Îngerii mei au aripi rupte

Îngerii mei au aripi rupte,

Dar nu de-un vânt prea crunt

Ci de-atâta umbră strânsă în pumn,

De-atâtea rugăciuni arse pe buze.

Ei stau pe marginea patului,

Și mă privesc cu ochii aceiași:

Un albastru spălăcit de plâns.

Uneori, când ploaia bate în geamuri,

Îi aud cum vânează visele mele

Pe coridoarele sufletului,

Prinzându-le cu mâini ușoare

Și le aduc înapoi la mine,

Împachetate în foi de zori.

Dar niciodată nu prind visul

În care eu însumi am aripi.

Nu mai pot zbura, dar nici nu cad

Doar plutesc ca frunzele-n iaz,

Între două lumi,

Unde nici cerul nu e cer,

Nici iadul nu mai arde.

Am învățat să le leg rănile

Cu ațe din păr,

Să le spun povești când noaptea

Le tremură trupul sub cerul gol.

Dimineața, când lumea se trezește,

Ei își ascund sfârșiturile sub pat,

Își înfig penele în pereți

Ca să nu zboare când nu suntem atenți.

Eu strâng frânturile de lumină

Și le arăt cum se poate înnoda

Un fir de speranță

Chiar și atunci când nodul

Trece prin tăișul unui cuțit.

În noaptea cea mai grea,

Când durerea se târăște pe sub ușă

Ca un câine cu colți de gheață,

Ei îmi arată cum să tai fără a face rău,

Cum să lovesc fără a sfâșia.

Învăț limba tăcerii,

Limba în care sângele

Este doar o culoare uitată.

Ei nu mă mustră, nu mă blestemă

Doar îmi ating fruntea

Cu degete reci ca luna.

Uneori, unul încearcă să cânte,

Dar glasul îi iese crăpat,

Ca un gramofon uitat pe muchie.

Melodia se sfâșie în jumătăți,

Și noi o mâncăm în liniște,

Ca pe o pâine uscată.

Îngerii mei au aripi rupte,

Și eu am mâini prea obosite

Ca să mai încerc să-i repar.

Așa că stăm toți treji,

În camera asta plină de oglinzi stricate,

Și ne numărăm umerii goi,

Unde odinioară

Am încăput unul în altul.

Noaptea, când durerile se trezesc,

Ei îmi șoptesc povești despre zbor

Povești pe care nu le mai recunosc,

Dar le aud ca pe-un ecou

Din altă viață.

Și dimineața, când lumina

Se lipește de pereți ca un copil timid,

Îi văd cum încearcă să-și desfacă aripile,

Dar rămân mereu aici,

Lipite de mine ca niște umbre bune,

Până când și eu voi învăța

Să mă desprind de pământ

Fără să-mi fie frică.

Îngerii mei au aripi rupte,

Dar eu le țin penele în sertar,

Într-un teanc de scrisori nerostite.

Poate cândva voi învăța

Să le lipesc pe cer,

Să le dau la schimb pe altceva,

Sau poate voi învăța

Să trăiesc fără să mai număr

Zborurile pierdute.

Seara cu tine

E seară. Orașul se încinge în lumini palide,

Iar noi, doi păcăliți de dragoste,

Plimbăm tăcerea pe sub braț,

Ca un geamantan plin de vise ușoare.

Lumea e agitată, grăbită,

Dar noi stăm la o masă mică,

Împărțim o cafea și priviri lungi,

De parcă timpul s-a oprit din politețe.

Tu-mi spui ceva – un fleac, o banalitate

Dar eu aud poezii în fiecare silabă,

Văd stele în ochii tăi când clipești,

Și mă întreb cum de-a suferit universul

Până ne-a adus aici, în acest colț de liniște.

Autobuzele trec, oameni vorbesc la telefon,

Străzile umplu o muzică anonimă…

Dar noi suntem altundeva,

Într-o barcă pe ape liniștite,

Unde singurele valuri sunt râsetele tale.

Mâine poate ne va prinde iarăși zorii,

Ne va împrăștia în haosul de întâlniri și deadline-uri,

Dar acum, sub cerul ăsta murdar de poluare,

Suntem singurii oameni care contează.

E seară.

