Obișnuiam să fiu pălărier într-un oraș care mirosea mereu a pietre umezite de ploaie și a visuri uitate. Magazinul meu, ascuns între un atelier de croitorie cu obloanele trase și o farmacie care vindea elixire de origine îndoielnică, nu avea niciun semn. Nici nu era nevoie. Oamenii mă găseau singuri, atrași de șoapte și umbre, de povești care se răspândeau ca bolile virale.
Înăuntru, magazinul era o catedrală dedicată pălăriilor. Pălăriile săteau cocoțate pe rafturi de mahon, ca niște păsări împăiate, fiecare o capodoperă realizată cu măiestrie: pălării Fedora ce păreau să vibreze discret a eleganță, bonete cu boruri largi care evocau mirosul pajiștilor în timpul primăverii și șepci atât de dichisite încât păreau țesute din însăși lumina lunii. Erau scumpe, obscen de scumpe, dar cei care le cumpărau susțineau de fiecare dată că pălăriile meritau fiecare bănuț, că aceste pălării îi transformau, îi înălțau, îi făceau versiuni mai bune ale lor înșiși.
Totul a început cu soția mea, Clara. Era o femeie cinică, mereu râdea de ambițiile mele în timp ce-și trecea degetele peste marginile zdrențuite ale șortului.
— Pălării? a râs ea odată, pe tonul ei tăios, specific. Cine dă bani pe pălării când pâinea brutarului costă salariul pe o jumătate de zi?
Nu înțelegea. Nevoia de a crea pulsa în mine, o durere pe care nu o puteam înăbuși. Voiam – nu, aveam nevoie – să creez ceva de neuitat, ceva care să supraviețuiască ploii, pietrelor și chiar oaselor mele fragile. Dar Clara vedea doar facturile neplătite, stivuite pe masa noastră mică din bucătărie, și orele pe care le petreceam aplecat deasupra bucăților de material, insensibil la suspinele ei.
Într-o noapte a plecat. Sau, mai degrabă, a încercat să plece. Vazila din mâna ei era zdrențuită, la fel ca și căsnicia noastră.
— Ești căsătorit cu pălăriile tale, a spus ea pe un ton rece. Nu cu mine.
Nu îmi amintesc ce i-am spus. Îmi amintesc doar cum cearta a scăpat de sub control, cum fața ei s-a contorsionat de furie și apoi… liniștea care a urmat după ce capul ei s-a lovit de colțul mesei. Un accident, desigur. Ochii ei priveau tavanul, nemișcați, de parcă încerca încă să înțeleagă ce s-a întâmplat. Mâinile îmi tremurau frenetic în timp ce se întindeau spre ea, dar Clara era deja moartă.
Magazinul a fost dintotdeauna un refugiu, un sanctuar unde lumea exterioară nu putea pătrunde. În acea noapte, a devenit altceva. Împins de durere, vinovăție și de o chemare întunecată pe care nu o puteam numi, am dus-o la masa mea de lucru. Pielea ei era moale sub atingerea mâinilor mele, maleabilă. Am lucrat toată noaptea, tăind, modelând, cosând, până când primele raze ale dimineții s-au strecurat prin fereastra magazinului.
Pălăria pe care am creat-o era… din altă lume. O piesă de o frumusețe teribilă, cu onduleuri care sfidau geometria și o textură ce părea să oscileze între satin și mătase. Când am așezat-o pe cap și m-am privit în oglindă, aproape că nu m-am recunoscut. Arătam… important. De parcă aparțineam unei lumi care conta.
Am purtat pălăria la piață în dimineața aceea, iar transformarea a fost vizibilă. Străinii se opreau cu ochii larg deschiși de admirație, doamnele din înalta societate își fluturau surprinse evantaiele neputând să își ia privirile de la noua mea pălărie.
— De unde ai cumpărat pălăria? mă întrebau ei.
Când le-am spus că eu am creat-o, fețele lor s-au luminat și mi-au întins săculeți întregi cu monede, implorându-mă să le creez și lor una. Primul client a fost un bărbat pe nume Alaric, un negustor care mirosea ușor a pește. Voia ceva „regal”, spunea el, ceva care să-i facă pe oameni să-l vadă mai mult decât un simplu comerciant. Am acceptat, deși mâinile îmi tremurau în timp ce luam plata. În noaptea aceea am lucrat din nou până târziu, privind scaunul gol al Clarei, în timp ce lumânarea de pe masă era gata să se stingă. Soluția mi-a venit ca o șoaptă reverberându-se printre umbre: urma să folosesc o parte din mine însumi.
