Porniseră spre Eos Celestis după ce guvernatorul fusese de acord să-l primească. Acesta nu se ferise să-i comunice prin Rassemun că Lumni primise un nou trup și-și reluase locul de prim-consilier, deci nici nu se punea problema să se întoarcă în Biblioteca sufletelor. Asta în cazul în care Apoc ar fi venit cu o astfel de cerere, ceea ce uriașul îl încredințase că nu era cazul. Motivul călătoriei sale era diferit, deși avea o oarecare legătură și cu Lumni. Fusese extraordinar de vag. Totuși, i se permisese să vină în vizită.

            Monopozii își aplecară capetele unul spre celălalt, într-o conversație mută. În plan secundar, Apoc văzu sclipirile de la nivelul neocortexului, semn că cei doi procesau informația vizuală primită de la galtrozi, dar nu le putea pătrunde în minte, așa cum ar fi făcut-o Rassemun. Nu voise să accepte acest dar, nici atunci când agentul i-l oferise. Fusese slab, iar de aceea fusese trădat. Oamenii sunt animale sălbatice în fața cărora nu trebuie să arăți slăbiciune! îl avertizase Lumni la un moment dat. Aflase mult mai târziu câtă dreptate avusese maestrul!

            Monopozii se îndreptară spre transportorul masiv ce se legăna, trecând peste asperitățile drumului. Rassemun îi urmări cu privirea, șovăind dacă să-i urmeze sau nu.

            – Vreau să discutăm ceva, îi spuse Apoc.

            Agentul aprobă și rămase privind spre încălțările Marelui Mentor – un obicei pe care Apoc îl considera ridicol, dar care făcea parte din bagajul de supunere cu care venea orice agent. Se ridică oftând, știind că statura lui impresionantă nu avea să-l facă pe celălalt să se simtă complexat, ci, dimpotrivă, să sublinieze și mai puternic faptul că Apoc nu era om.

            Nici voi nu sunteți! se adresă el capului plecat. Toți agenții erau, până la urmă, doar niște produse ale ameliorărilor genetice, la fel ca și el.

            Hederan își ocupase locul în Biblioteca sufletelor, dar refuza să-i vorbească, stând singur între zidurile de energie, iar, în plan real, Rassemun încerca să nu-l lase să uite că ucisese un agent. Nu știa dacă i se ordonase să fie enervant sau o făcea din proprie inițiativă, dar rezultatul era vizibil. Acum nu se punea problema să-și piardă într-atât cumpătul încât să-i pună viața în pericol, deși își amintea încă privirea șocată a lui Astrud când îl văzuse rupând în două trupul unui spion Eos Celestis. Blocase amintirea, dar mâinile lui mai rețineau senzația pe care o avusese când corpul cedase, iar sângele îi cursese pe brațe în jos, îngrășând solul. Și atunci fusese pe panta unui deal, nu foarte diferit de cel de acum.

            Se hotărâse să călătorească în Eos Celestis, refuzând să folosească una dintre aeronavele oferite de Orrenburg. În momentul în care detaliile vizitei fuseseră puse la punct, toată lumea aflase că voia să discute cu guvernatorul. Probabil că exista o scurgere de informații dinspre Eos Celestis, deși nu excludea o sursă mai apropiată de templu. Nu-l deranja însă, pentru că, pe lângă acest motiv vizibil, mai avea altul. De câtva timp, sateliții îi raportaseră o prezență în apropierea lui Alignak, iar Lumea secundară îi oferise câteva scenarii, care îi indicau influența Eos Celestis și pe Lumni.

Făcu câțiva pași, întinzându-și membrele și acoperind pentru o clipă strălucirea lui Etain. Rassemun rămase pe loc, privindu-i spatele enorm și colțuros.

            – Urmează-mă!