Lumea e mare și proastă și frumoasă,

Dar noi…

Noi suntem mai presus de ea,

Pentru câteva clipe,

Pentru câteva cuvinte nespuse,

Pentru o cafea care nu se termină niciodată.

Și când plecăm, mâna ta în mâna mea,

Simt că am câștigat ceva

Ce nici lumea, cu toată nebunia ei,

Nu ne poate lua.

Psalmul celor părăsiți,

Aduc flori veștede la picioarele unei statui fără față.

Tăiată din piatră rece, dar nici măcar nu mă privește înapoi.

Îi ofer tăcerea mea ca pe un psalm stricat,

Dar niciun ecou nu-mi răspunde din sanctuarul uitării.

Cine aude ruga unui om pe care Dumnezeu l-a lăsat în voia întunericului?

Îmi vărs sângele în cupa pustie a credinței.

Îmi frâng mâinile în rugăciuni care nu mai ating cerul.

Disperarea mea este doar tămâie arsă,

Dar fumul se ridică fără să mai fie binecuvântat.

Ce mai valorează o jertfă adusă unui zeu care a plecat?

L-am chemat cu nume pe care nu le mai știe.

I-am vorbit în limbi moarte, în cuvinte fără grai.

Poate că n-a existat niciodată.

Poate că am vorbit singur tot timpul.

Și totuși… de ce continuu să mă închin în fața unui tron gol?

Stau în mijlocul sfărâmăturilor,

Mângâind piatra zdrobită a făgăduințelor.

Biserica mea interioară s-a prăbușit,

Dar printre dărâmături o rădăcină subțire, verde,

Încă vie.

Nu mai cer lumina ta, Doamne.

Îmi cobor fruntea în pulberea pământului,

Nu cu glas de înger,

Ci cu șoapta ierbii,

Cu bătaia neîncetată a valurilor,

Cu vântul care trece prin ramurile goale ale bisericii mele părăsite.

Îmi arunc jertfele câinilor flămânzi

Care latră la poarta templului.

Ei mănâncă din palmele mele goale,

Și pentru prima oară, ofranda mea e primită.

Tronul tău gol, Doamne,

E cel mai sfânt lucru pe care l-am văzut.

Căci acum, când mă plec în fața lui,

Nu mă mai închin ție.

Mă închin libertății de a nu mai crede.

Fumul tămâiei mele stinse

Îmi înconjoară fața ca un voal.

Respir adânc cenușa credinței mele moarte,

Și mă trezesc botezat în altceva:

În liniște,

În îndoială,

În viața care trece prin mine

Fără să mai întrebe dacă sunt vrednic.

Noi, cei lăsați de dumnezei,

Ne adunăm pe treptele crăpate ale cerului,

O biserică fără tavan, unde plouă stelele direct pe fața noastră.

Aducem flori sălbatice smulse din fisurile asfaltului,

Aprindem lumânări din ceara urechilor noastre închise,

Apoi cântăm slăvi pe note rupte:

Binecuvântată fie uitarea,

Căci ea ne-a învățat să ne hrănim din pâinea uscată a singurătății.

Noaptea ne mângâie cu mâini nevăzute,

Ca o mamă oarbă ce-și pipăie copiii,

Stăm așa, cu genunchii înfipți în pământul sacru al necredinței noastre,

Și primim împărtășania:

O gură plină de nisip,

O înghițitură de vin acru,

Sângele pământului care nu mai poate minți.

În zori, când ultima stea se stinge pe buzele noastre,

Ne răspândim ca frunzele moarte pe pragul bisericii.

Unici preoți ai unei credințe fără Dumnezeu,

Sfârșind slujba noastră cu singura binecuvântare adevărată:

Mergeți în pace,

Căci nicăieri nu este acasă.

Și nimeni nu vă așteaptă.

Femeia cu fața crăpată de singurătate,

Femeia cu fața crăpată de singurătate

Cere o viață nouă,

Primește în schimb o pungă de ceață.

Închide ochii, o strânge la piept,

O aude șoptind promisiuni subțiri,

Dar când deschide sacul…

Nimic…

Doar o umezeală de întrebări

Care i se lipește de degete.

Ea îl scutură,

Lăsând să cadă pe pământ

Bucăți de dimineți neîmplinite,

Răstoarnă punga cu capul în jos,

Și iată: iese un vânt gol,

Care-i mătură pe obraji urmele de dor.

