– Că mă-sa a murit aici, în curte. A omorât-o un obuz tras dă soldații noștri dân greșală. Să mai întâmpla în război. Spăla gheata fimeie cămășile la frecător, în leșie, ș-odată a șuierat unu ș-a căzut drept lângă ea, făcu bunicul cu mâna prin aer, desenând traiectoria imaginară a obuzului și oprindu-se cu degetul arătător într-un punct aproape de centrul curții, mai spre gard, cam pe unde se aflase străbunica atunci.
Urmăream mâna aspră, cu mâneca cămășii de bumbac alb suflecată rotocol peste cot. În cealaltă ținea un țoi de rachiu din care susura câte-un pic în timp ce-mi povestea de-ale războiului. Mă duceam zilnic la el și-l rugam să-mi povestească „de război”. Dar în ziua aceea nu era despre războiul lui, cel în care mersese până la Cotu’ Donului. Era despre un altul, mai demult, care ajunsese în satul nostru și care o omorâse, din greșeală, pe străbunica mea. Avea un clondir mic, din sticlă, cu care mergea în chiler, – știam eu unde e, cum urcai scările cele multe de la casa mare, traversai târnațul, intrai pe ușile cele mari și frumoase ale Casei Mari în hol și, drept în față, o cameră mică, îngustă și cam întunecoasă. Ăla era chilerul. Acolo un miros puternic, amestecat, și-o răcoare plăcută, prietenoasă, mă izbeau cum deschidea ușa iar privirea îmi rămânea agățată de slănina, cârnații, caltaboșii și cașii afumați atârnați de niște cârlige ce coborau din tavan. Pe pereți, rafturi cu oale, ulcele și borcane iar jos… jos, pe pomosteala rece, vreo două damigene din ale căror îmbrăcăminte de nuiele ieșeau gâturi de sticlă lucioasă, verde, în care erau înfipte dopuri din ciocani de păpușoi. Pe una din ele bunicul o ridica cu grijă, îi scotea dopul și-și turna, ținând-o țeapănă în bătaia luminii de la ferestruica de sus, cât să umple clondirul pe un sfert sau mai bine.
Îl urmăream atent și-l întrebam sfios:
– Da’ nu-l umpli, bunicule?
– Nuuu, îmi răspundea. Ăsta nu tre să fie plin niciodată că dacă-l umpli tot, tot îl bei. Și se urcă la cap.
Îmi închipuiam cum licoarea aceea, care schimbase deodată aerul din chiler, acoperind celelalte miresme, ar urca el încet pe mine, prelingându-se în sus, până la cap…
– Și ce-mi face la cap?
– Nu-i ghine. Asta nu e pentru copchii. Asta e doar se urce la capul meu, să-mi aducă aminte poveștile pe care ți le spui…
Aaaa, deci pentru povești e nevoie de rachiu, dar nu acuma.
Acuma stăteam lângă el pe prispa din scânduri de brad, uscate de atâta vreme, de când fuseseră puse acolo. Vâstre tăioase ieșiseră din lemnul tocit de soare și ploi. Stâlpii care se ridicau și țineau florăria casei se lustruiseră și ei de atâta mângâiat și ținut de ei, furnici iuți se încolonau pe canalele săpate de vreme, trebăluind numai ele știind ce. Le priveam absent, cu gândul la străbunica pe care mi-o închipuiam aplecată peste ciubărul cu rufe, frecând cu săpunul de casă cămășile aspre pe care le purta bunicul… Apoi lume multă, adunată-n jurul ei așa cum văzusem eu la o înmormântare la care mă luase mama cu ea…
– Io am fost orfană dă ñică, se auzi și vocea bunicii care fierbea în cotrună ceaunul mare cu lapte muls dimineață. Ieșise afară să mai ia niște lemne să pună pe foc dar vorbea mergând, completând povestea bunicului. Parc-o văz ș-acu: venise regina să ne dea haine, că eram copchii săraci. Intrase în curte – nu era gardu-ăsta șî nici chietrele pă jos – c-o rochie albă, frumoasă, iar io mă uitam la ea să nu și-o mânjască pân colbu dâ la noi. Și ñi-a adus multe haine, șî bomboani,… nu mai văzusim io bomboane d-alea nici pâ-atunci, nici după aia. Da regina era frumoasă, șî vorghea domol… Io dacă n-aveam mamă, am zis că-i v-un înger trimis dă mama… că așa a zis ea atunci, că mama mea din cer mi le-a trimis toate alea.
Bunicul trase pe gât cât ai zice pâs o dușcă din țoiul țuguiat.
– Da, eu eram copchil oleacă mai mare ca bunică-ta când au scăpat ai noștri ghiuleaua. Că nemții erau pe creasta Răchitașului iar românii dâncolo, da’ nu să vedeau. Ș-am venit și eu aici, venise tot cotul, să vedem moarta. A murit săraca pă loc. A avut moarte bună, n-a știut ñica, da prea dă tânără.
– Ia, mă, și tu un gât, îmi întinse deodată bunicul țoiul lui.
– Da n-ai zis că mi se urcă la cap și nu e bine?
– Ia, numa’ oleacă, să vezi cum e.
Am dus sticluța la gură și, imitând gesturile bunicului, am dat capul pe spate lăsând licoarea să alunece-n vijelios pe gât.
Pfffuuu! Acru, iute, foc… Toate gusturile cele mai rele m-au podidit deodată, gura rămăsese deschisă în încercarea disperată să arunce focul ce-mi mistuia beregata și tot drumul pânâ-n stomac apoi o tuse seacă, înecăcioasă, mă cuprinse cu icnituri spasmodice.
Bunicul îmi arse o palmă peste ceafă și tusea încetă, dar flacăra rachiului mi-a învăluit tot corpul și o stare de bine șireată mă cuprinse, așa cum nu mai simțisem niciodată până atunci. Și buzele și gura mi-au amorțit precum îmi amorțeau iarna, când lingeam zăpada.
– Ce faci unchiașule, ai înnebunit? se aude deodată strigătul bunicii care a ieșit în prag, îndreptându-se spre noi amenințător. Îi dat în mintea copchiilor? O să te omoare tac-su!
O moliciune șerpoasă, ademenitoare, mi se prelinge prin corp, damful rachiului îmi intră-n nări și se ridică la cap… E mai cald afară parcă. Aaaa, da, acum am înțeles cum se urcă rachiul la cap. Imagini de tot felul mi se amestecă fără să știu de unde vin și cum… sunt ca în stroboscopul cumpărat din iarmarocul de la Câmpuri prin care priveam și mă lua amețeala. O văd pe străbunica întinsă pe jos, lovită de ghiuleaua românilor care privesc de pe Răchitaș indiferenți și lume… Multă lume în preajma ei pentru că așa e, la mort vine multă lume.
– Bunicule, reușesc eu să îngăim, acuma cred că și la mine s-a urcat rachiul la cap. Pot să spun și eu povești?