Am apăsat lama pe antebraț, strâmbându-mă când a pătruns în piele. Durerea era ascuțită, dar rezultatul merita. Pălăria pe care am creat-o pentru Alaric era o capodoperă, o coroană asemenea carminului, care părea să pulseze ușor ca un ritm cardiac. A purtat-o în piața orașului a doua zi și oamenii s-au adunat în jurul lui, plecându-se în reverențe de parcă ar fi fost un membru al caselor nobiliare.
Afacerea mea a înflorit peste noapte. Vestea s-a răspândit ca pâinea caldă. Curând, magazinul meu s-a umplut de clienți nerăbdători, fiecare dispus să plătească sume exorbitante pentru una dintre creațiile mele. Pe măsură ce creșteau cererile, la fel creștea și nevoia mea de materiale. Propria-mi piele nu putea fi folosită la nesfârșit, iar cicatricile de pe brațe începeau să semene cu un mozaic grotesc.
Atunci mi-a venit ideea. Clienții care cumpărau pălăriile se întorceau mereu, nu din nemulțumire, ci pentru că păreau să dorească mai mult. Era ca și cum pălăriile trezeau în ei o foame pe care nu o puteau potoli. Când se întorceau, le ofeream ceai, amestecat cu un sedativ pe care îl procurasem de la farmacia de alături. Odată adormiți, luam ce aveam nevoie – doar puțin, suficient pentru a crea o altă capodoperă – și îi trimiteam mai departe, fără ca ei să bănuiască nimic.
Dar, cu timpul, nici asta nu a mai fost suficient. Pălăriile cereau mai mult. Îmi șopteau noaptea. Voiau să fie întregi, spuneau, să fie cu adevărat vii. Așa că am început să iau mai mult. O ureche aici, un deget acolo. Rareori observau părțile lipsă; pălăriile păreau să umple golul, să-i facă să se simtă compleți în ciuda absențelor.
Problema a apărut când o femeie pe nume Lisette a intrat în magazin. Era frumoasă, cu ochi ca norii de furtună și un râs care îmi amintea de Clara. Voia o pălărie care să o facă de neuitat, spunea ea. Am fost de acord, deși inima mă durea în timp ce pregăteam ceaiul. Dar când am întins mâna după lamă, ceva în ea s-a mișcat. Ochii i s-au deschis încet și a văzut ce urma să îi fac.
Nu a țipat. Pur și simplu s-a uitat la mine cu un amestec ciudat de groază și milă.
— De ce? a întrebat, vocea fiindu-i abia o șoaptă.
Nu am știut ce să-i răspund. În schimb, i-am arătat pălăriile, i-am spus poveștile lor. A ascultat, expresia ei fiind imposibil de citit, iar apoi a făcut ceva ce nu m-aș fi așteptat: a pus pălăria neterminată pe capul ei. Se potrivea perfect, modelându-se pe curbura capului ei de parcă o așteptase dintotdeauna.
— E frumoasă, a spus Lisette, lacrimile curgându-i pe obraji. Și îngrozitoare.
A plecat în acea noapte, luând pălăria cu ea. Am crezut că va merge la autorități, dar nu a făcut-o. În schimb, a devenit cel mai mare susținător al meu, trimițându-mi mai mulți clienți. Fiecare voia o parte din magie, din mister, iar eu le ofeream – pentru un preț.
„Acum, în timp ce stau aici, în lumina slabă a magazinului meu, înconjurat de creațiile mele, le simt privirile asupra mea. Sunt vii, într-un fel, fiecare o frântură dintr-o viață care a aparținut cuiva. Uneori, aud vocea Clarei printre ele, dură și acuzatoare.
— Dacă nu erau pălăriile tale, acum aș fi fost în viață.
Poate că avea dreptate. Poate că pălăriile sunt pedeapsa mea, ispășirea mea. Sau poate că sunt cu totul altceva: un testament al sacrificiilor la care vom ajunge pentru a fi amintiți, pentru a lăsa o urmă într-o lume care uită atât de ușor.
