[fragment din capitolul 5 al romanului „Răul cel mai mic” de Sorin-Mihai Grad, editura Datagroup, 2025, www.raulcelmaimic.ro]

—Cine a venit cu ideea Partidului Adevărat Românesc?

—Voievodul.

—Care, că aveți un letopiseț întreg la dispoziție?

—Corect. Nu avem în rândurile noastre nici un Laiotă Basarab, dar există câțiva colegi cu nume răsunătoare.

—Chiar și dumneavoastră aveți un nume voievodal.

—Dacă mă chema Chiajna Mușat-Basarab, poate că v-aș fi dat dreptate. Însă doar după căsătorie mi s-a voievodizat numele. Până de curând nici nu realizasem acest lucru, pot spune că îi datorez politicii această revelație. De fapt, în primii ani după c căsătorie, nici nu-mi plăcea cum îmi suna noul nume, pentru că nu toate glumele care se făceau pe seama lui erau rezonabile. În timp m-am obișnuit, iar când o prietenă a avut un iubit pe care îl chema Bucuță, mi-am spus că se poate și mult mai rău decât Buna.

—Vorbiți limba maghiară?

—Da, chiar din copilărie. Provin din Ținutul Secuiesc, însă dintr-o familie românească. Iar soțul meu este maghiar din… Galați. Iar acasă vorbim românește, dacă această informație e importantă pentru cineva.

—Cum a ajuns partidul dumneavoastră să adune manualul de istorie în rândurile sale?

—Când am început să discutăm despre el, a remarcat cineva, cred că Ziggy L’Hiverne, că aproape jumătate dintre cei prezenți aveam nume celebre.

—Serios? Mircea Bătrânu, Mihai Viteaz, Rareș Petre, Alexe Cuza, Ștefan C. Mare, și ultima pe lista, cu voia dumneavoastră, desigur, Alexandra Buna. Chiar vi se pare credibil ca oameni purtând aceste nume să se adune pentru a înființa un partid?

—Mie, una, cele mai incredibile nume din echipa noastră mi se pare cele al lui Andu Mistache și Ziggy L’Hiverne. În plus, sunt foarte mândră că-l avem între noi și pe Anton Lupan. Deși nu-l cheamă ca pe vreun voievod, numele lui înseamnă ceva pentru mulți dintre noi, iar el e un excelent specialist în științe politice, cu doctorat obținut la o universitate din Ivy League, cu lucrări publicate în cele mai prestigioase reviste de specialitate, trecute cu succes prin toate detectoarele de plagiate.

—Câți dintre cei pe care i-am enumerat au fost prezenți la discuția de care pomeneați?

—Dacă vă spun, următoarea întrebare va fi de la ce vine C’ul din numele lui Ștefan.

—Dacă-mi spuneți, vă întreb.

—Când veți afla, că se va afla până la urmă, veți fi, cred, foarte surprinsă. Însă o să vă răspund la altă posibilă întrebare. Ideea partidului, în forma sa actuală, a venit de la Ștefan C. Mare. El și Rareș Petre au făcut planurile inițiale, după care a venit fiecare cu câte o idee sau alta, și iată-ne aici. Însă primul care a rostit vorba partid a fost Ziggy, care a propus acum patru ani să candidăm la parlamentare sub titulatura de Uniunea Oamenilor Cinstiți. Ca să-l citez, dacă nu facem majoritatea sau măcar cinci la sută, trebuie oricum să primim un loc de deputat ca partid al unei minorități.

—Mai greu cu încurajarea corupției când porți acel nume.

—Partidul nostru nu sprijină corupția. A fost o declarație mai hazardată a lui Ștefan C. Mare, care s-a pomenit scoasă din context.

—Și v-a asigurat publicitate gratuită.

—Nu ne plângem. Știam în ce ne implicăm și ce ne poate aștepta.

—De aceea își ascunde Ștefan C. Mare trecutul?

—Acum înțeleg de ce se plâng basiștii trupelor rock că jumătate din întrebările la care trebuie să răspundă sunt despre vocaliștii trupelor în care activează.

—Ultima întrebare despre el, după care trecem la partid. De cât timp îl cunoașteți?

—De suficient timp ca să știu că din 2000 încoace nu a avut nici o iubită pe nume Eugenia.

—Deci articolul despre idila lor este o ficțiune?

—Nici barbișon nu a purtat în acest secol. Mai mult nu comentez. Concluziile le las celor interesați.

—Chiar nimic despre poker?

—Aș prefera să discutăm de exemplu despre ce fel de societate sau ce tip de stat ne dorim să avem.

—Vă rog.

—Acestea ar fi teme excelente de discuții când sunt de față reprezentanți ai mai multor partide politice, dar, pe de altă parte, știm amândouă cum se desfășoară astfel de emisiuni.

—E adevărat.

