghi dreptunghic, împrejmuind o insulă de pământ unde șoferii își strecurau mașinile între tufe și castani bătrâni. Când bătea vântul, îmi plăcea să stau în balconul meu de la etajul nouă și să privesc cum se clătinau plopii înalți din curtea blocului din față, care ajungeau cu vârfurile până la etajul cinci. Iar când ieșeam afară mă plimbam pe trotuarele peste care plante din curțile blocurilor își ridicau brațele lungi și arcuite. În serile de vară, mirosul de Regina-nopții inunda aerul iar eu și alți copii rupeam fiecare câte o floare, îi desprindeam petalele și lingeam nectarul dulce de pe stamină.

Îi auzeam des pe adulți cum se plângeau de starea colțului nostru de cartier. Spuneau că se făcea prea mult noroi după ploaie, că buruienile creșteau necontrolat și că își găseau mașinile lovite de castane. Eu, firește, nu puteam înțelege asemenea nemulțumiri. Pentru mine era un spațiu magic în care totul era perfect și care speram să nu se schimbe niciodată.

Deși îmi plăcea afară, nu m-am simțit niciodată în largul meu în grupuri mari de copii. Dar îmi petreceam cel mai mult timp cu Nicu, iar el era făcut ca să trăiască în gașcă. Așa că mă remorca și pe mine după el, chiar dacă atunci când băieții se jucau fotbal eu preferam să stau pe margine cu fetele și să bârfesc. Așa aflam toate picanteriile din școală. Știam mamele cui duceau cadouri la cancelarie. Știam de copiii de clasa a opta care fuseseră prinși făcând lucruri interzise în baia de la doi (cu toate că nu prea înțelegeam ce erau aceste lucruri sau de ce erau interzise). Știam și că ceilalți băieți începuseră să le atingă pe fere pe fese sau șolduri, un alt lucru pe care nu îl puteam înțelege. Nici ele nu erau prea sigure despre ce însemna asta. Una a spus de pildă că îi explicase mama ei că era de bine, că era un semn că sunt atrași de ea și că lumea o să iubească în viață. Altele în schimb spuneau că li se părea grețos și inconfortabil și că puteau să le iubească și de la distanță. Pe ele le înțelegeam ceva mai bine. Și mie mi s-ar fi părut din cale-afară de straniu să vină cineva la mine și să mă atingă așa, din senin. Când i-am vorbit lui Nicu despre asta, el mi-a spus că o să înțeleg mai încolo, că să încep și eu să vreau să pun mâna pe ceea ce îmi mângâie privirea. Mi s-a părut scârbos și i-am spus să tacă din gură.

Aș putea înota ore în șir în fluxul acelor amintiri, însă toate se scurg inevitabil în același vârtej, în aceeași zi de vară în care aproape toți copiii erau plecați în vacanță, ia adulții se agitau în grădina din fața blocului, își mutau mașinile, făcând loc pentru un grup de bărbați în salopete, veniți de la primărie să taie castanul. Fusese vijelie în noaptea aceea și o cracă groasă din el se înfipsese în Loganul administratorului de la Scara 2. S-au dat telefoane, s-a vorbit unde trebuia să se vorbească, iar acum asistam la ultimele momente ale copacului pe care-l văzusem toată viața ca principalul stâlp de susținere pentru cupola aceea de verdeață. Căci îmi imaginam adesea că grădina din fața blocului era de fapt o capelă, singura biserică în care aveai voie să te joci. Eram prea mic să folosesc vorbe mari și  pompoase ca „sacru”, dar nu și ca să simt legătura puternică dintre mine și acel loc ce urma să fie profanat și demolat. Fără castan, totul avea să se prăbușească.

