Coborâse din autocar bucuros nevoie mare. Câștigase la o loterie, pe timpul drumului, un „purcel”, un casetofon micuț, bombat, cu care dăduse celor din interior muzică populară de la casetă dar și la radio. Era vesel și voia să împărtășească și celor care-l așteptau bucuria lui. Fericirea are mereu nevoie de martori, altfel ce sens ar mai avea?

            Cu o cămașă cu mânecă scurtă și blugi turcești, cumpărați imediat după revoluție, Ion ajunsese la Roma, în spatele Gării Tiburtina, cu unul dintre autocarele celei mai mari firme de transport ce-i căra pe atunci, pe cei din țară, pe drumurile speranței. Ion venea dintr-un sat de munte din estul României, cea mai săracă zonă a țării, cea de unde zilnic plecau tot mai mulți. Lucrase la o fabrică mobilă care se închisese dar, și așa, salariul nu-i ajungea nici până la jumătatea lunii. Copiii crescuseră odată cu nevoile lor tot mai mari, mai costisitoare și mai greu de realizat. Acum era fericit dar puțin dezorientat de noul loc. Se uita uimit în jur, să se convingă dacă, într-adevăr, ajunsese unde-și dorise.

            Îl aștepta un văr cu mașina, mare lucru la vremea aceea când mai toți veneau în voia sorții, doar cu speranțe și mult noroc. Era deja o evoluție în emigrație: nu se mai venea clandestin, cu riscurile trecerii frontierelor ilegal ci, sub o formă mascată de turism, în care „voiajorii” arătau că au bani de vizitat Coloseumul și Vaticanul, singurele obiective de care auziseră și pe care le indicau vameșilor la ieșirea din țară. Veneau românii cu excursii bisericești, deghizați în preoți sau călugări, cu ansambluri folclorice sau cine mai știe ce delegație sportivă… Orice pretext era bun pentru emigrat, dar la prețuri pentru care doar ei știau ce sacrificii au făcut pentru a le acoperi. 

            Pe Ion l-am dus la Olevano Romano, un sat de munte la vreo 70 km de Roma.

            Casa în care locuiește acum Ion e undeva mai sus de centrul satului. O casă mare, izolată de jur împrejur de restul clădirilor printr-o grădină plină de iarbă, flori, dafini, măslini, tufe de rozmarin și busuioc. O casă supraînălțată, cu ferestre mari și obloane din lemn și ușă blindată. N-a văzut niciodată Ion așa ceva la el în sat. Nu casa în sine, ci ușa blindată, cu tijele ei groase de oțel care intră în perete și sus, și jos, și lateral ferecând-o perfect. De jur împrejur alte case, pe două sau trei etaje. În partea de sus a casei un drum merge paralel cu gardul în timp ce dă, în dreptul porții, într-un altul coboară în sat. Peste acoperișurile vecine se ridică semeț vârful tocit al unui munte stâncos, acoperit de iarbă și tufișuri de plante mediteraneene, încununat cu o cruce mare, metalică.

Când adie vânturile, brizele se opresc în stânci ricoșând pe străzi  miresme din cele mai misterioase.

            Ion e fericit și singur azi. E prima lui zi în Italia în care a pus capul pe o pernă. Ceilalți trei români, vrânceni de-ai lui, sunt plecați la muncă. A stat cât  stat pe șezlongul din curte și a ascultat muzică la casetofonul purcel câștigat la tombolă. E tare mândru de el. E biletul lui norocos în Italia. De-acum e aici, a reușit și, cu puțin noroc va găsi de muncă și va face și banii necesari. A intrat cu dreptul, ce mai. Colegii lui de casă, cei cu care locuiește, i-au promis că vor vorbi cu patronii lor să-l ia și pe el cu ei.

            Nu iese pentru că nu știe pe nimeni și, apoi, nici nu vrea să-l vadă poliția sau carabinierii să-l trimită acasă. A auzit multe povești acasă și nu vrea să riște.

*

            S-a lăsat seara la Olevano. Mașinile urcă agale străzile în pantă spre sat. Obosiți, oamenii se aciuează pe la casele lor, care de la muncile câmpului, care de la oraș, care de la treburile gospodărești… Acasă la Giovanni, liniște. Nici țipenie. Șezlongul din curte e abandonat demult sub un măslin, ferestrele sunt toate cu obloanele trase, ușa de la intrare închisă.

            Cei trei băieți care au plecat dimineață la muncă intră pe poartă. Sună la sonerie. Nimic. Sună din nou. La fel, nimic. Mai așteaptă puțin și încearcă din nou.

– Unde-o fi mă, ăsta? se întreabă unul dintre ei.

            O bătrână strânge rufele la balconul de peste drum.

– Giovanniii! Ioanee! Hai, bă, că am ajuns acasă. Dă drumul! spune Bogdan bătând puternic în ușă și lipind capul de ea să audă ceva înăuntru.