—Deci, ce tip de societate ne dorim să fim, pentru oameni sau doar pentru unii dintre ei? Dacă suntem de acord că viața umană este cel mai important lucru, atunci trebuie să investim serios în sănătate și educație, și să avem grijă maximă cum se cheltuie banii și ce rezultate aduc. Nu ne trebuie săli de sport în satele cu șapte copii, nici spitale care nu sunt funcționale pentru că mai lipsesc cinci mii de euro. Sună a exagerare, însă, din păcate, nu e. Pe lângă cele două domenii cruciale, sănătatea și educația, aș pune și reconversia profesională, care într-un sens mai larg ține tot de educație, însă nu toți o văd așa. Dacă oamenii sunt cei mai importanți, atunci este obligatoriu ca fiecare adult apt de muncă să aibă posibilitatea să-și asigure singur existența, nu doar a lui, ci și a aparținătorilor.

—Asta spun toate partidele.

—Da, însă nu aduc soluții. Promit locuri de muncă și atât, iar când e să dea socoteală jonglează excelent cu scuzele și distragerea atenției. Pe hârtie apar locuri de muncă, există mii de poziții neocupate, iar cererea de personal crește constant. Însă asta se întâmplă cu precădere în anumite zone, București, Cluj, Iași, Timișoara, Oradea, cu împrejurimile, și ar mai fi câteva orașe. În rest situația e cam tristă sau mai rău.

—Și dumneavoastră aveți soluții pentru a produce locuri de muncă în Zimnicea sau Pătârlagele?

—Aceasta ar putea fi o abordare, desigur. Însă cred că nu parlamentul e responsabil pentru generarea de locuri de muncă în Pătârlagele, ci autoritățile locale. Ce propun eu e să ne uităm peste gard. În toate domeniile există modele care funcționează și pot fi preluate și adaptate. De exemplu, în Germania primesc ajutor de șomaj doar cei care își caută activ un loc de muncă. La început, ajunge să se uite după slujbe disponibile în zona de domiciliu și pe specializarea lor, dar după trei luni trebuie lărgite atât aria de căutare, până la o deplasare de o oră pe direcție, cât și domeniul. După alte trei luni, distanța urcă la două ore și șomerul trebuie să aplice la locurile de muncă disponibile în acea regiune pentru care e rezonabil de calificat, chiar dacă nu și le dorește. După un an, cine nu-și caută de lucru în toată țara, nu mai primește ajutor de șomaj.

—La noi e mai greu să impui asemenea reguli.

—De ce? Aici ar putea interveni statul. Trebuie să te muți pentru o slujbă care este plătită sub un anumit prag? Plătești o vreme impozit redus, și, eventual, statul îți asigură o parte din chirie, sau diferența față de ce plătești acum, să zicem, timp de un an. Bine, legea trebuie bine gândită și formulată, că nu are sens să încurajăm lumea să năvălească la Cluj sau Iași, unde prețurile au cam devenit deja prohibitive și pentru cei cu venituri decente. În plus, trebuie sprijin la găsirea unui loc de muncă pentru partenerul de viață. Cineva care trăiește de pe o zi pe alta în Negrești-Vaslui și-ar putea găsi o slujbă rezonabilă în Reșița și ar trebui încurajat să ajungă acolo, nu ținut în continuare în perfuzii în locul unde nu are nici o perspectivă. Au fost perioade în istoria noastră recentă când asemenea deplasări interne erau chiar forțate. Desigur că n-ar trebui să se ajungă acolo, dar, ținând seama că acum acest fenomen este foarte potolit, cu excepția migrării spre orașele mari, cred că trebuie găsite mecanisme pentru a-l reporni.

—E mai greu, oamenii au case, apartamente. Nu mai e foametea din timpul comunismului.

—Aceasta e doar o scuză sub care ne ascundem lipsa de viziune și de interes. Între a fi șomer în casa ta, aflată într-o zonă moartă, și a avea un venit mulțumitor din munca ta undeva unde stai în chirie, de ce ai alege prima variantă?

—Oare detectez o nuanță comunistă în discursul dumneavoastră, aveți ceva cu proprietatea?

—Ha-ha, eu comunistă. Nici în glumă nu-mi amintesc să mă fi făcut până acum cineva comunistă. Proprietatea e bună, însă o casă trebuie și întreținută. Un cui mai bați, un robinet mai schimbi, însă când abia ai după ce bea apă, cu ce-ți plătești un acoperiș nou sau îți înlocuiești niște țevi? Serios vorbind, când abia te descurci cu banii, nici casa ta nu are cum fi cine știe ce, și nu mă refer acum neapărat la toaleta în curte sau un boiler de pe vremea bunicii care îți poate ucide familia, chiar dacă nu dă semne evidente că trebuie scos la pensie. Vorbeam de Cluj, chiar în centrul orașului există încă destule case vechi și dărăpănate în care trăiesc ca vai de ei bătrâni care nici ei nu știu cum se descurcă. Soluția logică la problemele lor ar fi să se mute în locuințe mai mici, în zone mai accesibile ca preț, unde să beneficieze de condiții de viață decente. Însă ei continuă să stea acolo până ce ori ei, ori clădirile, cedează. Revenind la exemplul anterior, dacă totul e în regulă în Reșița, poți încerca să vinzi ce ai în Vaslui și să-ți cauți ceva acolo, eventual cu un credit, la care venitul actual ți-ar deschide accesul. Există soluții, doar viziune și bunăvoință să fie.