Stăteam cu Nicu, rezemați de un gard, fiecare cu sticla lui de suc Aro, pe care ni le luam aproape zilnic de la chioșc, pentru că erau mai ieftine decât apa. Căldura uscase aproape toate urmele furtunii, însă mai rezistau câteva băltoace în gropile de pe stradă. Mă holbam la unul din acele ochiuri de apă care reflecta ultimele raze de soare ce aveau să se mai scurgă vreodată prin coroana copacului. I-am povestit cum îmi spusese mama că era deja acolo când s-au mutat ea și ai ei în bloc, deja destul de gros și înalt. Iar mama era foarte mică pe vremea aceea. Nicu a presupus că ar putea fi mai vechi decât tot cartierul și că am putea verifica după tăiere, să mergem la buturugă și să îi numărăm inelele, așa cum ne învățase Doamna la școală.

Am vrut să spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat pe cerul gurii. Când l-am auzit menționând tăierea, totul a devenit deodată mult mai real și mi-a venit să plâng. Am fost însă băiat mare, măcar atunci, și m-am abținut. Ce-i drept, în anii aceia aveam obiceiul să mă atașez de locuri și obiecte pe care le îndrăgeam tare și pentru care eram mereu pregătit să umplu ligheane de lacrimi. Aveam jucării pe care le iubeam ca pe frații și surorile pe care nu-i primisem niciodată. Aveam un prosop la care țineam ca la o parte din propriul meu corp. Și un scaun de la masa din bucătărie pe care nimeni nu cuteza să se așeze de teama bocetelor mele. Da, se poate spune că eram un copil plângăcios.

Și totuși, în ziua aceea, m-am abținut. Cu toate că bătrânul castan poate ar fi meritat lacrimile mele mai mult decât orice obiect, căci era o ființă vie, care trăise mai mult decât toți adulții și bunicii din lume și care se afla acum față în față cu moartea.

– Hai până la parc, mi-a spus Nicu. Poate-o mai fi cineva pe-acolo.

– Mai stai puțin. Vreau să văd…

– Ce dracu vrei să mai vezi?

Nu i-am răspuns. În schimb, mi-am vârât mâna în buzunar și am scos ghemotocul de hârtie ce fusese bonul primit pentru cele două sucuri (unul din primele bonuri fiscale primite la acel chioșc). L-am întins bine și am început să îl împăturesc. Mai întâi faci un pătrat, apoi o căsuță, dai peste cap baza căsuței, schimbi totul într-un romb, apoi într-un triunghi și… gata bărcuța!

– Ce faci cu aia? m-a întrebat Nicu,

– Ai o brichetă? Sau un chibrit?

Firește că nu avea. Nu ne alăturasem niciunul găștilor de fumători din cartier și nici nu urma s-o facem. Însă, cum Nicu nu cunoștea ideea de rușine, acesta s-a dus îndată la unul dintre trimișii de la primărie și s-a întors cu o cutie de chibrituri. Iar eu m-am lăsat pe vine și am așezat încet și grijuliu bărcuța pe luciul maroniu al băltoacei de lângă noi.

– Ce vrei să faci? tot întreba el.

I-am explicat că văzusem un documentar cu tata la televizor, în care arătau cum oamenii de demult aveau altfel de înmormântări. Unii puneau corpul mortului într-o barcă pe care o lăsau să plutească în larg și foloseau o săgeată aprinsă ca să-i dea foc. Ne-am folosit imaginațiile, cele mai de preț unelte ale unor copii, ca să așezăm cadavrul închipuit al copacului în micuța ambarcațiune de hârtie și am folosit un chibrit ca să îi aprindem vârful. După care am privit cum flacăra a făcut totul să dispară în doar câteva secunde. Fusese mult mai scurt și mai puțin grandios decât în imaginile din documentar.

Au început de sus. Bărbatul din macara îi tăia crengile pe rând, începând de la cele mai subțiri. Lucrau încet și cu multă grijă.

– Hai bă! insista Nicu. Ăștia o să stea să taie până mâine, doar nu vrei să vezi tot!

