Bagaj genetic

Ereditar

trăiesc patima mamei mele,

când spăla uniforme albastre

înghesuindu-și

în gingii

durerile născute

de neascultare.

În vremurile acestui acum,

golesc vinuri spumante

din pahare asemeni unor balerine

de porțelan,

pe care peștii de sticlă

le sorb din priviri

cu branhiile închise.

eșuați pe mileuri,

visând la mări.

Învârt un inel din cuie

în podul palmei

prefăcându-mă că înțeleg

ce rostește el,

trăgând absent din țigara stinsă.

Chibritul e la mine.

mi se albesc încheieturile

strângându-l.

voi aprinde la noapte

lumânările parfumate cu el,

voi scrie în jurnal

povești coapte de o minte

al cărui drum îl parcurg

leproșii.

Au rănițe în spate

și hoituri în inimi,

crime la activ

și copii acasă

ce sug la țâța

unor mame cu pungi sub ochi

și baticuri decolorate,

plămădiți

în momente de libertate,

pierdute

prin praful de pușcă

al zilei de ieri.

Defect de calcul

Sufletul dur

ca o cremene

nu validează

atingerile tale candide.

nici complimentele timide

făcute în timp ce încerci

să-mi deschei cu degete de zeu

nasturii rochiei luate la reducere.

Ce să-ți povestesc…?

nici nu simțeam că trece timpul.

tălpile de copil

nu percep răceala asfaltului,

nici liniștea nopții

când vacarmul din odăi se dezlănțuie

în aburi de alcool ieftin

și țigări rulate stângaci.

Nu-ți poți asculta gândurile

când din neanturi

răsar maldăre de reproșuri

scuipate vulgar

pe chipul femeii vieții tale.

Să-i iei locul?

sau să o iei din loc?

că dintr-odată nu mai ești mic.

mânuțele acum sunt mâini.

și-n ele stau cele mai grele decizii.

…doar mănânci sănătos

și faci sport

dând sfaturi de lifestyle,

în timp ce te prăbușești

pe dușumea în fiecare sâmbătă seară…

cu funii-n jurul gâtului

și flacoane rătăcite prin buzunarele

paltonului mâncat de molii.

Mi-am înghițit lacrimile

și am gustat din fiecare alegere

făcută dinainte să mă nasc.

sunt

o înmulțire

calculată greșit

de către un puști frustrat,

căruia i-a fost rupta pagina

de prea multe ori

în aceeași zi.

De aceea nu te cred

când îmi savurezi

fiecare fărâmă de rațiune

ca pe tortul pregătit

în cuptorul electric.

ornat cu frișcă ieftină

și fructe.

Tulburare

Nu-ți cunosc tăcerile 

n-am apucat încă să le gust.

nu știu de unde să le încep,

din care să mă înfrupt mai repede.

zac goale în fața mea

într-un miez taciturn

de noapte,

miercuri,

în timp ce vecinul de deasupra 

face ostentativ dușuri reci

la aceeași oră.

Credeam că e vital

să simți că mori de câteva ori

în viață,

în colosul așteptărilor de puștoaică,

în care urlă stropii de oxitocină.

credeam prostii.

guri duhnind a nestatornicie,

căci zilele trec repede

și nopțile-s mereu mai lungi

și răgușite,

ca o doamnă de vârsta a doua,

fumătoare înrăită

cu cearcăne grele

și multe credite la bănci.

Nu-ți cunosc lipsa cuvintelor

nu știu de unde să îi apuc

șirul

și unde se termină

inconsecvența plăcerii

ce lâncezește-n brațele

cu care mă cuprinzi

atât de incert,

încât am ajuns

să mă odihnesc

doar la adăpostul lor

mult mai repede

decât era firesc. 

Detașată de tot ce eram,

caut orbește

ceva ce n-o să dobândesc niciodată.

mintea mi-e un acvariu

cu apa tulbure,

plin de pești de o singură culoare.

culoarea vocii tale.

Ireversibil

te-am ucis dureros

înainte de a te cunoaște.

doar ieșeam și priveam

aburul schilod al nopții.

cerșeam în depărtări

trăiri,

căci ale mele-

gargară cu cianură,

fuseseră puse

sub zăbrele

de rațiunile plumburii

ale atichifobiei.

doar simțeam aievea

o lipsă.

o nepăsare a timpului

ce trecea pe lângă

locuința ridicată

în trei zile lucrătoare,

de o echipă tâmpă

de la sat,

fără diplome și experiență.

numai fluierături și mortar

pe obraji.

