În tot acest timp, o vizitase doar de câteva ori și doar la început, când încă era un simplu sergent naiv și plin de entuziasm, iar ea avea pielea încă netedă și coapsele ferme. Apoi îl promovaseră sergent major și servise în departamentul de coerciție, unde văzuse prin ce treceau deconectații prinși că încercau să se strecoare clandestin în Orașe. Fusese martor la interogatorii cu sonde Baum și auzise tot ce spuneau deținuții în beciurile Porților. Nu rezistase mult în post. Solicitase oficial un transfer ca operativ în teren și, surprinzător de repede, Jark Melassat i‑l aprobase. Apoi venise s-o vadă pe Almyra. Fusese ultima lui vizită și ultima dată când își petrecuseră noaptea unul în brațele celuilalt.

Își activă reflex neurotastatura și emoterul, dar le opri imediat, înainte să apuce să se conecteze. Acest tip de comunicații se baza pe Neura și era ușor de interceptat și, cel mai periculos, ușor de localizat. Iar dacă îl găseau pe el, asta însemna că puteau să o descopere și pe Sondra cu tot cu creierul biosiliconic pe care îl avea în raniță. Ar fi trebuit să-l fi luat cu el.

Era dincolo de limita oboselii, dar îi dăduse Sondrei singura lui fiolă de ampheta. Așezarea era acum la mai puțin de un kilometru depărtare, așa că se folosi de toată voința pentru a-și împinge corpul înainte cu același ritm. Odată ajuns, avea să ceară ajutor, iar sătenii sigur puteau să-i dea câțiva oameni și un vehicul cu care să o ia pe Sondra din deșert și să o aducă în siguranță la Așezare. Almyra avea să știe să-i îngrijească apoi rana până la sosirea forțelor N.U.

ce mai e și asta?

Flăcări vioaie luminau cerul în depărtare, sub norii joși. Întreaga Așezare strălucea ca în timpul Festivalului de Gust, când sărbătoreau recolta, și petrecerea se ținea până când zorii estompau puterea focurilor. Dar acum era abia jumătatea lui Decen și nicio sărbătoare nu mai urma până la Hyperii și Trecere.

nu!

Rhad începu să alerge și mai repede, cu ultimele puteri, avântându-și trupul epuizat spre vârful colinei, ridicând un nor de praf în urma lui. În sfârșit ajunse pe coamă, unde se opri pentru o clipă și privi spre fundul văii. Focurile ardeau peste tot, acoperișuri carbonizate sau prăbușite acopereau parțial clădirile din paiantă, părăsite în grabă, iar trupuri căzute în poziții sucite, în bălți de sânge, erau presărate peste tot, printre urme de cauciucuri și resturi de muniție.

Se repezi spre gura satului, privind spre locuința Almyrei de lângă Casa Mare, unde stătea de obicei cu copiii până se lăsa întunericul. Ambele clădiri erau neatinse, dar un fuior subțire de fum urca spre coroanele copacilor din casa carbonizată de peste drum de ele, în fața căreia rămăsese o mașină cu geamurile sparte. Rhad continuă să alerge, cu respirația întretăiată și gândurile răzlețite, epuizat. Corpuri fără viață, mutilate îngrozitor, arse până la os, zăceau împrăștiate peste tot, iar Rhad începu să înțeleagă că poate nu existau supraviețuitori.

Apropiindu-se, zări băiețelul ghemuit pe bancheta din spate, suspinând sub o claie de păr creț și năclăit de noroi, strângând în brațe un animal de pluș. Ochii căprui cu gene lungi, lipite de lacrimi, îl priviră pe Rhad cu spaimă, iar el se opri și îi zâmbi. Însemna că încă mai era speranță. Băiețelul strânse la piept jucăria, iar femeia care tocmai ieșise din casa pe jumătate arsă îngheță în prag, cu ochii la Rhad.

— Prieten! strigă el.

Femeia însă se repezi, turbată, spre mașină, sări înăuntru și porni, înnebunită, motorul. Rhad auzi declicul, și avu timp doar să se lase la pământ, dar suflul exploziei îl împinse înapoi, prăvălindu-l în praful drumului.

nu!

Văzu îngrozit cum sar în aer, împroșcând împrejur, bucăți de metal, arcuri și carne. Rhad privi apoi sub grămada de fiare peste care se scurgeau în sus limbi de foc albăstrui. Picioarele îl purtară singure către femeia care zăcea acum pe o parte, ruptă în două, cu mațele atârnând peste ea, în agonie. Se opri alături, cu răsuflarea tăiată, fără să-și poată lua privirea de la trupul ciopârțit și de la masca morții, care îi strângea chipul în sfâșietoare durere.

— Ce s-a întâmplat aici? murmură el, mai mult pentru sine, și căzu în genunchi lângă ea, prinzând-o de braț.

Femeia gemu cumplit, apoi ochii i se fixară adânc în privirea lui.

— Te rog…, o imploră.