În cele din urmă am cedat și am acceptat să mergem. Am abandonat așadar marele castan în ghearele călăilor și am pornit spre parcul de lângă școală, aflat la doar câteva alei distanță. Acela era locul unde se găseau aproape întotdeauna alți copii cu care să te joci. Atâta tot că ne aflam în toiul unei perioade de secetă socială, când lumea era plecată ori în concedii cu părinții, ori la țară la bunici, în tabere sau oriunde altundeva, doar în oraș nu. Iar în parc l-am găsit doar pe Vasilică, un băiat din cale-afară de antipatic, de la o altă clasă. Rămăsese repetent și era genul de golănaș cu glume de tot căcatul, care se credea incredibil de amuzant atunci când scotea capul pe geamul băii de la etajul unu, de deasupra trotuarului îngust dintre școală și sala de sport, ca să scuipe flegme în capul oricărui nefericit avea să treacă pe-acolo. De unul singur cel mai probabil l-aș fi ignorat. Dar Nicu se cunoștea cu el din nu știu ce cantonament și bineînțeles că s-a dus să-l bage în seamă. Iar eu, după el, remorcă.

Vasilică ședea singur pe un capăt al unui balansoar și examina pe toate părțile un ceas argintiu de mână.

– Nu-i așa că-i șmecher? ne-a întrebat.

– De unde-l ai? i-a răspuns Nicu.

– L-am găsit. Da-i șmecher rău, nu?

Eram, desigur, ferm convins că îl găsise în posesia cuiva, pentru că avea o oarecare reputație de ciorditor, pe care nici măcar nu se obosea să și-o nege.

– Ai idee cine mai e prin cartier? Pare totul pustiu.

– Am văzut-o pe Eva de dimineață, cred că mergea la magazin sau ceva. De ăștia de mai ieșeau prin parc nu știu. Dar las’ că am văzut mai devreme niște gagicuțe noi pe-aici, d-astea de vârsta noastră, doar că bunăciuni, știi ce zic? S-or fi mutat în zonă. Sau așa sper, că-s bune rău.

Își luase vocea aia de golănaș scârbos și își însoțea vorbele de gesturi dubioase, iar eu nu m-am putut abține să nu-mi dau ochii peste cap.

– Alo! s-a răstit el la mine exploziv. Uite ce fețe face ăsta! Te crezi șmecher, bă! Să vezi ce fețe mai faci când ți-oi lipi una în mecla aia de sloboz ce ești!

Mă gândeam adesea la replici cu care le-aș fi putut răspunde golănașilor ca el când dădeau drumul robinetului cu insulte. Calculam și structuram atent frazele cu care să pot da cele mai de efect riposte, iar cea de care eram cel mai mândru era „îți dau un șut în cur de-ți sare căcatu-n ceru’ gurii!” Doar că n-am folosit-o niciodată. Căci pentru un copil sfrijit ca mine conflictele trebuiau evitate cu orice preț.

– Hai, potolește-te! l-a oprit Nicu. E bosumflat că-i taie ăștia copacul din fața blocului.

Vasilică m-a privit apoi cu ceva mai puțină ostilitate și cu o sprânceană ridicată.

– Nu sunt bosumflat, i-am zis. Dar nu se cade să fii vesel când ești în doliu.

Vasilică a surâs și mi-a aruncat ceasul argintiu pe care îl „găsise”, iar eu, instinctiv, l-am prins.

– Ți-l dau ție, a spus. Poate-ți mai trece bosumflarea.

Mintea mea căuta orice posibil scenariu în care aceea să fi fost o capcană, însă chipul și tonul lui erau atipice și îmi dădeau de înțeles că nu era pus pe șotii. I-am mulțumit, iar Nicu a glumit că, dacă știa că se pot primi atât de simplu lucruri moca, s-ar fi bosumflat și el mai des. Vasilică i-a propus atunci să vină cu el când mai dă ture pe la biserică și cimitir, că se găseau  de înmormântări sau parastase de la care să ia pomană. Ziceai un bogdaproste și mâncai pe săturate. Din punctul acela, s-au lansat într-o discuție haotică la care eu nu luam și nici nu-mi doream prea tare să iau parte.  Așa că i-am anunțat că merg să-mi duc noul cadou acasă și m-am retras.