Afara, ploaia începea să cadă. Sunetul ușor al picăturilor se lovea de geam. Un nou client a intrat în magazin, cu ochii mari de uimire în timp ce privea pălăriile. Nu știa încă prețul, dar va afla. Toți aflau. Și totuși, alegeau să le poarte.
A intrat așa cum o făceau mereu – umărul acoperit de ploaie, privirea atrasă spre rafturi ca un fluture spre foc. Dar aceasta era diferită. Numele ei era Isolde. S-a prezentat cu o încredere care se unduia ca mătasea. Ochii ei, mari și verzi ca frunzișurile pădurii, se fixau asupra mea de parcă nu vedea un creator de pălării, ci un lucru vital, ceva rar.
Am fost luat pe nepregătite de nodul care mi s-a pus în stomac atunci când privirea lui Isolde a rămas ațintită asupra mea. Mă facea să mă simt viu, mai viu decât am fost pe vremea când Clara era încă în viață.
— Sunt magnifice, a murmurat. Par să aibă propriul lor suflet.
— Poate că au, am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși inima îmi bătea atât de tare încât îmi puteam auzi pulsul în timpane.
Pentru prima dată după ani de zile, am simțit greutatea propriei mele mortalități — o dorință de a fi văzut, de a fi cunoscut dincolo de firele pătate de sângele creațiilor mele. Isolde a înclinat capul, studiindu-mă de parcă aș fi fost o ecuație pe care intenționează să o rezolve.
— Și tu, domnule? Împărtășești tu spiritul tău pălăriilor sau ele îl iau de la tine?
Înainte să fi putut răspunde, Isolde mi-a zâmbit, buzele ei arcuindu-se ca marginea unei panglici perfecte și, brusc, m-am simțit dezarmat.
În zilele care au urmat, Isolde a devenit o vizitatoare regulată, deși nu cumpăra niciodată o pălărie. În schimb, se oprea doar să mă vadă, așa cum îi plăcea să declare. Aproape de fiecare dată îmi vorbea despre vise ciudate, despre o casă cu pereți din oglinzi, o pădure care șoptea secrete într-o limbă pe care nimeni nu o înțelegea. Mă trezeam ascultând-o fascinat, deși știam că ar fi trebuit să fiu precaut. Pălăriile îmi șopteau noaptea avertismente, vocile lor păreau asemenea lamelor otrăvite în timp ce pătrundeau în carne: te va distruge. Dar nu îmi păsa. Râsul ei, fericirea ei, tristețea ei era peste tot. Isolde era peste tot.
Într-o seară, Isolde a apărut în prag cu o sclipire nouă în ochi.
— Fă-mi una! mi-a spus ea, pășind înăuntru.
Am ezitat.
— Nu știi ce-mi ceri.
S-a apropiat cu pași mărunți și m-am abținut cu greu să nu îi ating brațele perfecte când s-a oprit în fața mea.
— Oh, dar știu. Vreau totul: magia, transformarea, prețul. Oricare ar fi acesta, îl voi plăti.
Ar fi trebuit să o alung. Ar fi trebuit să îi închid ușa în nas și să mă întorc la singurătatea mea. În schimb, am dat din cap, am tras un scaun de sub banca de lucru și am început să modelez. Mă urmărea cum lucrez, tăcută ca un spectru. Timpul se desfășura pe măsură ce coseam. Acul pătrundea prin bucata de piele înfășurând ața asemenea unui garou. Mâinile îmi treburau când le atingeam pe ale ei pe măsură ce Isolde se apleaca mai aproape să observe.
Când pălăria a fost gata, Isolde a privit-o ca pe ceva cu totul desprins din altă lume. O pălărie întunecată din catifea și pene, cu marginile ascuțite ca luna în creștere, cu borul ce părea să-și schimbe culoarea ca pielea unui cameleon.
I-am întins-o cu mâinile încă tremurânde. Isolde și-a așezat-o pe cap și s-a privit în oglindă. Stătea acum mai dreaptă, se mișca plină de grație care până atunci îi fusese străină. Simțeam cum mi se oprește respirația când s-a întors spre mine și i-am văzut ochii aprinși a admirație, dorință, foame.