Femeia se uită încă o dată la el, iar buzele i se mișcară încet, vocea ei abia auzită confirmându-i temerile.

— A venit armata… au luat bateriile… bărbatul meu… azi… a murit… plecăm.

Muribunda încercă să se uite spre mașina care ardea, dar corpul ei refuză să se miște.

— Josh! vru ea să strige, dar nu reuși decât să șoptească numele băiețelului.

— …am eu grijă de el, va fi bine, o minți Rhad, iar femeia clipi și mai respiră o dată, chinuit.

Privi tulburat cum ochii ei devin imobili, ca de sticlă, apoi tonusul brațului ei dispăru.

Rhad se uită din nou, cu o curiozitate morbidă, la femeia care zăcea acum nemișcată în praful drumului. Mai văzuse oameni fără suflare și auzise cum se stingeau urletele agoniei induse de memoser în beciurile lui Milton Husk de sub Poarta de Vest, dar copilul cu cârlionți și jumătatea aceea de om sfârtecat fuseseră singurele morți adevărate la care asistase. Era obișnuit să vadă corpurile Soldaților de antrenament făcute bucăți, cu fluidele țâșnind din carnea identic umană, dar nu copii. Ucisese chiar el în aplicații o sumedenie de sintetici și roboți cu QIA înalt și față umană, iar unii dintre ei chiar îl imploraseră să n-o facă. Și nici nu clipise. Dar nu‑și putea îndepărta privirea de la femeia moartă, cu chip pământiu și buze livide, iar mintea îi era parcă amorțită. Dacă n-ar fi fost doar jumătate din ea și măruntaie și sânge peste tot, Rhad ar fi putut spune că era o păpușă mare de ceară.

Brusc, icni, și corpul începu să-i zvâcnească, iar stomacul i se strânse. Jetul de vomă țâșni violent din el, îngrămădindu-l în patru labe în țărâna uliței. Căpitanul N.U., care spulberase inamicul Sentient și o trăsese pe Sondra afară din Vizuină cu unitatea centrală a unui Soldat înfășurată pe braț, era acum prăbușit lângă o jumătate de cadavru, amețit de efort, cu stomacul strâns spasmodic, vomitându-și bila. Gemu de suferință, furie, ură și consternare, cu degetele scurmând praful.

Urletul care îi ieși din gâtlej era neomenesc. Izbi pământul cu pumnul de câteva ori, apoi urlă iar, prelung.

— Almyraaa!

Vocea lui se rostogoli cu ecou în toată valea, amestecându-se într-un final cu pocnetul sporadic al câte unui stâlp de susținere calcinat, care se prăbușea sub greutatea unui acoperiș mistuit de flăcări. Apoi se mai auzi doar o adiere de vânt printre frunzele uscate, rămase în copaci din anotimpul fierbinte, împreună cu șopotul constant al focurilor care încă ardeau în tot satul.

Se ridică anevoie, încă tremurând de greață și epuizare, și se împletici spre casa Almyrei. Se opri ca la o vedenie în fața ușii din stejar vopsit. Pentru o clipă, avu pe retină imaginea feței ei cu piele subțire, peste care îi cădeau mereu șuvițe groase și ondulate, de culoarea pământului după dezgheț, în care se strecuraseră, încă de când era tânără, o sumedenie de fire argintii, strălucitoare. Își aminti cum se uitase țintă la el, privindu-l cum pleacă, așa cum stătuse, împuținată de supărare, în cadrul cu cant scorojit. Ochii i se umplură de lacrimi. Și le șterse cu dosul palmei pline de praf, mânjindu-și și zgâriindu-și fața.

Apoi se aplecă și căută cheia sub al patrulea ghiveci cu mușcate. Era acolo, ruginită, așteptându-l. Respiră adânc, o luă, o șterse cu degetele și încercă să descuie, dar balamalele scârțâiră încet și ușa se dădu ușor într-o parte. Era deschisă.

Despre autoare:

ALINA VOINEA (n. 1977) este licențiată în Comunicare și Relații Publice (Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării – Universitatea din București), cu un master în Sondaje de opinie, Marketing și Publicitate (Facultatea de Sociologie și Asistență Socială – Universitatea din București). Când nu scrie, este antreprenoare, activistă pentru drepturile persoanelor aflate în dificultate, mamă, jurnalistă de ocazie și cititoare pasionată.

Alina a început colaborarea cu editura Crux Publishing în 2024, scriind articole pentru revista editurii și devenind o parte esențială a echipei de redacție.

A publicat cărți pentru copii, printre care și Pisicul din câmp, primul roman simplu scris din România, menit să ajute copiii cu dificultăți de învățare să deprindă cititul mai ușor. A publicat proză scurtă pe LiterNet.ro și în revistele Utopiqa și ArtZoneSF. Debutează la Editura Crux Publishing cu seria de romane science-fiction distopice Nordam 2190, al cărei prim volum, Sentient, se lansează în 2025.