Doar că nu acasă voiam eu să mă duc, ci să văd starea în care mai era marele castan. Am ajuns însă prea târziu. Am intrat în triunghiul format de blocul meu și celelalte două și nu am mai simțit că mă întorceam în grădina pe care o știam. Execuția se încheiase, iar bărbații aceia veniți de la primărie tocmai terminau de încărcat în bena mașinii ultimele bucăți din capacul ciopârțit și se pregăteau să plece. Totul era atât de gol acum. Fără bătrâna umbrelă de frunze, tot spațiul acela era inundat de razele cotropitoare ale soarelui de vară. Mă gândeam cât de tare aveau să se încingă mașinile parcate și mă bucuram că toți acei adulți neghiobi aveau să sufere pentru ceea ce-i făcuseră castanului.

După ce călăii au plecat, luând cu ei toate cioturile și toate bucățile de trunchi, m-am dus și m-am așezat pe buturuga groasă pe care o lăsaseră în urmă. Fusese, într-adevăr, un copac tare bătrân. Să număr toate inelele alea mi-ar fi luat probabil câteva zile. Asta dacă nu pierdeam de prea multe ori rândul, caz în care ar fi trebuit să o iau de la capăt.

Ședeam gârbovit, cu bărbia în piept, și mă uitam la ceasul pe care îl întorceam pe toate părțile. Avea limbi subțiri de metal, iar în locul numerelor orele erau marcate de aceeași linie argintie ieșită în relief, ce se repeta de unsprezece ori, căci ora douăsprezece era singura excepție, marcată de o coroană cu cinci spini. Mi-era tare greu să înțeleg de ce adulții preferau descifrarea orelor în funcție de poziția limbilor în locul cifrelor care să le spună foarte clar dacă era ora unu și douăzeci, trei și zece sau opt fix. Cadranul era închis sub un perete de sticlă puțin zgâriat, înconjurat de un inel cu mici striații. În loc de o curea de piele, cum văzusem la ceasurile părinților mei, avea un fel de lanț lat de plăcuțe de metal, atât de larg că mi-aș fi putut vârî tot piciorul prin el. Oricine l-ar fi avut înainte să îl găsească Vasilică trebuie să fi avut o încheietură imensă și un braț cât un buștean.

Nu arăta ora bună, dar mergea. Și cu fiecare mișcare a secundarului, tic, tac, tic, tac. Ticăitul său era atât de exact, atât de constant, încât se separa cumva de foșnetele și ciripitul grădinii. Rezona cumva desprins de lumea din jur, trecându-mi prin degete și cuprinzându-mi întreg corpul până când bătăile inimii mele i-au împrumutat ritmul. Tic, tac, tic, tac…

Mi-am strecurat mâna prin brățara lată de metal. Am băgat-o mai întâi până la cot și am continuat, până la umăr. Mi-am vârât și capul, apoi celălalt umăr, apoi întreg brațul. Am prins cu ambele mâini brățara devenită acum centură și m-am împins în ea până când am trecut cu tot corpul în partea cealaltă. Tic, tac, tic, tac…