—În ritmul acesta unele zone vor rămâne depopulate. Chiar și acum sunt sate întregi cu doar câteva zeci de locuitori, aproape toți bătrâni și bolnavi, și orășele unde bate vântul. Ce putem face în asemenea locuri?

—Demolări, curățenie și agricultură, dacă pământul e bun. Sau împăduriri.

—Serios, asta e soluția dumneavoastră?

—Știu că și Ceaușescu intenționa să facă asemenea treburi, însă atât motivația, cât și mijloacele, sunt diferite în ce propun eu.

—Vă admir curajul de a propune soluții atât de radicale.

—Însă probabil eficiente.

—Da, ar putea fi eficiente, însă ce facem cu oamenii care s-au născut acolo și nu vor să părăsească acele locuri?

—Nu-i obligă nimeni să plece, dacă ei consideră că au motive să rămână. Oricum, până acolo mai este, cred că întâi e important să stabilim direcțiile principale de dezvoltare ale țării și abia apoi să facem planuri mai detaliate. Ca și cu Uniunea Europeană, întâi am decis că vrem acolo, apoi am început să schițăm pașii necesari, ne-am apucat să-i implementăm, au fost și niște schimbări în legislație fără de care nu puteam adera, iar azi suntem membri și tragem foloasele. Dacă stabilim că e important ca fiecare om din țara asta să aibă acces la servicii de sănătate, educație și locuri de muncă, pașii următori vor fi schițați în conformitate cu aceste direcții. Ca să-mi continui o idee precedentă rămasă în aer, la noi migrația internă se rezumă acum la binomul sat – cel mai apropiat oraș mai mare, respectiv, de peste tot spre principalele orașe. În secolul precedent, marile fabrici, combinatele și minele atrăgeau oameni din toată țara, însă de când acestea s-au închis nu prea există mutări din Tecuci la Arad, de exemplu, sau din Paroșeni la Suceava. Și am dat ca destinații două reședințe de județ din zone bogate sau relativ ale țării, nu Roșiorii de Vede sau Făurei. Oamenii pleacă mai ușor în străinătate decât în altă parte a țării. Sunt enorm de mulți cei care ar dori să rămână aici, unde nu ar fi nevoiți să învețe limbi străine ca să se înțeleagă cu vecinii și colegii, dar informația că ar găsi de lucru în altă parte a țării nu ajunge la ei. Avem nevoie de informare și mobilitate.

—Și acum duceți discuția spre autostrăzi.

—Aș putea, dar n-o s-o fac. Avem nevoie de autostrăzi, desigur, însă despre ele vorbește lumea, toate partidele promit că le construiesc și cumva evită s-o facă în momentul în care au posibilitatea, pe când despre ce vă povestesc nu prea se aude.

—Doriți să mutați lumea prin țară, oamenii să urmeze locurile de muncă, lăsându-și casele, părinții, mormintele, prietenii. Credeți că puteți câștiga alegeri în România cu asemenea subiecte?

—Sunt foarte puțini oameni în țara asta mulțumiți de ce se întâmplă pe aici, și totuși mai nimeni nu este dispus să schimbe ceva. Sacrificii facem cu toții, însă nu pe cele cu adevărat necesare. Dacă renunț să mă uit la televizor, dar în loc stau pe fakebook, nu pot spune că ies mai câștigată, chiar dacă pe fakebook mai și citesc, nu doar mă uit la poze cu pisici. Dacă însă iau o carte în mână, merită să-mi sacrific emisiunea preferată sau serialul la care voiam să mă uit. Iar dacă volumul cu pricina nu e un roman ușurel, ci o carte despre cum se setează lumina pentru a fotografia portrete, câștigul e și mai mare, întrucât am învățat ceva care mi-ar putea fi util, fie să câștig niște bani, fie ca să fac niște poze reușite familiei și prietenilor.

—Înțeleg unde bateți, însă, totuși, să le cereți oamenilor să-și lase casele și să se mute în chirie în alt colț al țării e un pic cam mult pentru mulți dintre ei.

—Să vă dau un exemplu din alt domeniu. În mai toate țările dezvoltate, ca să ai dreptul să ajungi profesor la universitatea unde ți-ai luat doctoratul trebuie să pleci în alt loc pentru câțiva ani. Și, în general, nu se prea încurajează talentele locale, ci mobilitatea. La noi, studiezi undeva, rămâi asistent la facultatea respectivă, îți iei doctoratul, chiar fără o lucrare plagiată, peste câțiva ani devii lector, apoi conferențiar și poate chiar profesor, fără să te miști de acolo. Din punct de vedere uman, la noi ești pe plus. Îți poți cumpăra un apartament cu credit în momentul în care devii asistent și primești un contract permanent. Având apartamentul acolo, nici nu-ți trece prin gând să pleci în altă parte, chiar dacă la una dintre universitățile de frunte din țară ar apărea un post atractiv. Dar dacă nu te miști, nici nu prea ești expus unor influențe diverse, nici nu ești neapărat dispus să pășești în zone noi în privința cercetării. Faci ce ai fost învățat, duci eventual mai departe munca îndrumătorului tău, publici câte ceva când simți că se apropie șansa unei promovări, îți ții cursurile moștenite și atât. Nu-ți bați capul să propui cursuri noi, ce să mai zic de programe noi de studii. Știți pe ce locuri sunt universitățile de la noi în topurile mondiale care contează?