Atunci se apleacă

Culege de pe jos fire de ceață rămase,

Și-n palmele-i goale

Începe să le toarcă în ață de viață.

Nu-i nici o iluzie, nu-i nici un vis cumpărat

E doar ea,

Și noaptea,

Și lucrul acesta sfios pe care-l țese

Din ce a mai rămas.

Când zorile o prind cu ochii-n pământ,

Își vede umbra lungă și subțire,

Dar în mână…

O frânghie tăcută,

Făcută din ceața pe care a învățat s-o țeasă.

O prinde de un ram

Se lasă în gol și cade.

Dar nu ca o piatră, ci ca o floare,

Căci a învățat într-un final

Cum să se sprijine,

Pe propria ei povară.

Vânzătorul de ceruri sparte,

Am vândut cerul bucată cu bucată,

Pe sub mână, pe la spatele lumii,

Am împachetat vise în pânză de păianjen,

Și le-am dat la schimb pe lacrimi uscate.

Oamenii cumpărau fericirea la kil,

O cântăream cu mâini necinstite,

Cu o inimă putredă care,

își număra monedele de singurătate.

Eu vând vise sub formă de pulbere,

Le-am împrăștiat pe toate trotuarele,

Le-am cântat în goană prin bănci și piețe,

Și le-am dat pe datorie la oameni fără stele.

Am avut clienți fideli,

Poeții cu versuri goale,

Iubitorii cu hainele pline de umbre,

Copiii mari care încă mai căutau

Zâna din basme printre rămășițe.

Și eu, marele păcălit,

Le dădeam stele din hârtie,

Le arătam soarele prin oglinda spartă,

Le promiteam eternitatea

În cutii de chibrituri.

Eu vând cerul pe bucăți,

Îl tai cu foarfeca uitării,

Ți-l vând ca pânză de păianjen

Și-ți spun că-l poți ține-n mână.

Am geanta plină de oglinzi strâmbe,

Care-ți arată fața-n flăcări

Sau chipul tău cusut cu fir de aur,

Când n-ai decât o umbră goală.

Îți dau hărți spre insule de zahăr,

Râuri care curg cu vin,

Și când te-afunzi în apele lor dulci,

Îți dai seama că n-au fund.

Eu vând ceasornice fără ace,

Care măsoară timpul tău pierdut.

Îți vând povești despre altă viață,

Iar tu îmi plătești cu timpul tău ca sa le asculți.

Dar noaptea, când se strâng zarurile,

Și lumea-și ia masca de pe față,

Rămân cu buzunarele goale

Și cu aceeași foarfecă-n mână.

Căci eu, vânzătorul de iluzii,

Țesător de vise prefăcute,

Vând și lumini care nu se-aprind,

Și totuși le cumpărați toate.

Vin cumpărătorii cu sacii goi de dorințe,

Își scot monedele din ochi, din suflet, din somn.

Unul cumpără dragostea-n pachet de șoapte,

Altul ia norocul în cutii de umbră.

Ce mai vrei de la mine, când știi că totul e fum?

Îți las în palmă ultimul meu suspin,

Iar tu îmi dai în schimb o piatră neagră, netedă

Și-mi spui…

Păstrează-o bine, e singurul lucru adevărat pe care-l am.

Am pungi pline cu ecouri

De promisiuni nerostite,

Le vând la preț de tăcere,

Le tai cu foarfeca uitării.

Azi am rămas fără marfă.

Am vândut și ultima scânteie,

Am dat și iluzia că încă mai pot minți.

Apoi privirea ta m-a golit de tărie.

Noaptea, când piața se strânge ca un giulgiu,

Îmi numără agoniseala:

O mie de speranțe fără adresă,

O sută de inimi goale,

Și un singur adevăr,

Pe care nici eu nu-l pot vinde.

Eu sunt vânzătorul de iluzii,

Țesătorul de povești fără sfârșit.

Cumpără-mi și tu o clipă de minciună,

Până și eu uit că n-am nimic de vândut.

Știi prea bine că și eu,

Cumpăr aceeași mărfuri,

Pe care le vând.

Doar că eu plătesc,

Cu bucăți din suflet.