Partea cealaltă…

Mi-am dat seama destul de repede că de fapt nu mă mișcasem, ci mă aflam în același triunghi de blocuri. Însă buturuga de sub mine dispăruse. Dispăruseră și insula de pământ și plopii înalți. Tufele de Regina-nopții nu mai erau acolo și nicio plantă nu se mai apleca peste trotuar. Totul arăta de parcă cineva ar fi șters cu buretele toată natura și ar fi înlocuit-o cu un strat gros de asfalt. Mașinile erau acum parcate ordonat, în careuri trasate cu vopsea albă, pe fiecare parte a străzii și în tot triunghiul central, fără crengi sau fructe care să le amenințe capotele. Mi-am frecat dosul palmei de frunte ca să-mi șterg sudoarea și nu eram sigur dacă mi se făcuse cald de la confuzie sau de la marea de tablă și asfalt încins ce mă înconjura. Și în tot timpul acesta ceasul și inima mea își păstrau negreșit ritmul. Tic, tac, tic, tac…

Am plecat repede spre parc, cu gândul că poate aveam să-i mai găsesc pe băieți, să-i anunț de dispariția grădinii. Dar, până să ajung acolo, deja începusem să înțeleg ce se petrecuse, că alergam pe o alee mult mai lată, că toate curțile de bloc aveau garduri noi, că erau coșuri de gunoi la fiecare aruncătură de băț și mult mai multe felinare. Iar parcul nu mai era acolo. O plasă de sârmă groasă împrejmuia un șantier  plin de gropi, escavatoare, buldozere și rămășițe din ceea ce fusese înainte parte din parc. Am zărit și balansoarul pe care îl întâlnisem mai devreme pe Vasilică. Era smuls de la locul lui și zăcea răsturnat roata uriașă a unui utilaj. Pârghia sa de lemn era înnegrită și putrezită, iar rugina luase complet locul vopselei de pe bucățile de metal. Mă uitam la toată scena aceea ținându-mă cu mâinile de romburile de sârmă ale gardului, cu ochi mari, gura căscată, și ceasul argintiu atârnându-mi de cot. Tic, tac, tic, tac…

Apoi am auzit deodată o voce răgușită, înfundată, venind de undeva din spate:

– Ți-a luat ceva…

M-am întors și l-am găsit rezemat de unul din noile felinare stradale. Un bărbat îndesat, probabil de vreo treizeci de ani, dar îmbătrânit de părul rar și barba neîngrijită. Fuma o țigară subțire și îmi părea vag familiar.

– Nu te-ngrijora, copile, mi-a spus. Nu se face tot parcare și aici. Cică doar înnoiesc locul de joacă. Dracu’ să-l ia, era și timpul! Sper să-l termine până-n alegeri că altfel șantier rămâne încă patru ani.

Multe întrebări îmi tremurau în clipele acelea pe buze. L-aș fi rugat să-mi spună cine era, dacă știa cine eram sau în ce an eram. Doar că simțeam cumva în adâncul cărnii că oricare din acele întrebări ar fi fost o încălcare a  unui regulament, un set de legi nescrise care eram convins că existau. Pentru că eram încă un copil și înțelegeam foarte bine că, uneori, inexplicabilul trebuie să rămână inexplicabil.

L-am privit lung pe străin, fără să scot niciun cuvânt. Iar el își sugea țigara și se uita la mine cu ochii mijiți, ca un pistolar dintr-un film western. Era ceva în prezența lui ce-mi părea supărător de cunoscut. M-am gândit, firește, că ar fi putut fi Nicu, sau Vasilică, sau orice alt băiat din cartier, devenit acum adult, dar nu recunoșteam pe niciunul din ei în chipul său transpirat. Și totuși pe cineva tot recunoșteam… A tras adânc în piept și a dat fumul afară pe nări, ca apoi să-și arunce chiștocul pe jos. L-a strivit sub talpa pantofului și a făcut un pas către mine.

– Hai, mi-a spus întinzându-mi palma deschisă. Dă-l încoa’ până nu-l iau eu.