Despre autor:

Cristi Merchea (n. Soveja, Vrancea, 1970)

Școala generală “Simion Mehedinți” – 1977-1984
Liceul Economic Focșani – filologie-istorie

Între 1990-1993 redactor și redactor-șef la publicațiile „Viitorul”, „Glasul Tineretului” (Vtrancea) și tehno-redactor revista „Express Magazin” (București).

În 1993 am emigrat în Germania, ulterior în Italia.
Din august 2019 locuiesc cu familia la Londra.

În 2013 am fondat la Roma publicația „Emigrantul” (inițial emigrantul.it apoi http://www.emigrantul.ro) (publicație bisăptămânală, color, 16 pagini, tipărită în 20.000 exemplare distribuite gratuit) dedicată românilor din Peninsulă și nu numai. Multe din materiale au avut zeci de mii de cititori, motiv pentru care, cu cele mai citite dintre ele, în special povești și poezii ale celor imigrați, am publicat volumul „Dulce și amar – condamnați la străinătate”, cu 85 de povestiri și poezii ale 30 de autori din 5 țări. În prezent lucrează la un al doilea volum.

În 2019 am publicat volumul „Frige-rachiu”, o poveste ambientată într-un sat de munte, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În 2020 co-autor, alături de Doina Mustățea, al volumului de povestiri „Noi suntem români”. – povestiri de ieri și de azi din țară și afară.

Colaborez cu Ziarul de Vrancea și Republica.ro

Iubesc fotografia, arta, muzica, desenez și decorez locuințe, îmi plac călătoriile, cartea și documentele vechi cu și despre România pe care le adun oriunde m-aș afla.

Actualmente am în pregătire un volum de povestiri și două romane traduse din limba italiană.