Am început să citesc seria În cercul fiarei de Cezarina Anghilac la sfârșitul anului trecut, când am vrut să văd cum se scrie un dark fantasy la noi, și pot spune că nu am rămas dezamăgită de experiența citirii celor două volume (Promisiuni de sânge și Puțină speranță), ci din contră consider că Cezarina Anghilac a reușit să livreze tot ce și-a propus.

Încă de la început, avem de-a face cu un stil întunecat care construiește o atmosferă la fel de întunecată într-o lume preponderent medievală cu ușoare accente steampunk. Scriitura Cezarinei curge de la primele pagini și te poartă într-un decor marcat de prezența celor doi kirbi – niște feline uriașe care pot sfâșia pe oricine – și a protagonistei Slievi, cea care îngrijește cei doi pui și care ușor-ușor, pe măsură ce îi hrănește pe aceștia cu propriul lapte, va suferi transformări (de la schimbarea culorii pielii până la amplificarea simțurilor) care îi vor permite să devină la rândul ei o fiară.

Slievi este un personaj complex. Dar, de fapt, toate personajele Cezarinei sunt, iar ceea ce este interesant este că toate sunt marcate de conflicte interioare puternice. Alături de Slievi, îl avem pe Urza, fratele acesteia, înscăunatul Grumzului, cel care se întoarce, în prima carte, cu capul kirbului, capturând puii acestuia, pe care sora sa îi îngrijește. Urza este tipul de conducător slab pregătit, cu scopuri meschine, pe care nu ai cum să îl placi. Apoi, unul dintre personajele cele mai interesante este Novare Faruz, oblicitorul, care face parte dintr-un grup justițiar și care are prins de craniu un parazit cu care comunică telepatic și care se hrănește cu sângele gazdei. Dacă motivațiile lui Novare sunt neclare la început, pe măsură ce ne adâncim în jocurile de putere și suntem prinși în epidemia de morb, vom afla că el are legături cu urchemistul Melano, un personaj care nu cunoaște moralitatea în munca sa științifică, vinovat, de altfel, de molimă.

Dacă în prima carte se construiesc relațiile dintre personaje și jocurile de putere dintre acestea într-un cadru complex în care lumea nu funcționează după principii cunoscute, ci conform unor legi proprii care vizează atât structurile diverselor societăți, dar și modul de funcționare a universului, în al doilea volum avem de-a face cu epidemia de morb care ajunge dincolo de palisadele Grumzului. Novare este acuzat că a adus epidemia în oraș, dar, în ciuda acuzațiilor, aflând de un posibil leac, acesta decide să se erijeze în salvator. Spre deosebire de prima carte, Novare nu se mai poate baza pe ajutorul lui Nod, sarcoptul său, iar misiunea sa devine cu atât mai dificilă, căci singurii care pot salva oamenii bolnavi sunt puii de kirb pe care Slievi e dispusă să îi apare cu viața sa. Dincolo de acest conflict, există și alte forțe exterioare care sunt interesate de puii de kirb, care devin unul dintre elementele centrale ale poveștii.

Personajele sunt complexe, la fel ca poveștile lor, și includ aici personajele secundare care parcurg evoluții sau involuții și care au conflicte interioare la fel de puternice ca personajele principale – unul dintre eroii secundari care este extrem de complex este Lamitt, bărbatul prins în corp de copil. Acțiunea este complexă, la fel ca întreaga lume dezvoltată de Cezarina  – ea introduce numeroase concepte: avem de-a face cu tot felul de funcții care nu sunt explicate direct, ci reies din acțiune (cum sunt oblicitorul, urchemistul sau înscăunatul), avem de-a face cu popoare extrem de diferite care se organizează în societăți ce funcționează după principii diferite și întâlnim o lume în care lumina și întunericul au o mecanică atipică, pe care ea o explică în interviul acordat aici.

Seria În cercul fiarei are astfel și toate caracteristicile unui high fantasy, iar scriitura poetică, pe alocuri, îi conferă toate atributele necesare unei povești de succes. Mie mi-a plăcut tot pentru că dacă ești iubitor de literatură SF&F nu are ce să nu îți placă: personajele sunt așa cum trebuie, acțiunea e așa cum trebuie, lumea e așa cum trebuie, și toate astea nu fac decât să adauge la valoarea operei, pe care o recomand oricărui pasionat al genului. Must read!

Despre autoare:

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie), critic literar și editor, fiind redactor-șef al revistei P(RO)EZIA și colaborator permanent al e-revistei EgoPHobia unde conduce două rubrici, Arena culturală: cartea și filmul (în calitate de critic literar) și Lecturi potrivite / recomandate de Alexandra (în calitate de editor).

A publicat un volum liric, Demoni și demiurgi (Editura EIKON, 2017), poezie în volumele Orașele viitorului (Editura Pavcon, 2023), Generația O Mie de Semne (Casa de pariuri literare, 2022) și Tramvaiul Poeziei (Editura Paralela 45, 2019) și proză în antologiile Eroi fără voie (Ed. Millennium Books, 2015) și Centenarium StrING (Editura Tornada, 2018).

Are apariții de poezie, proză, studii critice, editoriale în publicațiile Apostrof, Argos, Echinox, eCreator.ro, EgoPHobia, Noise Poetry, O mie de semne, Parnas XXI, Postmodern, P(RO)EZIA, Puterea – Cotidian Național, Revista Online de SF&F Galaxia 42, Revista de povestiri, Revista de suspans, Select News, UtopIQa și pe platforma Queero. Amintim câteva lucrări semnificative: Păcatul (2013), Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan (2016), Gomes Leal – poet al Satanei sau al lui Hristos? (2016), A fi sau a nu fi scriitor… (2017), Ființele nopții din urmă (2017), Marea unire și cultura veșnicei influențe (2018), Henrik Ibsen – “Peer Gynt” (2019), Madona cu lacrimi de sânge (fragment, 2020), Simfonia ascunsă (fragment, 2021) sau Un vers ca o despărțire (2022). Poeme ale sale au fost traduse în limba spaniolă și limba engleză și publicate în Chile, Spania, Mexic și SUA.

În 2014 i s-a acordat Premiul al II-lea la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, pentru lucrarea Contrabandă-n alb și negru.

Blog personal: http://www.taramuridenicaieri.ro.