M-am dat în spate, ca să fug, dar m-am lovit de nenorocirea aia de gard din sârmă, iar el continua să se apropie, încet, de mine. Era cu două capete mai înalt și de vreo trei ori mai gros decât corpul meu slăbănog. Îi miroseam sudoarea și respirația greoaie ce purta cu ea duhoarea aia pe care o au fumătorii imediat după ce-și termină țigara. Mă holbam în sus la bărbia lui păroasă, la nasul soios și la ochii obosiți în care parcă vedeam propriile mele pupile. M-a înșfăcat de guler cu degetele lui groase și a tras de ceasul argintiu până mi a iești de tot de pe braț. Am încercat să mă zbat, să opun rezistență, dar era mult mai puternic decât mine. Și-a vârât mâna prin brățara argintie și a strâns-o în jurul încheieturii. Îi venea perfect.

– Ce-am găsit al meu să fie, a spus bărbatul dând să plece.

Aceea a fost clipa în care întreg corpul a început să-mi tremure. Toate instinctele și toate ecourile minții mele îmi spuneau să fac singurul lucru care îmi mai rămăsese de făcut. Mi-am încleștat pumnii, m-am încruntat, am strâns puternic din pleoape și am cedat. Am început să plâng. Boceam din toate puterile, cu șiroaie mari de lacrimi, roșu la față și respirând în reprize, agitat. Iar bărbatul s-a oprit și s-a întors spre mine.

– Mereu ai fost un smiorcăit, a spus el venind înapoi. Hai, gata! N-are rost să facem scene pe-aici.

Firește că nu aveam de gând să mă liniștesc. Totul devenise mult prea absurd și complet insuportabil, iar ceasul acela ar fi putut fi singura mea ieșire. Și, pe deasupra, era al meu. Îl primisem și era al meu! Îl voiam înapoi, la fel cum voiam înapoi castanul meu bătrân, plopii mei înalți și grădina mea din fața blocului.

– Mereu ai crezut că bocetele astea îți rezolvă toate problemele, a continuat el. Dar nu îți merge cu mine, așa că liniștește-te.

Se străduia să rămână rece și neimpresionat de mica mea explozie emoțională, dar vedeam că era jenat și inconfortabil. Se uita în jur, să vadă dacă mai erau alți trecători și se scărpina la ceafă, așa cum o făceam și încă o fac și eu atunci când încerc să iau o decizie.

– Potolește-te, mă! a ridicat el vocea. N-auzi? Potolește-te!

Tonul său răstit și aspru nu a reușit decât să mă facă să plâng și mai tare. Așa că m-a tras sub brațul lui gros și m-a cărat după el pe alee, printre blocuri, înapoi în parcarea de unde plecasem. Acolo m-a trântit pe asfaltul fierbinte dintre mașini și m-am julit în palme. Și-a scos ceasul și a început să îl învârtă ca pe-o elice în jurul degetului. Capul lui acoperea soarele și părea doar o umbră butucănoasă pe cerut orbitor. Iar în tot timpul acesta încă auzeam același ticăit. Tic, tac, tic, tac…

– Știu, spunea el. Vrei acasă. Vrei să te duci la tine-n cameră, să-ți îngropi mecla-n pernă și să te smiorcăi până te ia somnul. Asta vrei, nu? Asta ai vrut și o să tot vrei mereu. Toate lacrimile astea de crocodil n-o să te ducă nicăieri în viață, știi? Poți să piși tu ochii până te usuci de tot, cu mine n-o să-ți meargă.

Voiam să urlu la el, să rostesc toate înjurăturile exotice auzite la alți copii, să îl blestem. Însă nu reușeam decât să plâng și mai tare. Amestecul sărat de lacrimi și muci îmi aluneca pe buze, îmi trăgeam într-una nasul și abia mai puteam să văd. Iar străinul acela atât de cunoscut, care mă bruscase și îmi devenise adversar, și-a hârșâit cerul gurii și a lansat o ghiulea groasă de scuipat și flegmă care mi-a aterizat fix pe față. Apoi s-a întors și a plecat, continuând să fluture ceasul în aer, parcă mândru de ceea ce-mi făcuse.