țigări cu filtru galben

și tuse covârșitoare.

doar dezgoleam noi frici

fumându-mi falangele,

căci asta am făcut

de când mă știu…

mi-am tras mereu poalele rochiei

mai jos,

mi-am încheiat cămașa până

la ultimul nasture

și tot a fost târziu,

căci ce a trebuit să țin doar pentru mine

am pierdut încă

din pântecul mamei.

Iartă-mă

iartă-mă că nu te-am putut iubi…

că n-am putut cumpăra toate romanele

prinse la reducere,

că n-am achiziționat bilet

la concertul ăla nenorocit

Scorpions,

știu cât îți doreai

să urli din toți rărunchii

i’m still lovin’ you.

iartă-mă că tot ce-am putut păstra

a fost maldărul ăsta de durere

clocită,

ce-mi lâncezește în timpane,

de când închid ochii

și până sorb din cafeaua

preparată fără chef

de puștiul a cărui privire cade

doar de la brâu în jos.

iartă-mă, pentru durerile de stomac

tot mai dese,

pentru nopțile de vineri,

în care simțeai până-n străfunduri

răceala unor brațe neîncăpătoare

și-n nări

mirosul acru al depărtărilor.

iartă-mă,

nu ți-am spus-o până acum,

căci te-am găsit mereu vinovată

pentru toată furia ce-mi clocotește-n piept,

epuizându-mi prematur

orice speranță

că ar putea fi altfel…

iartă-mă, pentru dragostea cerșită

în inimi mult prea strâmte.

nu te-am iubit cât meritai,

și nici n-am s-o fac vreodată,

căci după aproape un sfert de secol

încă urăsc

că exiști.

Desprindere

nu-ți cunosc tăcerile 

n-am apucat încă să le gust.

nu știu de unde să le încep,

din care să mă infrupt mai repede.

zac goale în fața mea

într-un miez taciturn

de noapte,

miercuri,

în timp ce vecinul de deasupra 

face ostentativ dușuri reci

la aceeași oră.

credeam că e vital

să simți că mori de câteva ori

în viață,

în colosul așteptărilor de puștoaică,

în care urlă stropii de oxitocină.

credeam prostii.

guri duhnind a nestatornicie,

căci zilele trec repede

și nopțile-s mereu mai lungi

și răgușite,

ca o doamnă de vârsta a doua,

fumătoare înrăită

cu cearcăne grele

și multe credite la bănci.

nu-ți cunosc lipsa cuvintelor

nu știu de unde să îi apuc

șirul

și unde se termină

inconsecvența plăcerii

ce lâncezește-n brațele

cu care mă cuprinzi

atât de incert,

încât am ajuns

să mă odihnesc

doar la adăpostul lor

mult mai repede

decât era firesc. 

detașată de tot ce eram,

caut orbește

ceva ce n-o să dobândesc niciodată.

mintea mi-e un acvariu

cu apa tulbure,

plin de pești de o singură culoare.

culoarea vocii tale.

Nesăbuință

Cana mea de cafea e cea cu urme de ruj.

am stabilit de la început. 

nu te preface că ai încurcat

din cauza neatenției 

sau a somnului ce-ți zace

în nesimțirea atroce

pe pleoapele sărutate

de prea multe ori

fără răspuns. 

nu vreau să mai gust din uscăciunea

sufletului de bărbat.

am făcut-o deja 

la șapte ani

când curiozitatea monstruoasă 

m-a împins să-mi însușesc

cana tatălui meu. 

ardeam de dorință

să aflu ce-l face așa ostil

în dimineți de sâmbătă

cu gust metalic de plecare. 

lichidul fierbinte și amar

mi-a ars prematur gâtlejul

și orice aspirație de a mă îmbăta

în nestatornicie.

mi-am jurat cu lacrimi

curgând șuvoi pe puloverul verde de lână

-croșetat de bunica

o iarnă în urmă,

că n-am să-mi mai lipesc buzele

de cești neprimitoare

pe fundul cărora zac

cafele-ntârziate,

păcate neasumate

și scuze patetice îmbibate-n dezinteres. 

Despre autoare:

Mă numesc Stancu Alexia, am 15 ani și sunt elevă în clasa a IX-a la Liceul Teoretic Mihai Viteazul. De când mă știu, am fost atrasă de cuvinte, de felul în care ele pot da formă unor emoții, unor gânduri care altfel ar rămâne nerostite. Însă abia la vârsta de 12 ani am descoperit cu adevărat ce înseamnă să scrii poezie—să transformi sentimentele în versuri și să creezi lumi în care doar sufletul poate păși.