—Top 500 parcă era, nu?

—Nu avem nici o universitate în topul 500 Shanghai, care nu e atât de exclusivist pe cât încearcă responsabilii de dezastrul educației de la noi să-l facă să pară. Nici măcar în top 1000. Sârbii și ungurii au, ce să mai zicem de croați sau polonezi. Chiar și slovenii au, deși au o populație cât Bucureștiul. Dar noi nu, și nici nu o să avem, cât timp nu facem niște reforme dure în domeniu. Desigur că acestea vor provoca multora neplăceri, însă pe termen lung se vor dovedi a fi benefice pentru noi toți.— Cei care vom mai trăi pe când aceste reforme vor începe să aibă efecte. Și cum ați începe? Mă gândesc că nu intenționați să închideți toate universitățile, pentru că nu fac performanță.

—O parte dintre ele ar putea fuziona sau dispărea, dar nu despre asta e vorba acum. Prima măsură ar fi ca posturile să nu mai fie scoase cu dedicație, pentru că i-a sosit cuiva timpul să promoveze, ci să fie competiție adevărată pe ele. Dacă apare un post liber de conferențiar la Cluj și un lector sau chiar conferențiar din Constanța, sau din Vietnam, dacă doriți, care candidează pentru el, e mai bun decât candidații locali, lui să i se ofere postul. În câțiva ani s-ar primeni cât de cât atmosfera din facultăți, n-ar mai fi doar aceiași oameni care se știu de zeci de ani, cu prieteniile și războaiele de rigoare. Și omul proaspăt venit propune un curs nou care are succes, iar peste trei ani în jurul acestuia se va construi o nouă specializare care este cerută și de economia locală sau națională. A win-win situation, chiar dacă fostul doctorand al decanului va rămâne lector până la pensie sau nu va mai prinde o poziție academică în orașul de baștină. Sportivii se mișcă de colo-colo, artiștii la fel, managerii idem, de ce n-ar face-o și universitarii, și în general toată lumea care-și dorește o viață mai bună?

—O idee interesantă, dar controversată, așa că e ocolită de politicieni.

—Voi încheia paranteza, exemplul, cum să-i zic, cu dumneavoastră.

—Cu mine?

—Dacă rămâneați în Dorohoi, nu ajungeați să găzduiți această emisiune. Și, probabil, nici la vreo televiziune.

—Să știți că vă dau dreptate. Dar eu am venit la București, nu la Deva sau Timișoara.

—Vă știu de când prezentați știrile la acea televiziune locală din Cluj. Alt oraș mare, de acord. În fine. Trec la o altă idee care crește parțial din ce tocmai v-am spus.

—Vă ascult.

—Unii compatrioți trăiesc din alocațiile copiilor lor. Așa ceva este inadmisibil.

—Sunteți conștientă că tocmai ați eliminat posibilitatea ca partidul dumneavoastră să fie votat de cei aflați în această ipostază?

—Serios vorbind, cu cine credeți că votează oamenii aceia? Cu un partid proaspăt apărut pe scena politică, sau cu cei care îi mențin în mizerie de zeci de ani? Revenind, eu aș mări alocațiile pentru copii.

—Așa da, câștigați voturi din alte părți.

—Aș mări alocațiile, însă le-aș transforma într-un fel de cupoane, precum tichetele de masă. Cu care să se poată cumpăra doar anumite tipuri de produse, mâncare, haine, cărți, rechizite, excursii. În nici un caz țigări sau alcool.

—Și ce faceți cu tinerii care își strâng alocațiile pentru a-și cumpăra o tabletă sau un laptop?

—Și electronicele s-ar încadra, dar poate că nu chiar toate. Pe lângă folosirea lor directă în magazine, aceste cupoane de alocații ar putea fi depuse și la bănci, în conturi de economii pentru care statul să garanteze o dobândă rezonabilă, mai mare decât cele curente, care să-i încurajeze pe tineri să apeleze la această soluție. Astfel i-am educa și din punct de vedere financiar pe cei care-și depun alocațiile la bancă. Și, neapărat, acordarea alocației să fie condiționată de frecventarea unei instituții de învățământ.

—Ceea ce nu este mereu și peste tot posibil la noi, sunt sigură că vă sunt cunoscute statisticile legate de abandonul școlar, care se întâmplă cel mai frecvent din motive materiale.

—Trebuie introduse măsuri pentru ca aceste cazuri să fie mai degrabă excepții decât regula. Părinții care își obligă copiii să cerșească trebuie degradați din drepturile lor parentale, iar copiii trebuie salvați. Fie prin înfierea lor de către familii care își doresc copii, de la noi sau din străinătate, fie în programe de plasament atent monitorizate.

