Frământa între degete o monedă de 50 de bani, era la Fontana di Trevi. Toată lumea era acolo, puhoi de oameni adunați, umăr la umăr, cu monede, dorințe, disperări, frici, nevoi, bucurii, tot ce poate ține un suflet. Întorsese spatele fântânii și aruncase moneda peste umăr cu ochii închiși. Ea și alte zeci de mâini simultan, mii și sute înaintea și după ea. A auzit moneda lovind apa, apoi clinchetul atunci când a ajuns la fund. Era convinsă, auzise clar, era sunetul dorinței ei. Fericire. Asta cerea când sufla în lumânări sau într-o păpădie, când vedea o stea căzătoare sau încerca ceva nou, în orice ocazie de a-și pune o dorință. Fericire. Nu știa cum arăta, nu o putea defini, era convinsă că o va recunoaște atunci când o va găsi.

Se întreba, în gând, dacă familia strânsă în jurul mesei însemna fericirea. Se întreba același lucru când primea o primă la locul de muncă sau când era lăudată pentru performanță. Se întreba dacă trăia fericirea când râdea lângă prietenii ei, când lumea o copleșea cu mesaje și flori de ziua ei, când se plimba prin parc sau își renova casa proaspăt cumpărată. Toate aceste etape în care buzele se încordau într-un zâmbet, dar din suflet lipsea ceva. Nu știa ce, poate bucuria vieții, dar nici pe aia nu o putea descrie. Ar recunoaște-o dacă ar trăi-o.

Stătea la masa lungă cu aerul cald suflându-i în creștet, coborându-i pe umeri și spate. Îi era cald în ciuda frigului de după copertina de plastic. Semna un teanc de cărți cu coperta neagră și numele ei într-un șir de alte nume, numele oamenilor cu care împărțea masa. Avea pixul în mână și-l manevra cu mișcări lejere. Lăsa urme pe prima pagină a cărții, aceleași urme pe care le exersase de sute de ori în camera copilăriei ei. Auzea constant o voce groasă în urechea dreaptă, voce care devenise, ajutată de alcool, înglobată în propriul conștient, precum naratorul care aduce la viață personajele înșirate pe o parte și alta a mesei.

Îi atinsese cotul făcând-o să își ridice privirea.

– Ia, uite, fii atentă.

Vocea naratorului, sau a conștientului, o făcuse să privească cu atenție gura subțire a Alinei frământând ideile ce îl fascinau pe Sergiu, ochii lui Dragoș făcând slalom printre oportunități, degetele lui Adrian plimbându-se de-a lungul sticlei, relaxarea Florentinei și atenția lui Cosmin. Vocile lor formau o linie melodică, naturalețea gesturilor se sincronizau ca într-un dans, o coregrafie creată pentru acel moment, pentru ea, pentru fericire. Își întoarse capul spre dreapta, privi naratorul în ochi în timp ce paharele lor se loviseră cu un clinchet scurt, sunetul monezii lovind luciul apei.

Fericire.

Își coborî privirea, prinse pixul și semnă restul cărților, bucățile ce îi lipsiseră din suflet. Închise ultima carte și împinse teancul spre Cosmin. În zâmbetul lui, în semnătura ei printre ale lor, în vocile lor și firescul grupului, recunoscuse bucuria vieții.

Despre autoare:

Marin Ramona Cristina (n. 1995, Galați) a publicat primul roman, „Tot ce mi-am dorit să-ți spun” (editura Letras, 2019), în anul în care și-a obținut licența în medicină. De atunci a publicat două volume în regim propriu „Jurnalul mamei” (2023) și „Povești de iarnă: pentru cei mici și mari” (2023). A colaborat cu proză scurtă la diverse reviste literare din România: „Floarea-Soarelui” (revista Boem@, nr. 179); „Suflete la etajul patru” (antologia „Urme de peniță”); „Tavan” (antologia „Parfum de primăvară”); „Pichi: Un milion de pahare”, „Venite Adoremus: Întoarcerea acasă” , „O carte care te zdrobește”- cronică, „Glitch in matrix 2024”, „Bulevardul Primăverii” și „Sorcova, vesela” (LiterNet.ro), „Piele de găină” (Viața medicală) și „Un gând stricat” (Proezia).