A măsurii

Prin câteva  înghițituri

se învârte, de obicei, pumnul spiralat

ce înaintează încărcat

spre sacadarea veșnică

a bolborosirii de sine.

În hohote se măsoară, de asemenea, distanța,

timpul, somnul și, în genere,

tot ce se fărâmă în dumicături

după cum din dumicături

învie saliva împărtășaniilor,

a mirărilor și a tot ce, finalmente,

se estompează prin creștere.

Fragmentată ne e sutura,

atunci când apucăm unul din altul

în îmbucarea trupească,

după cum, tot prin linie discontinuă

ne e îngăduită

și înaintarea unul pe lângă altul.

În hohote se măsoară perimentrul

neînduratei staze de-a dreapta.

A dezlipirii

Și dacă ne-am dezlipi, ce?

Mi-ai smulge, eventual, din umăr brațele

și ți le-ai înfășura

unul, ghiulea, în jurul gleznei,

iar pe celălalt, bandană,

pentru zilele în care,

(mi-ai explicat tu),

te-ai izbi cu capul de aer,

perete cu perete.

Îmi înghit zilnic privirea de moarte

dizolvând-o-n  pilitură de braț interminabil.

Tu-i spui „groază erotică” (zâmbesc)

în timp ce eu, foiță cu foiță,

îmi spânzur în laț de fire din salivă

degetul, prea de timpuriu, mușcat

Și dacă ne-am dezlipi, ce?

Am elibera, eventual, minereul de lumină ferecată

așa cum lumină ferecată se elibera demult,

atunci când desprindeam în copilărie

jumătățile de măr spre a le împărți,

palmele mamei, spre a birui îmbrățișarea,

capacul toracelui spre a Învia.

A tatălui

Tata nu s-a văietat.

A luat lut, l-a spart în palme

cum spărgea mai înainte,

când era viu, cu pumnul, ceapa.

S-a mânjit cu el

peste toate rănile,

peste toate nodurile

săpate în trupul lui

de batista plină de saliva mătușilor care urlau

suflare uscată peste jugulara pământului,

mai cu seamă, atunci când l-au găsit

fără sat și fără casă,

în propria-i bătătură.

Tata a murit neodihnit.

(Mama n-a știut, dar a trăit.)

A dezbrăcării

Atunci totul se va dezbrăca în tot,

ca nuntirea retezată de  cununa

ce i-a rămas mică miresei.

Un genunchi sfredelitor

bătut cu ciocanul cel bun

direct în moalele aerului,

cuie de limbă va sculpta

spre veșnică însăilare

de lut umectat

dichisit, potrivit pe-o urare,

zgârâiat cu tălpile

prin paturi așternute

cu prapore nupțiale.

Deznodat, deznodământul va trebui implorat

cu pleoape în care vom înfige, rând pe rând, fire de pană,

ceremonial în veșminte de limfă serafică,

prelinsă indecent pe buze făinate de rugarea mireană.

A păsărilor

La păsări căzătoare vom privi

din sfârcurile ăstei nopți, 

până în zorii uleiați de pernele născătoarelor.

Linia genunchilor târâți, tărâțați,

va tăia cuburi în stânci

iar noi le vom rostogoli sisific

prin pâcla cea ochioasă

pe panta despicată a femurelor noastre.

Să ne răstim, dară, privind,

cum nimeni vreodata nu a îndrăznit

spre bulgărele viu

din 3 semințe-ncolțit,

sfârșit, îndârjit,

și, mai cu seamă, spre reîncarnate urme de tălpi cauciucate

așezând sperietoarea direct în bătaia croncănelii

de vidre, de văi, de  buze dințate.

La păsări căzătoare,

hirotonind toamna

din pulsuri, din șuștare,

vom privi scâlciați

de-atâta rămas, de-atâta vărsare.

Despre autor:

Călin Crainic, licențiat în Filosofie și doctor în Științele comunicării.
Lucrează ca antreprenor de peste 20 de ani în industria de branding și advertising și este cadru didactic asociat la secția Publicitate din cadrul FSPAC, UBB Cluj Napoca.
A publicat poezie în revista Golan și Revista de cultură Familia.