—E nevoie de fonduri și personal calificat pentru ce propuneți.

—Se tot vorbește că nu sunt fonduri, la fel ca în cazul școlilor cu toalete insalubre. Însă un calcul sumar ne arată că nu e vorba de sume exorbitante care să poată fi suportate doar de Elveția și Qatar. Câteva zeci de milioane de euro ar trebui să-și poată permite chiar și țara noastră să investească suplimentar în copii și tineri. Iar personalul necesar pentru creșterea și educarea acestor copii poate fi produs în câțiva ani. Statul este cel mai mare investitor din țară, iar investițiile în educație sunt cele mai rentabile și au efecte pozitive pe termen lung. Din păcate, nu toți vrem să pricepem asta, considerăm statul doar o vacă de muls pentru noi și acoliții, aliații dacă preferați, noștri.

—Planuri care sunau bine au avut și alții.

—Mai trebuie și voință, știu. Mai departe, eu aș interzice munca până la șaisprezece ani, iar de aici până la optsprezece ani să se poată munci ca necalificat doar un anumit număr de ore pe săptămână. Cine e nevoit să muncească pentru a se întreține, sau pentru familie, să primească o bursă pentru școală, sau pentru o școală de meserii, ca la majorat să aibă o calificare când ajunge pe piața muncii. Dacă ăsta e comunism, sunt comunistă daca vreți neapărat să mă etichetați, eu vă spun însă că nu e adevărat și că aceste idei sunt doar evidente și de bun simț, nu de stânga sau dreapta. Aș putea devia discuția spre faptul că la noi atât liberalii, cât și socialiștii, sunt, de fapt, conservatori, iar stânga și dreapta sunt etichete pentru atras alegătorii care nu rezonează la creșterea pensiilor, dar n-o voi face și revin la ce spuneam. De ce să tragem de copii și să-i forțăm să muncească? Mai bine să mai aibă un an, doi, de instrucție și căutări, în care pot să-și asigure și o calificare profesională, că de lucrat vor lucra oricum până la pensie. Să nu uităm că vârsta de pensionare crește peste tot în lume și acest lucru se va întâmpla cu siguranță și la noi.

—Unele dintre aceste planuri sună utopic.

—Cum spuneam, e important să dezbatem ce fel de societate și de stat ne dorim. Pentru oameni, pentru unii oameni, capitalism extrem, orice e posibil, dar, înainte de a lăsa politicienii să ia decizii pentru noi, e foarte necesar să discutăm aceste opțiuni și să alegem conștient ce ne dorim. Eu aș putea trăi foarte bine și într-o societate ultraconcurențială și în una în care nimeni nu e obligat să muncească până ce atinge majoratul. Pentru mulți, prea mulți, dintre noi, problema nu se pune însă așa. Când ai de mers pe jos pe drumuri desfundate cinci kilometri până la cea mai apropiată școală, abia aștepți să scapi de acolo, mai ales dacă nu-ți pasă de fotosinteză, kilojuli, Țiganiada sau Ion Vodă cel Cumplit, și să-ți câștigi singur pâinea, chiar dacă asta înseamnă să cari cărămizi pe un șantier unde ești plătit la negru. Bazele unei pensii de mizerie acolo se pun.

—Chiar credeți că societatea noastră are maturitatea necesară pentru o asemenea dezbatere, pentru a lua o decizie educată și influențată doar minimal de propagandă și nepăsare?

—Când ești în stare să ai un copil, trebuie să-ți poți pune în ordine gândurile ca să încerci măcar să contribui la o decizie care să-i ofere cel puțin șansa unei vieți mai bune decât a ta. Dacă n-o faci, îmi pare rău pentru tine și mai ales pentru el sau ea.

—Nu sunteți cam dură?

—Am putea discuta pe aceste teme fără camere de vederi și vedem atunci cum îmi clasificați opiniile. Mai degrabă cred că m-ați întreba cum de m-am cenzurat atât de mult în timpul emisiunii.

—Mă faceți curioasă.

—Educația este un domeniu care mă preocupă foarte tare și cât timp voi activa în politică îmi propun să contribui cât de mult pot la modernizarea și revitalizarea educației în țara noastră. Bine, propunerile mele complete sunt foarte radicale. Cred că învățământul trebuie schimbat din temelii, iar copiii motivați să învețe să descopere ce și-ar dori să știe, nu obligați să învețe pe de rost comentarii, tabele și denumiri. O cultură generală rezonabilă poate fi acumulată și fără obligații și frică, prin descoperiri și căutări proprii. Și ce a fost ieri cultură generală nu poate include și ce e azi în această categorie. Lucrurile pe care le-am aflat pentru că ne-au interesat le ținem minte mult timp, uneori chiar toată viața, pe când cele tocite pentru o lucrare de control sunt uitate a doua zi. Nu mai e nevoie să păstrăm în cap tot felul de cunoștințe care pot fi găsite într-o secundă prin intermediul internetului. Dacă doresc să înțeleg ce înseamnă pentru mine o sută de grade Fahrenheit scot telefonul și aflu. Fără să mă intereseze cum funcționează telefonul sau internetul. Dacă nu știi ce ar putea fi Fahrenheit, google te salvează. Poate doar dacă nu-ți găsești cheile, să nu știe încă internetul să te ajute, deși cu appul potrivit se va rezolva și asta. Deci, în loc să înmagazinăm degeaba mii de pagini în capetele noastre ca să avem ce uita, mai bine învățăm cum putem învăța ce ne atrage de fapt. Mă repet, dar trebuie să accentuez că motivația e baza. Un copil, un om motivat, va învăța ce îl interesează.

