Seara, înainte de a răsuci cheia de două ori, pregătită de culcare, se simțea cea mai singură și cea mai tristă fată de pe pământ. Soarta o adusese înapoi la nucul bătrân sub umbra căruia se ascunsese de atâtea ori în copilărie. Își amintea cum la un moment dat îi spânzuraseră de crengile lui vânjoase un leagăn din care, cu capul lăsat mult pe spate, privea lumea răsturnată și cerul înalt al amiezilor de vară. Își amintea mirosul de dudă coaptă, tăvălită prin țărână, gălăgia cu care rațele și gâștele o trezeau dimineața devreme. Șapca de eferist a tatălui, uitată de mult timp în cuierul din bucătarie, era singurul semn al trecerii unui bărbat prin viața sa de copil. Ar fi vrut să și-l amintească altfel decât în fotografia alb-negru decolorată de timp, lipită împreună cu altele pe o coală albastră de hârtie și prinsă într-o ramă de lemn. Ar fi vrut să și-l amintească altfel decât ca pe o absență. Așa cum pe maică-sa și-o amintea în orice lucru pe care-l atingea și care rezistase timpului până acum. În orice ungher al casei sau al curții s-ar fi uitat o vedea făcând sau zicându-i ceva. Tac-tu ăsta e un om închis, îi scoți vorbele cu cleștii din gură, cum m-a potrivit pe mine Dumnezeu cu el, să-mi săr sufletu’, nu alta. Așa o auzeam zicându-i, când era copleșita de poveri și el nu era. Era la muncă, era la câmp, sau nu era în apele lui.
Când a intrat pe poartă, după mai bine de șapte ani de la ultimul parastas al maică-sii, avea un fel de teamă amestecată cu o speranță nelămurită, de parcă în acești ani ar fi fost posibil să se întâmple ceva miraculos și să-i găsească pe amândoi stând în fața casei, ca atunci când venea de la facultate, unul îngândurat și altul cu inima deschisă și gata să-și îmbrățișeze copila. Sentimentul care o mânase din nou spre satul ei fusese unul de renunțare la tot și de salvare. Parcă s-ar fi eliberat de toate baierile care o țineau legată de prea mulți oameni, instituții, minciuni, convenții, se săturase de toate, încercase orice, dar nimic nu mai mergea și atunci singurul loc din care nimeni n-o putea da afară, nu puteau revendica nimic, era căsuța ei de la țară. Nu avea nevoie de nimic, doar să ia o pauză, să stea pur și simplu, să se oprească din alergătură. De ar fi pierdut absolut tot și tot i-ar mai rămâne ceva: căsuța de la țară. Obosită de ani, părăsită, încremenită în timpurile în care ai ei o ridicaseră cu multă sudoare, acum era ca o epavă pierdută în larg, așa cum era și ea. La cei 48 de ani simțea nevoia să pună punct, să stea pe loc o clipă.
Când îi povestise Nușei ce avea de gând, aceasta reacționase prompt: nu ești normală, te-ai saturat cu binele, vrei să-ți iei lumea în cap, acum când ești în plină ascensiune profesională ? Ascultă la mine, fato, vei regreta amarnic, lumea nu stă pe loc, nu așteaptă după smiorcăielile tale.Te crezi de neînlocuit? Înseamnă că n-ai înțeles nimic din ce se întâmplă în lumea asta. Poate nu mai vreau să fac asta, îi răspundea ea, mai sunt și alte lucruri care-mi plac pe lumea asta, poate am nevoie de o perspectivă nouă ca să pot continua.Așa, în halul în care mă aflu, nu mai pot funcționa, deja mă cert cu lumea, încurc termenele, mă simt mereu sufocată, nu mă pot concentra pe ceva și de aia sunt mereu nemulțumită de tot, de mine în primul rând…nu mai pooot, înțelegi? Nu știu dacă tu realizezi ce înseamnă să nu mai poți !
***
De la o zi la alta în casa și în curtea cândva părăsite apăreau lucruri noi : o stropitoare în culori vesele, un suport de rufe, o cratiță nouă, niște cești de cafea, cârlige de rufe. Ștefania le achiziționa din orice ocazie se ivea și mai ales atunci când se întâmpla să aibă nevoie de ele și nu le avea. Parcă totul se animase în jurul ei. Trecuse de letargia de început, de toate spaimele că nu va supraviețui departe de București și de garsoniera ei comodă, de lumea furibundă a companiei în care lucra și acum vedea lucrurile puțin altfel. Încercase o viață normală pe cât se putea, după ce-și instalase internetul și, pentru nopțile lungi de iarna, cablul. „Tuuuu, ai de gând să rămâi aici, ca o mătușă cumsecade care cultivă varză și roșii și le vinde la piață?” – îi spusese Nușa când la telefon se lăudase cu noile ei achiziții. Că-și luase cele de strictă trebuință, da, era de înțeles, dar televizor, abonament la Netflix, mobilă, perdele, alei de beton, internet, asta era prea de tot. Era ca și când s-ar fi pregătit pentru a se instala definitiv. Stau cât simt nevoia, când o să mă satur să mai plivesc iarba prin grădină și o să mi se pară fără sens, atunci închid ușa și plec, îi spusese odată. Tot ceea ce las în urmă va fi rezerva mea pe viață, sigur voi simți nevoia din când în când să mă retrag aici.
