Interviu cu Cezarina Anghilac, autoarea seriei În cercul fiarei

realizat de Alexandra Medaru

Cezarina Anghilac (n. 1984) este absolventă de sociologie și antroplogie la Universitatea din București, precum și autoare de science fiction, fantasy, mystery și horror. S-a afirmat în lumea literară după ce a urmat cursurile Atelierului SF&F, organizat de Revista de povestiri și Bookblog în 2015. A debutat doi ani mai târziu cu volumul de povestiri Cine doarme și visează pentru care a primit premiul AntareSFest pentru Cel mai bun debut SFFH al anului. Timp de doi ani, a îngrijit sumarul Revistei de suspans, iar de-a lungul timpului a apărut cu proză scurtă în diverse reviste și antologii, printre care: Revista Familia, Iocan, Laconic, Cod de Poveste, Opt Motive, Utopiqa, Revista de povestiri, Galaxia 42, Gazeta SF, Argos Magazine, Revista de suspans și în antologiile Best of Mystery & Horror #1, editată de Mircea Pricăjan (Herg Benet 2014), Cele mai frumoase povestiri Science Fiction & Fantasy ale anului 2017, editată de Michael Haulică (Vremea, 2018), Boabe de poveste, editată de Dan Popescu (Pavcon, 2023), Stația Pământ 12. Apocalipse de lux, editată de Marian Truță (Eagle, 2023). A publicat în 2022 primul volum al seriei dark fantasy În cercul fiarei, formată din Promisiuni de sânge (premiul Vladimir Colin 2023 pentru roman fantastic) și Puțină speranță, ambele publicate de editura Crux Publishing.

Bună, Cezarina! A trecut mult timp de la ultima noastră întâlnire, atunci live, acum online, dar iată că stelele s-au rearanjat și e vremea pentru un interviu. Acum trei ani ai publicat primul volum din seria dark fantasy În cercul fiarei. Cum a fost procesul din spatele ei și cum ți-a venit ideea unei lumi atât de stranii?

Bună tuturor și bine v-am găsit!

Deja au trecut trei ani? Asta înseamnă aproape jumătate din timpul pe care l-am petrecut terminând mini-seria, măsurat din momentul în care am început să scriu primele scene (în fapt, o continuare a unei povestiri apărută în Gazata SF), și până am primit bunul de tipar. Trebuie să precizez că am pornit la drum cu intenția de a scrie un text scurt, nicidecum un roman, iar primele versiuni erau văduvite de prezența câtorva personaje îndrăgite de cititori, dar și de existența unui univers specific. La început, erau numai câțiva oameni într-o pădure care făceau diverse lucruri. Apoi, pe măsură ce acțiunile lor au căpătat complexitate și consecințele au început să se ramifice, lumea lor a devenit din ce în ce mai complexă, iar povestea mai profundă. Nu obișnuiesc să scriu după un plan, așadar îmi închipui că apariția universului Fireni a fost mai degrabă o muncă de explorator decât una de arhitect.

Poți să ne povestești puțin despre mecanica lumii tale, despre ce face acest univers atât de diferit de altele din registrul dark fantasy…

Specificul universului Fireni nu se datorează magiei, cum se întâmplă în mod tradițional în literatura fantasy. De altfel, aici magia este un element marginal. Singurul popor inițiat în tainele acesteia este cel al hrivarilor, nu prea numeros. Dintre puținii rămași, nici nu se știe exact câți, doar câțiva mai posedă capacitatea de a deschide porți între lumea oamenilor și cea a animalelor. Totuși, problematica pusă de această relaționare între specii pare să fi fost parțial rezolvată prin intermediul științei urchemice, care a perfectat simbioza dintre oameni și sarcopți.
Un alt element fantastic este însăși pădurea Noctiei, o entitate vie și violentă. Ea schimbă cărările peste „ noapte”, făcând imposibil orice drum pentru cei care nu au un dar special. Tot ea este responsabilă de importante distrugeri – alunecări și surpări de pământ, copaci smulși din rădăcini, bolovani proiectați în aer –, care pun în pericol viețile călătorilor pe timp de „noapte”.

Am scris „noapte” cu ghilimele pentru că în Fireni, alternanța lumină/întuneric este denumită luminare/negură, două fenomene cu manifestări diferite de cele cu care suntem noi obișnuiți. Luminarea constă într-o ploaie de picături colorate ce cad dintr-un cer crepuscular, iar negura, într-o mulțime de vălătuci întunecați care erup din pământ.

Personajele dintr-o lume întunecată ca a ta nu pot fi numai lumină sau numai întuneric. De multe ori ele se situează la limita dintre cele două, ceea ce mie mi-a plăcut foarte mult. Cum îți construiești eroii și antieroii?