– Să știți că ăsta s-a îmbătat și doarme ca porcu’. Eu l-am văzut de ieri că-i place al naibii și rachiul, și berea. Sau o fi ieșit pe undeva?

– Unde să iasă? Nu cunoaște pe nimeni, nu știe o buche de italiană… S-o fi rătăcit pe undeva prin sat sau s-o fi proptit în vreun bar?

Lucian, cel mai mic dintre ei, face înconjurul casei.

– Obloanele sunt trase toate, băieți. Ăsta ori a plecat, ori a plecat de tot, în țară.

            Timpul se scurge în timp ce cei trei se perpelesc, pe de o parte pentru că nu pot intra în casă, pe de alta pentru că nu știu nimic despre noul chiriaș. Oamenii sunt obosiți după o zi de muncă și de-acum enervați de situație.

– N-am luat nici a doua cheie c-am zis că stă ăsta acasă. Da proști și noi…

            A trecut mai bine de jumătate de oră de încercări iar  cei trei și-au pierdut speranțele și vor să cheme pe proprietarul italian să le aducă altă cheie. La un moment dat, din spatele ușii se aude vocea lui Ion.

• Voi sunteți?

            Ce trei nu știu dacă să râdă sau să înjure.

– Noi, mă, cine naiba să fie? Deschide mai repede!

            Încuietorile clănțăne în angrenajul ușii și aceasta se deschide cu un scârțâit ușor. Capul lui Ion își face apariția în întunericul casei.

– Ce-ai făcut, mă, ce naiba te-ai baricadat așa?!

– Da, mă, voi nu știți ce s-a întâmplat azi în sat.

– Ce? întrebară curioși băieții intrând și așezându-se frânți pe scaunele din bucătărie.

– O mașină a trecut pe ulițe, pe aici, prin față, și striga la megafon: „Români, ieșiți afară că vă trimitem acasă! Români, afară că vă trimitem acasă!”

– Bă, tu ești nebun!? De unde naiba ai înțeles tu asta dacă nu știi o iotă de italiană?

– Am înțeles. Am înțeles… S-au oprit și în fața porții,  a coborât unul de stătea de vorbă cu babele aici și se uita spre casa noastră.

            Bodan iese afară și merge direct la bătrâna care mai devreme strângea rufele la balcon.

            – Signora Anunziata, buona sera. Ma, per caso, avete visto oggi carabinieri passando da queste parti e cercando romeni per mandarli a casa¹

Femeia îl privește ciudat, puțin contrariată, și răspunde calm.

            – Bogdan, punând accentul pe „o”, ma quando mai? Qui, aparte il frutarolo napoletano che urla al megafono, non se mai sentino nessuno.²

Traduceri note:

1. Doamna Anunțiata, bună seara. Din întâmplare, cumva, ați văzut astăzi carabinierii trecând pe aici și căutând români să-i trimită acasă?
2. Bogdan, când vreodată? Aici, în afară de vânzătorul de fructe care urlă la megafon, nu s-a auzit nimeni.

Despre autor:

Cristi Merchea (n. Soveja, Vrancea, 1970)

Școala generală “Simion Mehedinți” – 1977-1984
Liceul Economic Focșani – filologie-istorie

Între 1990-1993 redactor și redactor-șef la publicațiile „Viitorul”, „Glasul Tineretului” (Vtrancea) și tehno-redactor revista „Express Magazin” (București).

În 1993 am emigrat în Germania, ulterior în Italia.
Din august 2019 locuiesc cu familia la Londra.

În 2013 am fondat la Roma publicația „Emigrantul” (inițial emigrantul.it apoi http://www.emigrantul.ro) (publicație bisăptămânală, color, 16 pagini, tipărită în 20.000 exemplare distribuite gratuit) dedicată românilor din Peninsulă și nu numai. Multe din materiale au avut zeci de mii de cititori, motiv pentru care, cu cele mai citite dintre ele, în special povești și poezii ale celor imigrați, am publicat volumul „Dulce și amar – condamnați la străinătate”, cu 85 de povestiri și poezii ale 30 de autori din 5 țări. În prezent lucrează la un al doilea volum.

În 2019 am publicat volumul „Frige-rachiu”, o poveste ambientată într-un sat de munte, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În 2020 co-autor, alături de Doina Mustățea, al volumului de povestiri „Noi suntem români”. – povestiri de ieri și de azi din țară și afară.

Colaborez cu Ziarul de Vrancea și Republica.ro

Iubesc fotografia, arta, muzica, desenez și decorez locuințe, îmi plac călătoriile, cartea și documentele vechi cu și despre România pe care le adun oriunde m-aș afla.

Actualmente am în pregătire un volum de povestiri și două romane traduse din limba italiană.