Viața Mariei intră într-un nou ritm. Nopțile călătorea, așezată sau ghemuită în câte un transportor de personal. Zilele dormea, uneori pe podeaua transportorului, alteori afară, în umbra lui. Cunoscu o mulțime de hackeri ai șoselelor, unii de culoare, alții albi, câteodată asiatici sau hispanici. La fiecare punct de întâlnire, sau nod de rețea, cum îi spuneau ei, plătea câte o sumă cu cipul de valută electronică și era predată ca un colet. Întâlnea o nouă față, un nou nume, un nou vehicul. Treptat, împrejurul ei se adună un mic grup de copii orfani care urmau să fie predați triburilor din Gangland. Ajunse să le dea rații de mâncare și apă din pachetele de ajutoare distribuite de organizațiile umanitare orbitale, să-i învelească la culcare și, când ajungeau la câte un râu, să le spele hainele.

Hackerii erau tăcuți, în general, ocupați până la obsesie cu alegerea rutelor, cu camuflarea vehiculelor și cu menținerea telecomunicațiilor la minimum. La începutul celei de-a doua săptămâni, însă, undeva prin Mid-West, Maria călători cu un tinerel care îi debită la nesfârșit povești despre trenul subteran de pe la 1850 și traseele sclavilor fugari care mergeau în Canada. Nici măcar nu era de culoare.

Transportoarele erau și ele de diverse feluri, însă cele mai multe fuseseră nu numai învelite în foi de blindaj, ci și acoperite cu straturi de ciment și cu vopsea absorbantă de unde radar. Vreo două dintre ele aveau ferestre, niște sandvișuri compacte făcute din foi de sticlă și plastic, groase cât antebrațul Mariei. Dar peisajele erau oricum monotone, pustii și deprimante.

În cea de-a douăsprezecea zi, în zori, opriră pe un drum secundar, la o benzinărie abandonată. Hackerul, un evreu tânăr, își desprinse cablurile din mufele craniene, își ridică ochelarii reflectorizanți de pe nas și se frecă la ochi. Avea cearcăne adânci, vinete.

Maria se ridică de la locul ei și se întinse. Amorțise.

– E un loc sigur, David?

Hackerul încuviință din cap.

– Am scanat tot, în infraroșu, în frecvențele radio ale milițiilor locale, cu detectoare de mișcare, în spectrul vizibil. E pustiu.

Femeia coborî din transportor, apoi îi ajută pe cei patru copii să coboare și ei, pe rând. Împrejurul lor, până departe, se întindeau câmpuri rămase în paragină, năpădite de buruieni și de arbuști și mărginite de gard din plasă metalică ruginită, prăbușit pe alocuri. Cu două decenii în urmă, fuseseră terenuri de fermă, iar peste alți douăzeci sau treizeci de ani probabil că aveau să fie împădurite. La mare distanță, aproape de orizont, se zărea un șir de coline.

Hackerul ieși ultimul.

– Dacă are careva din voi nevoie, mergeți în tufișuri! Da’ să călcați cu grijă, ca să nu stârniți vreun șarpe. Dacă vă trebuie hârtie, să-mi ziceți.

Le împărți fâșii de hârtie igienică, iar copiii se împrăștiară, căutând spărturi în gardul de pe marginea drumului și trecând mai departe, printre tufe.

– Să nu vă duceți prea departe! strigă David în urma lor.

Maria luă și ea niște hârtie și porni către intrarea în benzinărie.

– Doamnă!

Întoarse capul.

– În locul dumneavoastră, m-aș duce mai degrabă în tufiș, spuse hackerul pe un ton de scuză. Mai mult ca sigur că înăuntru nu e apă și probabil e o mizerie de nedescris.

Femeia zâmbi.

– Mulțumesc. Aș vrea să văd, oricum.

Printre dalele de beton din fața ușii, începuseră să crească smocuri de iarbă. Cadrul cu plasă contra insectelor atârna într-o parte, negru de murdărie. Una dintre balamale era ruptă, cealaltă abia se mai ținea. Ușa, cu ochiuri de geam pe care se zăreau autocolante străvechi, decolorate de soare, era întredeschisă.

Intră.

În camera unde, pe vremuri, se făcea plata pentru benzină, se aflau rafturi metalice pustii, unele răsturnate, altele încă la locul lor. Toate erau acoperite cu un strat gros de praf. Un guzgan își iți boticul de sub o vitrină frigorifică veche, murdară, și, mustăcind, o privi bănuitor cu ochii ca niște mărgeluțe de jad.

Pe tejghea, zăcea o casă de marcat, cu sertarul deschis și plin cu gheme de praf și scame.

Maria ocoli tejgheaua și se uită îndărătul ei. Un scaun răsturnat. Câteva pagini îngălbenite din Los Angeles Times, cu poze și articole de pe vremea candidaturii lui Schwarzenegger la președinție. Un telefon.

Femeia privi afară prin ferestrele uriașe. David și copiii rămăseseră undeva în dreapta, așa că nu o puteau vedea.

Ridică receptorul.

Avea ton.

Maria își simți inima la gât, iar mâinile începură să-i tremure. Formă un număr, dar era surescitată și, din greșeală, apăsă o tastă de două ori. Anulă, apoi formă numărul din nou, silindu-se să nu se grăbească.

Ascultă glasul centralelor numerice care conversau în ciberspațiu.

Apoi, telefonul părinților ei, sunând.