Despre autor:

Mă numesc Marius Lascu și sunt originar din Orăștie, un oraș cu rădăcini adânci în tradițiile românești, un loc care m-a format și care rămâne adânc întipărit în sufletul meu. Am absolvit Liceul „Nicolae Olahus” din orașul natal, iar în anul 1999, viața mea a luat o turnură radicală: m-am mutat în Spania, în căutarea unei noi direcții și a unei misiuni personale.

În același an m-am înrolat în Legiunea Spaniolă, unde am urmat o pregătire militară intensă timp de doi ani, perioadă în care am învățat limba spaniolă și m-am adaptat la o cultură nouă. În anul 2001, am fost repartizat în cadrul forțelor speciale tactice, în unitatea KSPAGT V (Farnesio), participând la misiuni în Kosovo și Macedonia. A fost începutul unui drum profesional și uman marcat de sacrificiu, disciplină și devotament.

Cariera mea militară a continuat până în anul 2010, când am fost detașat în Afganistan în cadrul grupului de operațiuni speciale OMLT INF 6/1/207, una dintre cele mai solicitante misiuni ale vieții mele. După încheierea acestei etape, am ales să mă retrag voluntar din armată pentru a-mi urma o altă vocație: psihologia.

Am studiat psihologie generală, psihologie infantilă și juvenilă la Universitatea UTAMED, dorind să înțeleg în profunzime lumea interioară a copiilor și adolescenților, să pot răspunde nevoilor lor psihologice și emoționale, mai ales în contextul provocărilor contemporane.

M-am dedicat în mod special problematicii adicțiilor în rândul tinerilor, axându-mă pe teme precum dependența de pornografie și noile tehnologii, două fenomene tot mai răspândite, dar adesea ignorate. Am publicat mai multe cărți în limba spaniolă, sub pseudonimul Mario LL, nume sub care sunt cunoscut în Spania. Toate aceste lucrări sunt scrise cu empatie, luciditate și dorința sinceră de a oferi un sprijin real celor afectați.

În prezent, lucrez ca director al unui centru social de orientare și ajutor pentru copii și adolescenți aflați în situații grave, în cadrul serviciilor sociale spaniole. Îmi desfășor activitatea zilnică alături de o echipă dedicată, în slujba celor vulnerabili, cu dorința de a le reda speranța, direcția și demnitatea.

Sunt fondatorul Proiectului Social Oasis, o inițiativă umanitară dedicată copiilor care trăiesc în sărăcie extremă în Honduras. Toate beneficiile obținute din vânzarea cărților mele sunt direcționate către acest proiect. Cred cu tărie că literatura și implicarea socială pot merge mână în mână, transformând nu doar conștiințe, ci și destine.

Scriu frecvent pentru tineri, pe teme ce țin de educația sexuală, autocunoaștere și formarea unei identități sănătoase. Sunt un activist vocal împotriva ideologiei de gen și a agendei LGBT, conștient de riscurile pe care această poziție le implică în spațiul public actual. Cu toate acestea, îmi asum cu demnitate convingerile și credința în adevăr, fiind ghidat de valorile mele profunde.

Printre lucrările mele se numără și cărți pentru copii, precum volumul „Anne Meysel”, o poveste fictivă ce abordează, cu sensibilitate și înțelepciune, criza identității de gen pe care o trăiesc tot mai mulți tineri în prezent. Consider că literatura pentru copii trebuie să fie nu doar un spațiu de imaginație, ci și un instrument de reflecție și formare.

Scriu de la vârsta de 10-11 ani, poezii și texte de suflet, iar această pasiune a rămas constantă de-a lungul vieții mele. Astăzi, simt o nevoie profundă de a mă întoarce la publicul român, de a împărtăși și în limba mea maternă gândurile, trăirile și convingerile mele. Am început să scriu și în limba română, lucrări ce invită la introspecție și care tratează teme precum suferința, iubirea, trădarea și decăderea umană – teme universale, dar privite printr-o lentilă profund personală și spirituală.

Aceasta este povestea mea. O poveste de viață care a îmbinat războiul cu vindecarea, suferința cu speranța, lupta exterioară cu bătăliile interioare. Vă invit cu inima deschisă în lumea mea – o lume a cuvintelor care vindecă, a adevărului care incomodează și a speranței care construiește.