—Aveți propuneri și pentru școlile cu cinci elevi din satele depopulate și îmbătrânite?

—Experiența din timpul recentei pandemii a dovedit că există soluții viabile pentru învățământ la distanță. Dacă oamenii doresc să rămână în satul lor și nu sunt de acord să-și trimită copiii la internat, ceea ce pot și înțelege, deși nu pe deplin și nu pot spune că aș acționa în acest mod dacă m-aș afla într-o asemenea situație, se găsesc soluții pentru a le asigura acces la internet și calculatoare. Corespunzător motivați, copiii pot fi învățați de la distanță, iar învățătorii sau profesorii ar putea ajunge acolo o zi pe săptămână pentru lămuriri, exerciții, lucrări, note și ce mai e nevoie, în loc să facă naveta zi de zi. Repet, există soluții, se găsesc și fondurile necesare, doar bunăvoință și dorință să fie. La fel e și cu problemele romilor, există soluții, se preferă însă păstrarea status-quo-ului, deși acesta întreține rasismul, ca să dau doar un exemplu de efect negativ.

—La ce vă referiți?

—Orice om capabil să lucreze care nu o face pentru că nu-și găsește de muncă sau e împiedicat de cutume sau izolare sau prejudecăți reprezintă un potențial irosit pentru țară, pentru noi toți și, desigur, mai ales pentru persoana respectivă și familia ei. Romii sunt în general oameni descurcăreți și talentați, de ce nu și-ar valorifica aceste abilități într-un cadru organizat care să le asigure condiții mai bune de viață, acces la asistență medicală și educație, aducând în același timp venituri adiționale la buget și mai puține motive să ne lăsăm copleșiți de rasism. A win-win situation, la care se poate ajunge cu investiții importante, dar nu imposibile sau împovărătoare, și cu bunăvoință și interes. Desigur că există reticență de ambele părți, dar ar fi în avantajul tuturor ca problema aceasta să fie rezolvată. Nu avem cum să o facem în două luni, dar de undeva trebuie pornit. Și, în câțiva ani, poate că reușim să îi convingem și pe cei mai reticenți, neinteresați sau abrutizați de viață că există soluții pentru toți și mai ales voință ca acestea să fie puse în practică. Nu vrem să avem ghetouri precum în unele zone din America sau Franța, unde nici poliția nu are curajul să intre, și putem scăpa de cele pe care deja le avem cu metode inspirate din cele care au eliminat grupări precum ETA sau IRA din peisaj: să convingem oamenii, în special tinerii, că există lucruri mai interesante, mai plăcute și mai atractive decât să continue tradițiile în care ne complăcem cu toții de atâtea generații. Or fi frumoase tradițiile, dar uitați unde ne-au adus, să plecăm în străinătate la muncă de jos în plină pandemie. Când toată lumea era obligată să stea acasă, noi exportam salahori pentru câmpurile altora. E vina noastră, politicieni și societate deopotrivă, că nu le putem asigura acestor oameni muncă și venituri rezonabile aici. Pământ de calitate avem, hai să cultivăm sparanghel, zmeură, lalele și căpșuni din soiuri la care fructele rezistă măcar trei zile. Cerere pentru astfel de produse există atât în țară, cât și în Uniunea Europeană.

—Ce tocmai mi-ați spus sunt părerile dumneavoastră personale, reprezintă bucăți din programul P:A:R, sau sunt pur și simplu cerințele poporului de la partidul care dorește să-l reprezinte în calitate de cel mai mic rău?