Trecuseră o iarnă și-o primăvară în care casa și curtea își schimbaseră înfățișarea, fără să facă investiții prea mari. Era foarte drămuită cu banii pentru că economiile se cam duseseră și rămăsese doar cu banii de pe chirie pe care-i primea lunar de la București. Nușa, prietena ei, se ocupase de închirierea garsonierei, confort1, îmbunătățită, pe care o avea în proprietate. Dacă stai să analizezi lucrurile, nu făcuse mare lucru: reparase acoperișul, înlocuise țiglele sparte, bătuse polată nouă, zugrăvise prin interior, vopsise tocăria și înlocuise niște geamuri, cumpărase o sobiță cu lemne pentru bucătărie, chestii absolut necesare, care puteau să pună în pericol la o adică șederea ei peste iarnă.Nu-i fusese deloc ușor, dar dusese lucrurile la capăt cu aceeași încrâncenare cu care le începuse. Ce urma să iasă de aici aproape că nu mai avea importanță, era ca un test de anduranță .
Ajunsese în plină vară. Sfârșit de iunie. Curtea înflorise frumos în verdele viței de vie, tăiată, legată de mâinile lu’ Marian, băiatul lu’ Fina Niculina, de care o despărțea doar gardul și căruia îi promisese întreaga recoltă. Cârciumăresele, petuniile, crinii albi care te înnebuneau cu mirosul lor, trandafirii buchetari, toate răsăriseră și înfloriseră pentru ea în acest timp. Chiar își punea întrebarea cum de-i lăsase în paragină în tot acest timp, să înflorească în absența oricui…florile și pomii – dudul, salcâmul, corcodușii- ocrotiseră cu singurătatea lor odăile pustii, grădina bântuită doar de vânt și de duhul celor plecați. Acum era aici și, subconștient, ar fi vrut ca toate să simtă asta, că s-a întors.
Chiar dacă va ceda insistențelor Claudiei, fosta șefă de la compania la care lucrase, și îi va răspunde, nu era pregătită încă să se desprindă de locul ăsta. Încet încet începuse să se ocupe și de lucruri de care altă dată nu avusese timp. Făptul că avea un calculator la ea, conexiune la internet, o salvase, o făcuse să nu piardă legătură cu ceea ce-i plăcea ei să facă, să fie la curent cu ceea ce se scrie, cu articolele care se publică, chiar cu activitatea companiei, pe latura ei de publicitate. Tot ce făcea trimitea Claudiei, să-și de-a girul și specifica că o face pro bono, să nu-și iasă din mână.
Plecase din București cu câteva cărți, dar citise mult online, își comandase, își cumpărase ori de câte ori mergea în C., orașul cel mai apropiat, oraș mare, cu moll-uri, cu librării, cu teatru, filarmonică….Așa se face că începuse colaborarea cu câteva site-uri unde publica constant recenzii, cronici de întâmpinare, lucruri pe care nu reușise să le facă în București, erau mereu amânate, trecute la „când voi avea timp”. Avea și ceva idei pentru scris și chiar se adunaseră niște texte într-un folder, special creat, dar tot amâna să le recitească, să le dea o formă finală, ca și când nu le-ar fi acordat o importanță prea mare. La început textele erau niște confesiuni, rememorări ale unor secvențe din copilărie care-i veneau mereu in minte, un fel de ancore care o trimiteau în trecut. De la un text la altul experiențele de mai târziu se intersectau între ele, deveneau un continuum al unor vieți imaginare, ca lumi posibile. Erau de fapt niște povești cu care se trezea în minte și care o urmăreau în gând până când avea răgazul să le treacă pe hârtie. Nu-și punea problema dacă întruneau condițiile unor texte literare, nu de asta avea nevoie, ci să le scoată la iveală, să se elibereze, să-și dovedească că evenimentele astea au existat, fac parte din ea, să le găsească un sens.
Într-una din zile primi un telefon de la Claudia, Avea un ton imperativ, ultimativ: acum s-au niciodată. Îi comunică, „din prietenie” că fusese forțată de președintele companiei să organizeze concurs pentru postul rămas liber prin plecarea ei și că, dacă avea de gând să se întoarcă din toamnă, trebuia să aplice pe alt post în cadrul companiei, dar la una din sucursalele nou înființate. „Sper că nu vei scăpa această ocazie! A doua nu cred că ți se mai oferă în compania noastră”.
Se înserase și frunzele prăfuite de viță de vie înnoptau istovite de fierbințeala zilei. Fusese o vară toridă, secetoasă, un test de anduranță pentru tot ce popula lumea asta în care se așezase. Le privi pe toate: florile, copacii greoi, curtea micuță și bine rânduită, ascultă zgomotele satului care se pregătea să intre în noapte…Cam asta e, toate îi vorbeau despre efemeritate. Statornicia nu e decât iluzia cu care pleci la un moment dat în lume ca s-o poți spulbera în toate zările. Totul e iluzie, viața trebuie să fie în altă parte. Avea același sentiment pe care-l avusese de atâtea ori…

Despre autoare:

Veronica Baciu

Sunt absolventă a Facultății de Istorie și filosofie, secția de Filosofie- istorie, din cadrul Universității din Bucuresți și lucrez ca profesor de științe socio-umane.

Activitatea mea literară s-a desfășurat atât în print, cât și în mediul online. În print am publicat în revistele: Sintagme literare, Rotonda Valahă, Oltart, Vitralii romanațene, Astralis, Perspectiva, iar în online, în Literatura de azi, Liternautica, qproza, eCreator, Literomania, Ficțiunea OPTm. De asemenea, textele mele au apărut în antologiile: Jurnal de călătorie (antologator Ana Nedelcu, editura Explorator, Ploiești, 2016),Vara cuvântului (Editura eCreator, 2018), Fântâni (antologie de proză, vol.III, Editura Colorama, 2019) și Poteci (antologie de proză, vol.IV, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2021).