Eram pregătită să petrec ultima zi a anului cu mama. Luasem hotărârea asta brusc, fără să-i dau de știre. Mi-am strâns câteva lucruri într-o geantă, am închis ușa și am coborât la mașină. Afară, ceața și chiciura așternută peste noapte aminteau de ilustratele de iarnă. De ani buni nu mai văzusem zăpadă în zona asta și iarna nu mai era iarnă. Când mai aveam vreo 80 de km aud telefonul. Recunosc vocea Dnei Popescu. Îmi spune în felul ei aferat și gângăvit că mama s-a simțit rău peste noapte, a sunat-o să-i ceară ajutorul  și este acum la spital. Multumesc și închid brusc, oricum nu mai înregistram detaliile pe care mi le oferea. Încerc să mă adun și să-mi amintesc ultima convorbire cu mama, să-mi dau seama dacă era ceva în neregulă.

Mă uit la ceas, mă uit și la kilometraj, realizez că voi ajunge destul de târziu. Altfel gândisem surpriza pentru mama. Merg întins, mai atentă decât oricând, tensionată, rugându-mă să fie totul bine, îngerul meu păzitor să fie cu mine și atunci va fi bine și ea. Se întunecase de-a binelea când am ajuns în oraș. Aici începea agitația. Semne ale sărbătorilor erau peste tot. Oamenii făceau ultimele pregătiri pentru seara de revelion.

Pe măsură ce mă apropiam de spital angoasa mea creștea. Nu mă gândeam decât la un sigur lucru: să nu fie ceva grav. Nu eram pregătită, de fapt nu cred că voi fi  vreodată. Undeva, într-un colț al minții îmi dădea târcoale un sentiment de vinovăție. Cum puteam să las luni de zile o femeie de 78 de ani, cu probleme de sănătate, până la urmă normale la vârsta ei, singură, fără să aibă pe cineva din familie, doar cu niște vecini- prieteni de bloc? Vorbisem de atâtea ori despre asta, dar fără să caut efectiv o soluție, mulțumindu-mă cu asigurarea ei că nu are nevoie, că nu e cazul să mă agit.

În fața secției de primiri-urgențe era vânzoleală mare. Unii intrau, alții ieșeau. Mașini parcate aiurea făceau imposibilă parcarea altora și asta genera un duel al clacsoanelor, nimeni nu vrea să cedeze locul altuia, nici măcar cu câțiva centimetri. Nu cunoșteam pe nimeni. Am intrat și-am întrebat un paznic care se pare avea și sarcina asta de-a direcționa persoanele venite din exterior. M-a orientat spre Triaj, adică o încăpere unde se afla un cadru medical și alți posibili pacienți care trebuiau să fie luați în primire. Am spus pe cine caut, doamna s-a uitat într-un registru, mi-a cerut actul de identitate, după care m-a încredințat aceluiași paznic. Urmându-l, am urcat la et.2,  la boli interne, fără să mi se spună ceva despre starea mamei. Când am deschis ușa salonului, singura persoana pe care am văzut-o, deși toate paturile erau ocupate, a fost mama. Avea patul pe peretele opus, la geam. M-am apropiat mergând în vârful picioarelor. Salonul era încă luminat, dar multe paciente deja dormeau, ca și mama de altfel. I-am mângâiat mâna abandonată pe marginea patului și a tresărit. Și-a retras-o cu un rictus al buzelor, și-a plimbat ochii pe sub pleoape, așa cum se întâmplă când visezi și apoi i-a deschis dezorientată. Mamă, eu sunt, i-am sărit în ajutor până să se dezmeticească ea de parcă ar fi venit de foarte departe. M-a privit și parcă o luminița i s-a aprins în ochi. Ce cauți tu aici? Mamă, eu trebuie să te întreb, i-am spus zâmbind, eu venisem să petrecem noaptea dintre ani și tu…Mi-a zâmbit și ea, obosită, parcă nu avea chef de întrebarile mele. Ce-i cu tine? Cum ești acum ? Nu știu, cam amețită. Am lăsat-o pe mama să mai moțăie și am ieșit să caut un medic, pe cineva care putea să-mi spună ceva. Am avut noroc, medicul care fusese de gardă și o văzuse primul nu plecase din spital. Între timp erau gata și analizele ei. S-a uitat pe ele și mi-a spus că a trecut pe lângă un accident vascular. Analizele nu arătau prea bine, avea colesterolul, trigliceridele cu valori destul de mari și un prediabet, ficatul mărit și, de fapt, motivul pentru care ajunsese acolo, făcuse un puseu de tensiune, care n-a cedat la medicamentele pe care le lua de mult timp, fără să-și mai facă controlul periodic. Din nou m-am simțit vinovată, avea toate datele unui bătrân neglijat.