—Eu una nu sunt o fanatică a ideii de a urma orbește fanteziile poporului. Însă nu vă repeziți să titrați pe burtieră că urmează o scindare a P:A:R condusă de dizidenta de mine, că nu e cazul. Suntem un partid democratic în care deciziile și programul se discută, nu vin pe firul scurt de la popor, servicii de informații sau forțe externe gen Kremlin sau Sörös, cum au descoperit deja detractorii noștri. Am apărut ca partid de prea puțin timp ca să ne facem dușmani și totuși avem deja câțiva detractori foarte vocali, semn că deranjăm anumite structuri. Dacă deranjăm înseamnă că suntem băgați în seamă și ascultați, ceea ce e, în principiu, bine. Doar că eu sunt adepta discuțiilor pe față, nu prin intermediari și aluzii insidioase. Dar să nu divaghez. Vorbeam de romi. Dacă ar fi să ne luăm după ce cred cu adevărat cetățenii patriei noastre, s-ar întâmpla ceva ce nu pot spune pe post. Oricât ne dăm drept moderni, europeni, toleranți, ospitalieri, mai puneți dumneavoastră ce atribute pozitive doriți, suntem, și mă doare să o recunosc, o nație destul de rasistă. Desigur că nu avem nimic cu țiganii care se spală, muncesc și s-au integrat, doar că, din păcate, suntem convinși că nu aceștia sunt majoritari între conaționalii noștri care aparțin etniei respective. Am mai putea discuta acum și că nu simțim nici un fel de responsabilitate față de robia în care ei au fost ținuți până în timpul lui Cuza, dar hai să lăsăm deocamdată asta deoparte. Care credeți că este poziția oficială a P:A:R în această privință, ce v-am povestit acum vreo zece-cinsprezece minute sau ce tocmai v-am spus?

#

Ideile susținute de liderii Partidului Adevărat Românesc sunt din ce în ce mai ciudate. Nu neg că între ele există și destule bune, însă cine are timpul și răbdarea să aleagă din noianul de cuvinte cu care ei ne bombardează ce este cu adevărat interesant? Mi-a plăcut pasiunea cu care doamna Alexandra Buna și-a expus ideile și îmi permit să-i ofer un sfat necerut, dar sincer: nu va reuși să rezolve într-o singură emisiune, nici chiar într-o legislatură (dacă izbutește să intre în parlament), toate problemele din toate domeniile în care consideră că are soluții, unele chiar interesante, de acord. Oricum, intervențiile din ultimele săptămâni ale celor de la P:A:R m-au făcut foarte curios în privința programului lor electoral. Câte dintre propunerile pe care le-am auzit de la ei se vor regăsi acolo și câte, și mai ales care dintre ele, vor rămâne simple propuneri personale ale celor care le-au formulat? [Leontin Burghiu, Analize politice]

Partidul Adevărat Românesc are o nouă portavoce, doamna Alexandra Buna. În discuția pe care a avut-o zilele trecute la o televiziune pe care, recunosc, nici nu știam că o am pe grila de canale, ne-a servit o lecție de lansare în politică. Vor spune unii că și-a dat cu părerea în prea multe domenii, de la educație la agricultură și la minorități naționale, dar, înainte de a-i crede, vă invit să urmăriți înregistrarea emisiunii. Veți vedea un politician dezinvolt care știe ce spune, are păreri pertinente și nu se sfiește să și le exprime. Mai avem vreo politiciană atât de idealistă și pragmatică în același timp? Singura care îmi vine în minte pe moment este o anumită fostă primăriță a unui sector al capitalei, în privința căreia am însă niște rezerve asupra cărora prefer să nu insist acum. Nu știu ce pregătire sau profesie are doamna Buna, presimt însă că voi afla în curând chiar mai multe despre ea, fără să fiu nevoit să caut aceste informații. Nu pare o persoană care s-ar intimida ușor și sper că are stomacul destul de puternic pentru a suporta ce urmează să curgă asupra ei din toate direcțiile, acum că a intrat în politică. Aș fi curios să aflu dacă ideea de a marketa P:A:R drept răul cel mai mic i-a aparținut, îmi pare a fi genul ei. [Cristian Bogdan, Politica zilei]

Răul cel mai mic a fost săptămâna trecută, între timp Partidul Adevărat Românesc și-a trimis la înaintare și răul suprem. Cum altfel s-o clasific pe femeia asta, care, ce-i drept, își merită numele, și pe care, din motive strict estetice, aș dori s-o văd cât mai des la TV? Voi ați auzit-o? Ea le știe pe toate, zici că-i una dintre fostele mele neveste sau soacre. Eu zic s-o punem deodată ministrul muncii, educației, sportului și apărării, că se descurcă, și secretar de stat la minorități pe deasupra, ca să nu se plictisească. Ce-i drept, pe lângă mamelucii ăialalți din partidul ăsta de trei parale, ea vorbește ca un politician de carieră, nu ca unul de strânsură, cum îs și reformiștii lui pește care se tot aliază și ceartă până ce o să-i uite de tot lumea. Dacă socialiștii o aveau pe duduia asta la ei și o puneau prim-ministră în locul trestiei ăleia gândirețe, azi aveau fără efort 60% din voturi, alerga lumea să-i voteze și ajungeau ei să spună oamenilor să mai pună ștampila și pe luzării ăialalți ca să nu pară că iar am devenit dictatură. Poate mai încolo se va întâmpla și asta, că mai sunt vedete socialisto-democrate care și-au început ascensiunea politică în partidulețe de cartier, dar au fost cooptate și asimilate la timp în acest borg, adevăratul rău cel mai mic în politica dâmbovițeană, căci altfel n-ar tot pune ștampila pe el toți nemulțumiții de cum e condusă țara asta. Ce ar urma săptămâna viitoare pentru P:A:R? O tentativă de asasinat? Sper să și reușească dacă își înscenează una, căci orice prost mai puțin înseamnă o lume mai bună. Sau un scandal sexual? Alexandra Buna să-și înșele ungurul cu tovarășul Baliverne, asta ar ține prima pagină a ziarelor și a fakebookului chiar două săptămâni. Iar dacă oamenii ăștia sunt dispuși să facă tot ce e necesar ca să țină partidul în atenția publicului până la alegeri, scandalul ăla ar trebui urmat de o apariție în Playboy, că potențial pentru așa ceva există. Eu m-aș duce să-i cer autograf. [Marcel Bâdea, comentator politic, blog personal]