            O porni vioi spre vârful dealului, iar tânărul se văzu nevoit să alerge ca să-l prindă din urmă. Când se opri la liziera pădurii, agentul era lac de sudoare și gâfâia în căldura amiezii. Apoc îi aruncă o privire și zâmbi. Gura cu buze întunecate se alungi într-o grimasă pe care o știa înspăimântătoare. Cu o sută de ani în urmă, înainte de ultimul lui Mare somn, un discipol îl rugase să nu mai râdă, pentru că îi îngrozea pe toți. Așa că nu mai râsese, doar mai zâmbise din când în când. Într-un fel, Rassemun îi amintea de Astrud, deși între cei doi nu exista vreo asemănare fizică.

            Se întoarse și o luă printre copaci. În pădure era răcoare, iar ramurile se aplecară spre el, întâmpinându-l cu mici scântei. Energia galenică curgea lin prin rădăcini spre creierul vegetal, care îl salută, răspândind în aer o aromă plăcută. Rassemun se opri și atinse unul dintre trunchiuri. Pentru agenți, energia era ca un drog, iar tânărul nu făcea excepție. Cu fruntea sprijinită de copac și brațele aproape îmbrățișându-l, închisese ochii și se lăsase purtat de senzația de sațietate pe care i-o dădea fluxul galenic. Fără Arborele Anh, care media transferul, pădurile erau locuri periculoase pentru agenți.

            Apoc se apropie, îi puse mâna pe umăr și îl îndepărtă cu blândețe de copac, iar agentul îl privi buimac. Energia îi tremura în ochii întunecați și-i pulsa sub pielea albă. Își tăiase părul când venise la templu, dar acum mai crescuse, și-l purta într-o codiță bine strânsă. Era înalt și bine clădit, dar, față de Apoc, părea un copil, la fel ca toți ceilalți.

            – Să mergem! îl îndemnă.

            Celălalt îl urmă, nedorind să părăsească fluxul copacilor, apoi privi absent în jur.

            – Nu acesta este drumul, constată, uitându-se pentru prima dată în acea zi direct la fața lui Apoc.

            – Nu este, într-adevăr, dar vreau să vizitez un loc. Ne întâlnim cu ceilalți dincolo de deal.

            Agentul nu mai întrebă nimic și își continuă drumul în tăcere. Pădurea se deschise în fața lor, iar tufișurile se retraseră, lăsându-i să treacă. Nu existau poteci, pentru că deja pătrunseseră destul de mult în zona unde se afla creierul vegetal. În adâncul pădurii, era o liniște nefirească, iar razele lui Etain treceau cu greu prin frunzișul des, formând coloane subțiri de lumină. Apoc mergea încet, atent să nu lovească ramurile mai joase.

            – Vom ajunge imediat, îi spuse tânărului, care părea nerăbdător.

            Rassemun rămase tăcut, urmându-l cu o expresie de mândrie pe obrazul neted.

            Pot să-i explic ce s-a întâmplat cu Hederan? O să vrea să mă asculte și să înțeleagă? Putea încerca, deși oamenii susțineau deseori cauze care nu le aduceau niciun câștig, dimpotrivă. Rassemun făcea parte dintr-o organizație care îi era potrivnică, dar sperase să-i schimbe părerile odată ajuns la templu. Și el greșise, pentru că îi ceruse lui Hederan să se ocupe de agenții-discipoli din Eos Celestis. Din păcate, apropierea de acesta nu-l făcuse pe tânăr să privească sudul cu mai multă îngăduință.

            Îi aruncă o privire fugară. Se mișca printre copaci ca și când pădurea i-ar fi aparținut, sigur că Apoc nu avea să-i facă vreun rău.

            De ce crezi așa ceva? Îl uimea faptul că, deși se temeau de el, îl credeau slab. Nu își iertase niciodată dușmanii sau pe cei care îl trădau, și, atunci de unde ideea că putea fi manipulat? Pentru că nu îl descoperise pe Hederan decât când răul fusese deja făcut? Pentru că se lăsase atras în discuțiile cu Lumni?

