I.

noroc!

bunica mea a muncit pentru pământul ăsta

a făcut din el cârpe și le-a stors de lacrimi în noapte

zidurile ude cu oase și marile ei iubiri

s-au născut dintr-o fractură pe cord

din sudura fumului și-a lemnelor vechi

unde curgeau odată găleți și fluvii,

între atrii și ventricule de bătrână,

s-a făcut o miere neagră, de vanilie,

și timpul a uns cusătura rea

a încălzit o soartă săracă la ibric,

iar pielea bunicii a fiert, atunci,

ultimele vise rămase.

prima oară am iubit-o ușor

ca ploile pe spatele cailor

am înțeles că sub cămașă, în gaura dintre sâni,

ascundea o copaie din plastic

și asta crăpa sânge peste tot

până-n plămânii ei – două legături de cepe în piept.

priveam uneori din grădină

pe coada ochiului de copil

la anii îmbrăcați în costum

în nunta mare-a corpurilor –

viața

ușor cherchelită la miezul nopții,

cu un șpriț de tinerețe irosită-n pahar

toarnă

toarnă până dimineața.

bunica s-a făcut atunci o sticlă de șampanie

nimeni n-a deschis-o vreodată de tot

ne-am uitat mereu la ea,

am păstrat-o pentru ocazii rare

și ele nu au mai venit.

în ziua aia am luat trenul

regio 9479

47 de minute

ca să văd cum pietrele se duc în pământ

bunica mea a muncit pentru pământul ăsta

o deschid acum deasupra lui

și zidurile se lasă nu în țărână,

ci într-un răsuflu puternic de stele

șampanie

șampanie peste tot

și o nouă bunică

pe care îmi promit să o iubesc mai bine

fermentată în potopul dulce și râsul lui dumnezeu

care pune dopu-n buzunar

și pleacă mai departe.

II.

mama

mama mea este viața pe care n-am apucat

să o trăiesc

un fel de clipire a genelor

de pe fața celor morți

mirul care te unge cu lacrimi de sticlă

ea este, într-un an,

obrazul pierderilor mele

bătute de suflul unui văzduh

mă surprinde libertatea ei

când eu o știu închisă

în cea mai adâncă piele a mea

ca pe un organ în plus

uneori

îi alunecă din mâini

o cană

când strâng,

mă gândesc cu groază

asta putea fi mama

le iau pe toate

și le înghesui în sertarul vieții mele

unde știu sigur

că nu umblă nimeni.

toamna

mă gândesc mereu

cum vreau un singur lucru

pe mama – o cană cu ciocolată

și să dezlipesc de marginile ei

eticheta aia nenorocită

pe care scrie

stoc epuizat

iarna mă răzgândesc

pe paltonul ei ninge cu răzbunare

dumnezeu mi-a greșit comanda tocmai mie

am cănile-n sertar,

dar n-am de unde să mai beau din mama

când mi-e sete.

III.

marea

încep să cred

că ne apropie o mare-albastră

amorțită la mal

în nisip vâscos umezit de suferințe

mi-e ciudă că trăiesc

și nu mă umflu

ca stâncile-ntre valuri

unde soarele trage aer în piept

să se scufunde

e la prima lui lecție de înot

toate durerile apar deasupra

o spumă grea și tăcută

îl rog pe dumnezeu

să înoate și el cu mine

gol, liber ca un înger,

lovit la glezne de lacrimile pietrelor.

încep să cred în vina mea

cum i-am făcut pe plac

de-atâtea ori

și l-am lăsat

să toarne-n gura mea

oceane de nimicuri

o lume-ntreagă

se-neacă acum pe umerii noștri

cât noi mușcăm din valuri,

amândoi

am aflat:

moartea e sărată

moartea e dezgustătoare

moartea ne ține la suprafață la înec

ne crește fii ai mării

ca să ne-arunce pe uscat

se uită

se uită la noi cum ne zbatem

suntem filmul ei favorit de vineri seara.

unde sunt eu în toate astea?

mi-e sete

mi-e tare sete

e prima oară

când simt că sunt un om

acum

aproape de sfârșit

mai mult ca niciodată

ce ironie-a vieții mele mi se-arată

când vreau

ce nu pot să mai am vreodată!

IV.

ațe

mi s-a spus

scrie mai mult despre viață

bine

am să fac din sângele meu

un ghem mare și verde

pe care să-l azvârl cu furie

în pântecul îngroșat al norilor

să spun: uite!

așa se trăiește

dintr-o parte-ntr-alta

pe coarda elastică

a unui cer din ațe-mprăștiate,

între stele

mă vor întreba atunci

de unde știu să mă desfac așa

și cine mi-a arătat cum să râd

unde am învățat

să întind larg brațele din sfori

și să trosnesc cu toate firele

o fericire timidă

găsită în vârtejul rostogolirilor mele

poate că atunci

în disperarea de a găsi peste tot

o căutătură

mă vor coase în paltoane

și voi deveni peticul moale

lipit cu forța

de lâna ușoară a viselor

mi s-a spus

scrie mai mult despre viață

bine

am să arăt cusătura pe dinăuntru

cea care se desface ușor

dacă știi de unde să tragi

ceva ce uneori,

când nu ne amintim,

zicem că e durere

un ac lăsat acolo din greșeală

am să spun cum împungerea asta

este capătul ascuțit al neîmplinirilor

și că mă bucur

când de-acolo mai țâșnește sânge

voi povesti, în timp,

despre dorința caldă de a mă face ghem

la marginile stelelor cusute

unde am voie să-mi peticesc

așa cum pot

mereu

din nou

destinul meu din nasturi și din ațe

Despre autoare:

Dora Andrean (n. 1997, Pitești) este pseudonimul sub care scriitoarea Teodora Bîrlă își compune și semnează poeziile. A absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, urmând masterul în Studii Culturale Britanice în același oraș. Întorcându-se la scris după mult timp, a debutat în 2024 în Revista Rexpublica din Ploiești, urmând să publice și în Revista Online Arta Scrierii. În prezent, este profesor de limba engleză la o școală privată din București și se bucură de scris, din nou. La finalul fiecărei zile, ea crede că poezia este, de fapt, pentru oameni.