Partidul Adevărat Românesc continuă să surprindă plăcut. Chiar dacă a fost invitată la o discuție la un post de televiziune obscur, vicepreședinta Alexandra Buna a dat o lecție de profesionalism, folosindu-și la maximum potențialul și valorificând astfel excelent șansa primită. E mai puțin important dacă vibrăm pe aceeași lungime de undă în privința tuturor subiectelor asupra cărora s-a pronunțat. Ce mă bucură este că avem o nouă voce feminină în politică, una care se anunță puternică și informată. Și total diferită față de caricaturile pe care ni le-au servit în ultimul timp partidele clasice. [Mara Gogu, Veridic]

Băi fratele meu, păi gagica asta de la Partidul Adevărat Românesc e bombă, frate. Știe ce vorbește, puneți mâna și munciți, fraților, că nu puteți fi toți vlogări de succes ca mandea. Nu aveți unde? Votați-o pe Alexandra cea Buuună și vă găsește ea. Serios, bă, cu femeia asta poți să ieși în lume, nu îți vine s-o ascunzi în Muntenegru și ea să se creadă în Kosovo. Zice unu’ c-o vrea în Playboy, păi io aș vota să facă un almanah întreg cu ea. O și vezi apoi la o întâlnire de stat cu alde Trump sau vreun libidinos cu cearceaf pe scăfârlie cum le dă autografe pe poster și ăia îi dau tot ce vrea, clauza națiunii supreme, elicoptere și petrol, ne scoate vizele și lasă toți românii să lucreze ce vor la ei fără multe acte. De fapt, ce, mă, că toți o să-i ceară autografe, până și papa. Băi, ăștia care mă chibițați de pe margine, io nu mă vând la politicieni, laud când vrea mușchiu’ meu pe cine îmi place mie, și îi critic toată ziua pe toți. Nu le iau io banii ăstora de la P:A:R, că oricum n-au ei marafleții cât să-și cumpere un singur pâs de la mine. [Gigi Toporișcă, vlogăr]

Partidul Adevărat Românesc a descoperit apa caldă. După ce pămpălăii cu care a defilat până acum s-au trezit că-s răul cel mai mic, au găsit o cucoană pe post de aparat de respirație ca să-i mai țină câteva zile la vedere, că poate se îndură cineva și trage apa după ei. Auziți ce baliverne [sâc!] a mai debitat și asta, că să ne vindem apartamentele și să plecăm unde vom găsi o bucată de pâine. Am făcut asta, diaspora e plină de români, acum vrea să ne diasporeze și în țară? Astea-s soluții pentru locuri de muncă la oameni, să-și ia casa în spinare și să se ducă unde găsesc și ei o firmă străină care angajează? Bre, cucoană, ăia care se plimbă cu casele în căruță îs alții, unii pe care vorbești aiurea că-i salvezi cu munca și școala. Nu au reușit comuniștii așa ceva, ei care au pus țara pe roate și ne-au scos din noroi, au tras curent în toate cătunele și au asfaltat cât nu pot cârpi ăștia de acum, o să reușiți mata și liota matale de habarniști când mi-oi vedea ceafa fără oglindă. Mergeți voi la muncă, nu lăsa pe altul să facă ce poți face tu, nu stați ca milogii la poarta parlamentului, marș la muncă și faceți ceva util, nu pierdeți vremea vorbind prostii pe la televizor! Nici nu mai știu de ce îi bag iar în seamă, că nu are nici un rost, viii cu viii, adică noi, iar partidul ăsta și cu toate epavele lui nici nu trebuie să vă spun încotro se îndreaptă. Fiți vigilenți, fraților, nu vă lăsați păcăliți! [Rareș Străjereanu, Veghea]

Despre autor:

Sorin-Mihai Grad scrie în limba română, deși trăiește în străinătate din 2000. În 2004 a fondat EgoPHobia, cea mai veche revistă literară online de limbă română cu apariție continuă. A publicat volumele de versuri SUROGAT [poerezii] (2010) și outSider [poerezii] (2016), și romanele Camera 66(6) (2018) și Răul cel mai mic (2025). A scris textul unui cântec al trupei germane de black metal Morgengrau, are un doctorat în matematică (domeniu în care a publicat peste 50 de articole științifice și două cărți) și este membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 2024 a fost premiat în cadrul categoriei știință a Galei Repatriot – Top 100 Români de Pretutindeni. Site literar: www.smg.egophobia.ro.