Eu zăceam acolo jos, cu palmele julite, scuipat și cu un melanj arzător de ură și dezgust ce creștea abrupt în mine. Îl priveam cum se depărta și îmi devenea tot mai clar că u mai urâsem cu adevărat pe nimeni până atunci, că el era primul. Și totul avea deodată sens, căci știam cine e.

Curând, flăcările din mine au devenit incontrolabile, așa că am sărit în picioare cu viteza și precizia unui atlet și m-am repezit către el. I-am sărit în spate, strângându-i corpul moale între genunchi, cu un braț încolăcit în jurul gâtului păros și cu cealaltă mână înfiptă în puținul păr de pe cap. N-am apucat să-l chinui prea mult că s-a dezechilibrat și am căzut amândoi pe jos. La fel și ceasul, care a zburat la câțiva metri de noi. M-am suit pe el și mi-am izbit de câteva ori fruntea de nasul lui, până când am văzut în sfârșit sânge.

– Drac împelițat! a urlat bărbatul aruncându-mă de pe el. Jigodie psihopată care ești!

S-a ridicat și a fugit, ținându-se cu o mână de nasul însângerat și șchiopătând, cu toate că nu-l lovisem la picior. Între timp, eu m-am dus imediat la locul în care se prăbușise ceasul, unde am găsit doar multele bucăți în care acesta se spărsese. Inelul era rupt în două semicercuri inegale, cadranul era crăpat, limbile și liniuțele erau împrăștiate între rotițe zimțate și cioburi. Ședeam în genunchi, proptit în palme, și mă uitam la rămășițele lui metalice. Era limpede că nu mai putea fi salvat. Dar nu îmi venea să plâng. Nu de data asta. Pentru că încă îl mai auzeam, venind parcă de nicăieri și de pretutindeni. Tic, tac, tic, tac…

Iar asfaltul devenise subit ceva mai rece și mult mai moale. Fire de iarbă îmi răsăreau printre degete, până când au înghițit cu totul fărâmele de ceas. Ticăitul a încetat și el, făcând loc grădinii din fața blocului. Insula de pământ era iar acolo. Plopii înalți erau acolo, la fel și tufele și toate plantele. Mai puțin castanul, căci din el revenise doar buturuga.

Nu mai știu ce au spus ai mei când m-au văzut întors acasă cu fața plină de sânge. Și nici nu cred că am povestit cuiva cele întâmplate. În timp m-am convins până și pe mine că totul fusese doar o halucinație, o închipuire copilărească. Au trecut mulți ani de-atunci. M-am transformat, inevitabil, în adult. Acum plâng de două ori pe an. M-am ras în cap când am observat că părul începea să mă părăsească și încă nu m-am îngrășat prea mult, cu toate că metabolismul meu nu mai e ce-a fost cândva. Iar din cartier am plecat odată cu intrarea la liceu și nu m-am mai întors. Mă bate gândul uneori să trec pe acolo, însă mă tem și prefer să nu știu. Prefer să nu am habar dacă grădina din fața blocului chiar a fost înlocuită de o parcare sau dacă, asemeni acelui netrebnic slinos ce nu va exista niciodată, viitorul acela plin de asfalt a alunecat și el pe o altă pantă a istoriei. Sau poate că cel mai tare mă tem că, aflându-mă acolo, aș putea da ochii cu un puștan sfrijit, care are cu el un ceas multe prea larg pentru încheietura lui. Și atunci l-aș auzi din nou…

Tic, tac, tic, tac…

Despre autor:

Rareș-Andrei Dinu (n. 1998, București) a terminat informatică economică și un masterat în comunicare audiovizuală, iar în prezent lucrează ca editor video. În timpul liceului, a debutat cu o proză scurtă în 2016, în defuncta revistă Nautilus. Mai recent, a publicat articole pe teme culturale (predominant cronici de film) pe platforma Aivi Media Hub și a reînceput să publice proze scurte pe platforme precum EgoPhobia sau UtopIQa.