Am răsuflat oarecum ușurată și gândurile au început să mi se alinieze în funcție de priorități. Am liniștit-o pe mama, i-am spus că voi sta cu ea, acolo, să petrecem revelionul, nu pentru asta mă pornisem la drum ?! Mamă a zâmbit puțin înviorată. Mamă, merg să cumpăr câte ceva, doar e Revelionul, stau cât vrei tu aici, nu mă întorc la București decât atunci când te văd bine, poate vii și tu cu mine…

Am lăsat-o cu gândul la ce o asigurasem și-am coborât în oraș. Am luat ceva de mâncare pentru mine și mai multe chestii pentru ea, ce putea ea să mănânce. Când m-am întors am mâncat amândouă încet, în tăcere, mestecând totodată fiecare gând în parte. Am sărutat-o pe frunte și am rugat-o să închidă ochii și să se odihnească. Dimineață mă va găsi tot aici. Am ațipit și eu pe un colț de pat, la picioarele ei. La un moment dat prin vălurile grele ale somnului am tresărit la zgomotul pocnitorilor și petardelor care se auzeau când mai aproape, când mai departe, din toate părțile. Atunci m-am apropiat de geamul de lângă pat și am văzut trecerea dintre ani în lumina artificiilor ce brăzdau cerul. Erau multe, multe. Mi s-a strâns inima, gândindu-mă unde sunt, dar în același timp am mulțumit cerului că sunt lângă ea și că e vie. M-am simțit atât de singură, ca un copil rătăcit de părinți într-o lume străină. M-am uitat spre mama. Respira liniștit cu fruntea luminată scurt de artificiilor de afară. Dintr-un colț al camerei, pe întuneric, cineva a spus încet „La mulți ani! Să ne ajute Dumnezeu!” I-am răspuns mecanic și-am încercat să-mi fac la loc culcuș într-un colț  de pat, fără s-o mai trezesc pe mama.

A doua zi, aproape de prânz, m-am dus acasă. Cheia de la apartament rămăsase la doamna Popeascu. I-am promis că spre seară, după ce fac un duș și dorm câteva ore, mă întorc.

Mama a stat în spital până pe 5 Ian., timp in care i-au făcut toate investigațiile ce puteau fi făcut în spital, i-au schimbat medicamentele pentru inimă, i-au prescris altele pentru dislipidemie și i-au recomandat dietă drastică și multă mișcare. Începea o lupta în care trebuia să mă implic mai mult.

Zilele petrecute cu ea, acasă, în apartamentul copilăriei, printre vecinii care mă cunoșteau, mi-au făcut bine. Au fost ca o întoarcere în timp care îți dă posibilitatea să revezi, să reașezi, să faci ordine, să eliberezi drumul de lucruri inutile, de sentimente ambigui, ca să repornești din acest punct.

Despre autoare:

Veronica Baciu

Sunt absolventă a Facultății de Istorie și filosofie, secția de Filosofie- istorie, din cadrul Universității din Bucuresți și lucrez ca profesor de științe socio-umane.

Activitatea mea literară s-a desfășurat atât în print, cât și în mediul online. În print am publicat în revistele: Sintagme literare, Rotonda Valahă, Oltart, Vitralii romanațene, Astralis, Perspectiva, iar în online, în Literatura de azi, Liternautica, qproza, eCreator, Literomania, Ficțiunea OPTm. De asemenea, textele mele au apărut în antologiile: Jurnal de călătorie (antologator Ana Nedelcu, editura Explorator, Ploiești, 2016),Vara cuvântului (Editura eCreator, 2018), Fântâni (antologie de proză, vol.III, Editura Colorama, 2019) și Poteci (antologie de proză, vol.IV, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2021).