În voia sorții

ironic

viața m-a jupuit de viu

mi-a sfârtecat fiecare bucățică

până a ajuns în măduva oaselor

și a înfulecat-o plină de poftă

și pe aceea

ca un vampir

mi-a savurat fiece picătură

de sânge

și nu mi-a iertat nimic

mi-a ajuns până în pântece

și m-a condamnat

la o viață stearpă

din care să nu pot culege nimic

m-a lăsat doar să respir

ca să știu că-i sunt datoare  

că mi-a lăsat acest privilegiu

nemăsurat

ce mă poate ajuta să

simt

gândesc

râd

chiar dacă nu în hohote

dar să o pot face

și uneori

chiar să fiu fericit

și pentru asta

chiar aș putea să-i mulțumesc

că m-a distrus

Stare

când ești fericit

nu poți să scrii

poți doar să respiri

să inspiri cu putere

din toată ființa ta

această stare de bine

ai vrea să rămâi acolo

să savurezi fiecare moment 

fiece loc

orice colțișor

să le oprești doar pentru tine

să acaparezi tot

când ești fericit

devii egoist

nu te mai interesează nimic altceva

ceilalți nu mai există

nici măcar atât cât să le țipi

tare

cât poți tu de tare

că acum ești fericit

Zâmbet de Mona Lisa

Am înghețat așteptând.

Pe cine

ce

unde

nu mai știu

nici cât timp a trecut

de când

ar fi trebuit să renasc

nu am știut cum să o fac

nici măcar ploaia asta

atât de rece

nu m-a trezit

și am continuat să aștept

tăcută

ghemuită în poziție fetală

biciuită de ploaia măruntă

care curgea în neștire

acoperindu-mă

dorind să-mi inunde

și ultimele rămășițe

de speranță.

Aproape că m-am înecat

în lacul acesta gri

și acum simt cum curg

șiroaie pe obraji

gust

și ploaia aceasta e sărată

parcă ieri nu avea gust

însă azi s-a schimbat

e mai bine zic

gândesc chiar

asta îmi dă ceva sens

și parcă plouă cu pești

pe care-i cuprind

cu brațele mele ce se lungesc

din ce în ce mai mult

și pot face roată

cât să cuprindă mulți mulți

apoi clipesc

semn că

genele mele lungi

și frumos rimelate

ar putea să oprească ploaia

aceasta rece

dar cine știe cum

și de ce

să o facă.

Apoi peștii aceia mulți

au crescut

și s-au tranformat

chicotesc și sunt fericiți

stau la o coadă imensă

și așteaptă să le vină rândul

cuminți

tăcuți

ordonați

iar la final zâmbesc larg

către flash-uri orbitoare

au reușit

sunt mândri

sunt fericiți chiar

din spate se vede

imperceptibilă

Mona Lisa

care zâmbește enigmatic

acum știu ce caut

însă ploaia e tot mai rece

iar eu simt tot mai puțin gheața

aproape c-am adormit.

Zâmbind.

Ars poetica

s-a apucat să scrie

și o făcea cu sete

rupând din fiece parte

a corpului bucăți

puțin câte puțin

ca să le pună apoi ofrande

pe catafalcul

durerii

sângele gâlgâia

în șuvoaie care duceau fire

dâre roșii

care încotro

grăbite să devină mesageri

ai suferinței

sau poate doar ai durerii

care scotea la iveală

fleici de carne

mușchi împănați cu grăsime slinoasă

pe care nici uliii nu o mai doreau

stârvurile putrezinde

se tolăneau pe cimentul

rece

gheață

și gri

erau într-o lentoare

cum numai o arșiță uriașă

le putea transmite

starea

de transformare continuă

de furnici grăbite

să facă mușuroi peste stârvuri

doar ea

putea să aducă liniștea

sau contorsionarea

în sforțări creatoare

care chinuie

care sfâșie

și apoi

sfârșește orice urmă

că acolo ai fost tu

sau ea ori el

și că au spus

ceea ce

numai orbii și surzii

pot

să mai vadă

și să mai spună

Alegere dificilă

suntem aproape inexistente

dacă mă îmbrac

în roșu

mă vede cineva

însă nu pot

îmi inundă lacrimile ochii

și ceva mă strânge de gât

acel ceva care nu mă lasă

mă oprește

să pot să fiu eu

în lumea asta

în lumea lui

a lor

a egoului puternic masculin

Alfa

Beta

sau cine mai știe

dar nu al meu

mă uit iar la rochia roșie

care zace pe pat

cu mii de falduri

zeci de cute neglijente

care parcă îmi sfidează

mie lumea

pe care încerc să o controlez

dar nu pot

mă privește

ea vibrantă

eu dezgolită de tot ce poate

să mă adune

și tot nu reușesc

îmi rânjește dintr-un colț al despicăturii lungi

s-ar fi aranjat bine pe picior

e adevărat

dar eu tot nu pot

și îmbrăcată cu ea tot goală aș fi

așa mi-a zis mama cândva

că rochia asta roșie nu e de mine

și eu mereu am ascultat-o

și dacă acum vreau să mă revolt

tot nu-mi iese

e un război inutil

din care nu voi ieși niciodată învingătoare

așa că m-am decis

iau rochia neagră din șifonier

o arunc repede pe mine

cu ea nu dau greș niciodată

și gata

cu sandalele cu toc și barete strălucitoare

am reușit

zâmbesc

acum pot

am reușit

închid ușa în urma mea

și îmi dau deoparte o șuviță rebelă

care mă împiedică

nu are ce căuta acolo

Despre autoare:

Ioana Ursu, profesor Educație vizuală, absolventă a Facultății de Istoria și Teoria Artei București și a Facultății de Litere, expoziții de artă plastică, personale și de grup, ilustrator de carte și eseist.