Se așeză cu spatele la fereastră, în așa fel încât să nu i se vadă receptorul.

Clic.

– Alo?

– Juanita? Juanita!

– Mami!

– Ce faci? Ce mai faceți? Sunteți bine?

– Mami, unde ești? Când vii acasă?

– Nu știu sigur unde sunt, prin Mid-West, pe undeva, dar sunt bine. Zi-mi de voi, ce faceți, cum vă împăcați cu bunicii…

– Bunica are grijă de noi și bunicu’ ne duce-n parc, da’ pe Lenny nu-l lasă s-asculte muzica aia urâcioasă a lui și a stat foarte supărat vreo două zile. Mami…

Receptorul îi fu smuls de lângă ureche, transformând vocea Juanitei într-un chițăit îndepărtat, neinteligibil.

Maria se întoarse și dădu nas în nas cu David, care stătea dincolo de tejghea.

– Ce faci?

– Ce naiba faci tu, cucoană?

Tânărul smuci de telefon cu sălbăticie o dată și încă o dată, până îi smulse firul. Chițăitul din receptor încetă.

– Cine dracu’ crezi că lasă telefoane în funcțiune într-o clădire abandonată? Ești chioară, madam? Nu vezi că toate alea au praf pe ele de-o juma’ de metru, numai telefonu’ ăsta e curat?

Mariei îi dădură lacrimile.

– Am vrut să văd…

– Ai vrut să vezi pe dracu’ și-o să-l vedem cu toții de-o să ne iasă pe nas. Mișcă-ți fundu’ la transportor și cheamă copiii!

O luă de mânecă și-o scoase de după tejghea, apoi o târî în fugă afară din benzinărie și până lângă transportorul blindat.

– Chic! Amy, Sonja, Mickey! Hai! Veniți repede, trebuie să plecăm!

Copiii se apropiară în fugă, iar David îi luă aproape pe sus și-i înghesui, unul câte unul, prin ușița transportorului. Maria urcă și ea, apoi hackerul intră și trase chepengul, se strecură printre copii, se repezi la pupitrul de comandă și începu să-și fixeze cabluri în mufele neurale.

– Legați-vă centurile și țineți-vă bine! spuse el peste umăr.

Porni motoarele și demară cu o smucitură.

Despre autor:

Florin Pîtea s-a născut pe 18 august 1971 la Câmpina şi a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti cu specializările limba şi literatura engleză, respectiv limba şi literatura franceză.

Este master în literaturile de expresie engleză. În 2011, a primit titlul de doctor în filologie engleză cu o lucrare despre subspecia literară (post)cyberpunk intitulată Art Wasn’t Quite Crime.

Şi-a făcut debutul literar în 1992, în revista Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia, iar până acum a publicat patru volume de proză scurtă (Necropolis, 2001, An/Organic, 2004, Delirul încapsulat, 2015 și Motorul de căutrare, 2020), două romane (Gangland, 2006, respectiv Anul terminal, 2012) şi trei volume de nonficţiune (An Introduction to 20th Century British and American Fiction, 2008, Art Wasn’t Quite Crime, 2010, respectiv O introducere în opera lui Liviu Radu, 2014).

Lucrările sale sunt prezente în periodicele CPSF Anticipaţia, Almanah Anticipaţia, Lumi virtuale, Helion, Jurnalul SF, Ficţiuni, fiction.ro, Galileo, Gazeta SF şi Ficţiuni.ro.

A publicat schiţe şi povestiri în antologiile Nemira ’95, Nemira ’96, Almanah-antologie Nautilus, România SF 2001, Alte lumi, alte legende, AtelierKult – Povestiri fantastice,  Millennium Fantasy & Science Fiction 2 – Şase ani de ficţiuni, Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice – A doua antologie AtelierKult, Premiile Galileo 2011, Steampunk – A doua revoluţie, Dincolo de noapte – 12 feţe ale goticului, Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF, Ferestrele timpului, Lumi stranii şi Istorii alternative.

A fost distins cu premiile ARSFan (1994, 1995) şi Vladimir Colin (2002-2005, 2005-2007), cu Premiul I la Convenţia Naţională de Science Fiction Călăraşi (1999), cu Premiul al III-lea la concursul de proză scurtă Helion (2010 şi 2011), respectiv cu premiul pentru eseu la RomCon Suceava (2015).

A tradus proză scurtă de Bruce Sterling, William Gibson, Walter Jon Williams, Nancy Kress, Greg Egan, Gregory Benford, Ted Chiang, Greg Bear şi James Patrick Kelly. I-a intervievat pe Walter Jon Williams, John Shirley, Pat Cadigan şi Liviu Radu. A fost redactorul literar al unor volume de Ana-Maria Negrilă, Sebastian Corn, Liviu Radu, Lucian Dragoş Bogdan, William Gibson, Neal Stephenson, Eric Garcia, Ştefana Cristina Czeller şi Martin H. Greenberg.

În perioada septembrie 2013 – octombrie 2014, a realizat şi prezentat emisiunea literară „Ce citim astăzi?” pe postul de televiziune TVH. Din noiembrie 2007, postează pe blogul „Ţesătorul”, http://tesatorul.blogspot.com, unde puteţi găsi peste 400 de cronici de carte din domeniul literaturilor imaginarului.

Ultimul său volum de proză scurtă – Fierul și fiara – este în curs de apariție la editura Crux Publishing.