Nu cred în distincția oameni buni vs. oameni răi și același principiu îl aplic și personajelor pe care le creez. Toți suntem buni sau răi, în funcție de context sau de perspectiva celui care ne etichetează ca atare. Depinde doar prin ce ne remarcăm. Ca autor, încerc să creez în primul rând personaje remarcabile, pe care le observi imediat într-o mulțime. Aici nu mă refer doar la trăsături fizice, deși Slievi și Novarre vor sări cu siguranță în ochi, ci și la comportament și atitudine. Apoi, după ce prima impresie s-a disipat, mă concentrez asupra laturii umane, adică acea combinație de calități și defecte care le oferă complexitate și credibilitate.

Și dacă tot vorbim de personaje, eu am fost o fană a lui Novarre, în cronica ce va apărea în revistă voi spune mai multe despre acesta. Care sunt personajele tale preferate din serie și de ce?

Într-adevăr, Novarre pare să aibă o aură și o atracție a lui, deși poartă pe cap un ditamai parazitul. În clipa de față îmi lipsește Lamitt, unul dintre personajele pe care l-am abordat cu un amestec de curiozitate și neliniște pentru felul în care va fi primit de cititori. Știu că Lamitt pare un băiețel răutăcios și râzgâiat, viclean, manipulativ, incapabil să se gândească la altceva decât la el însuși. În fond, la ce ne putem aștepta din partea unui bărbat captiv într-un corp de copil? În același timp, tocmai prin această această vulnerabilitate, el reușește să fie mai mereu cu un pas înaintea tuturor și să complice cam orice situație.

Dar cele care îți sunt mai antipatice?
Nu ar fi o surpriză pentru nimeni dacă spun Urza, nu? Cui îi plac conducătorii slabi, incompetenți, lipsiți de încredere în sine, dar compensându-și lipsurile cu o atitudine încrezută și o ambiție supradimensionată în raport cu posibilitățile? Ca să fiu sinceră, pentru mine a fost un personaj-tomberon, în care am îndesat aproape toate trăsăturile de caracter care mă deranjează la o persoană (inclusiv de la mine a primit destule).

Avem de-a face cu o serie dark fantasy. Ce te-a îndreptat către acest tip de literatură? E vorba de niște scriitori anume? De niște cărți anume care te-au făcut să îndrăgești acest gen?

Culmea este că nu am mai citit fantasy de ceva timp, deși am avut o perioadă în care am devorat aproape toate romanele scrise de Brandon Sanderson, Joe Abercrombie și Robin Hobb. În tot acel timp, mi-a fost imposibil să scriu ceva în registru fantasy pentru că trăiam în permanență cu teama că aș putea copia, involuntar, vreuna dintre ideile întâlnite în cărțile pe care le citeam.

Dacă ar fi să privești la seria aceasta, ce te-a provocat cel mai mult în procesul scrierii? Dar la alte povești de-ale tale? A fost vreuna care a fost mai dificil de scris? De ce?

De fiecare dată când încep să scriu un text, am aceeași provocare: să îl duc la bun sfârșit, indiferent de lungimea sau de complexitatea lui. Pentru că nu pornesc niciodată cu un plan precis, ci doar cu niște scene și câteva personaje, de multe ori nu este ușor să întrevăd finalul, întorsăturile de situație sau legăturile dintre firele epice într-o manieră satisfăcătoare.

Dacă în viața reală sunt o persoană destul de calculată și de eficientă, când vine vorba despre scris, lucrurile stau sub semnul necunoscutului: nu-mi place să-mi planific prozele, pentru că astfel îmi răpesc plăcerea de a descoperi lumea și personajele. Sigur, există o oarecare structurare a informației pe măsură ce proiectul avansează, dar nimic într-atât de rigid încât să nu pot adăuga o intrigă suplimentară sau un personaj nou. Iar finalul îl aflu, aproape de fiecare dată, exact când ajung la el.

Acum, că v-am zis toate astea, nu cred că mai pare ciudat că mi-a luat șapte ani să public un roman în două volume 🙂

Timpul se scurge repede și deja a trecut ceva de când ai publicat aceste două ultime volume. Ce plănuiești pentru viitor? Ai ceva în lucru? La ce să ne așteptăm?

Cred că un scriitor nu stă degeaba niciodată. Chiar dacă nu scrie propriu zis, cum mi se întâmplă în această perioadă, tot are niște idei pe care le răsucește pe toate părțile. Sau poate se documentează temeinic, în pregătirea momentului prielnic datului din degete pe tastatură. Lucrez, cu pauze destul de mari, la un nou roman, de astă dată un thriller cu elemente distopice. Ca și În cercul fiarei, este un proiect mai vechi, diferența fiind că pe acest „nou” roman a trebuit să-l abandonez tocmai pentru a finaliza mini-seria fantasy.

Îți mulțumesc mult pentru interviu! Și sper să ne revedem cu literatură scrisă de tine în curând.

Alexandra, îți mulțumesc pentru invitație, iar cititorilor le mulțumesc pentru lectură!

3 gânduri despre “Interviu cu Cezarina Anghilac, autoarea seriei În cercul fiarei

Lasă un comentariu