— Este perfectă! mi-a spus. Te-ai depășit pe tine însuți.
În zilele care au urmat am văzut-o din ce în ce mai puțin. Când trecea pe stradă, în urma ei veneau procesiuni întregi de admiratori care o urmăreau cu ochii mari de adorație. Părea de neatins, etereală. Și totuși, mă simțeam legată de ea, dorința mea crescând tot mai mult, tot mai insuportabil.
Într-o noapte, când mă pregăteam să închid magazinul, ușa a scârțâit și în prag am văzut-o pe Isolde. Arăta diferit – neîngrijtă, speriată. Pălăria pe care o purta părea să pulseze ușor în lumina slabă din atelier.
— Ce mi-ai făcut? a șoptit ea, apropiindu-se.
Vocea îi era frântă și frumusețea părea cumva mai fragilă, mai mundană.
— Ți-am dat ce mi-ai cerut! i-am spus, deși vinovăția mi se citea pe chip. Te-am făcut de neuitat.
— De neuitat? a șuierat Isoldă cu ură. Nu pot să-mi trăiesc viața. Nu pot să merg pe stradă fără ca zeci, sute de ochi să mă urmărească, fără ca mâinile lor să mă atingă. Vor bucăți din mine, la fel cum pălăriile tale au luat bucăți din oameni. M-ai blestemat.
Avea dreptate. Pălăria o lega de aceeași foame, aceeași dorință nesățioasă de importanță care m-a consumat pe mine. Acum o devora.
— Dă-o jos! i-am spus, cu vocea tremurândă. Dă-mi-o înapoi și o voi distruge.
Ah râs. Ah, acel sunet fragil.
— Crezi că e atât de simplu? Nu. Pălăria asta face parte din mine acum. Eu sunt ea.
Înainte să fi apucat să răspund, Isolde a sărit înainte și mâinile ei m-au apucat de guler. Am sărit înapoi, lovindu-mă de banca de lucru. Forța ei era uimitoare, mișcările ei erau feroce. Pălăria pe care o purta părea să pulseze, umbrele ei desfăcându-se ca două aripi.
— Tu ai făcut asta, a sâsâit Isolde. Tu m-ai făcut așa.
Am încercat să explic, să mă scuz, dar cuvintele mi s-au blocat în esofag. Strânsoarea ei s-a înăsprit, iar eu am simțit ceva ascuțit apăsându-mi-se pe piept. Privirea mi-a coborât spre lama din mâna ei.
— Nu vei mai face niciodată pălării, mi-a spus Isolde. Nimeni altcineva nu va mai suferi.
Lama mi s-a înfipt în piept. Durerea a explodat radiind spre exterior pe măsură ce vederea mi se încețoșa. Am căzut la pământ și sângele s-a adunat sub mine, pătând lemnul de un roșu aprins. Deasupra mea, Isolde s-a ridicat. Și apoi, pe măsură ce întunericul începea să mă cuprindă tot mai mult, am văzut-o smulgându-și pălăria de pe cap și aruncând-o la pământ.
— S-a terminat! mi-a șoptit, deși nu știam dacă vorbește cu mine sau cu ea însăși.

Despre autoare:

Sorana Maria Ilie (n. 2002, Buzău) este scriitoare de literatură contemporană (poezie, proză), student-filolog la Facultatea de Litere și Științe din Ploiești, editor și redactor de carte, colaborând în 2020 cu revista POV21, atât în calitate de editor cât și de jurnalist, cu autori precum Raluca Iacob (autoarea romanului „Păcate Arse”), Oana Nicoleta Boabeș (coordonatorul blog-ului „Petale de cerneală”).

A debutat în revista școlară „Metronom” din cadrul Colegiului Pedagogic „Spiru Haret” din Buzău în 2018 cu poezii și fragmente de proză scurtă. În 2022 a publicat primul volum de poezie, în limba engleză, „When the night stops falling” ( Amazon.co.uk, 2022), în prezent lucrând la un al doilea volum ce va completa seria și a unui volum despre impactul overthinking-ului asupra noastră. A colaborat cu reviste precum Proezia și eCreator, unde a publica poezii și fragmente de proză.