            Ieși în mijlocul unui luminiș acoperit de iarbă cu frunze scurte și țepoase. Se afla în fața unei construcții joase și a unui șir de scări ce coborau abrupt. Se apropie și mângâie sticlonitul întunecat, tăiat, la indicațiile lui, în plăci hexagonale. Pe fiecare placă era gravat un simbol, astfel încât, punându-le laolaltă, cineva ar fi aflat povestea unei vieți. A unei vieți care se încheiase, deși ar mai fi putut continua.

            Rassemun se opri lângă el, ținându-și răsuflarea.

            – Ce este aici?

            Apoc nu îi răspunse, dar îi făcu semn să-l urmeze. Intrară într-o încăpere cu pereții căptușiți cu același sticlonit. Lumina pătrundea prin mici deschizături, formând modele pe podea. Rassemun privi curios în jur. Lângă pereți se aflau piese de mobilier lucrate în stâncă, iar în mijloc, două statui ce țineau în mâini sfere strălucitoare, pline de energie galenică, în timp ce vegheau un sarcofag transparent. Apoc se apropie de el și-i mângâie suprafața rece.

            – Am avut un prieten, spuse, fără să pară că se adresa celuilalt. Un prieten care ajunsese să mă urască și care nu voia să discute cu mine sau să stea lângă mine. Crezi că există așa ceva?

            – Da, cred. Doar că nu era un prieten, era un aliat.

            Rassemun se opri lângă el și privi fața neclară a bărbatului ce își dormea somnul în sarcofag.

            – Da? Probabil ai dreptate. Știi cine este?

            – Da, Astrud Unne. Toată lumea cunoaște povestea lui.

            Așa să fi fost? Toată lumea îl cunoștea cu adevărat? Un om insignifiant, ales din întâmplare să aibă grijă de o armă periculoasă. Un om care povestea oricui stătea să asculte o altă versiune asupra realității, insistând chiar și în fața lui Apoc că așa se întâmplase, și nu altfel! Singurul lui prieten, și aliat, dacă îl asculta pe Rassemun. Cel care îl eliberase, apoi fugise la capătul lumii, insistând să-și trăiască viața așa cum dorea. Astrud murise cu trei sute de ani în urmă, dar Apoc hotărâse să-i păstreze trupul în crio-somn, sperând că va putea să-l readucă la viață. Înainte să moară, Astrud îi ceruse să aibă grijă de Mariela, iar el îl ascultase.

            Cât mai trăise femeia, îi oferise totul și o vizitase des, dorind să vadă măcar o clipă că suferința îi era împărtășită, dar nu fusese întâmpinat cu prea mult entuziasm niciodată. Pentru cei care trăiesc, viața merge înainte! îi atrăsese Lumni atenția. Există dureri care sapă adânc, dar care nu distrug ființa umană atât încât să își dorească neființa. Nu îl trezise niciodată pe Astrud, temându-se de reacția lui la vestea că trupul Marielei fusese incinerat, iar cenușa aruncată pe liniile de energie galenică. Apoc se ocupase personal de asta. Dacă Astrud se întorcea la viață, nu voia să-l mai împartă cu altcineva.

            Mângâie suprafața transparentă cu palma, până ajunse deasupra pieptului lui Astrud. Mâna lui păru și mai întunecată pe fundalul deschis al sarcofagului. După dispariția lui, se gândise că va găsi pe altcineva care să-l înlocuiască. Un om loial, care să-l înțeleagă și să-l accepte. Lumni nu râsese de speranțele lui, ci îi spusese că agenții Eos Celestis erau cunoscuți pentru loialitate. Acum se gândea că poate maestrul îi sugerase un anumit drum, pe care el îl urmase fără să vrea. Eos Celestis începuse să trimită discipoli la templu, iar el se bucurase, interpretând asta ca pe o deschidere și-o aplanare a conflictelor. Agenți care să fie educați în ideologia sa, care să accepte ideea de comunicare între state. Nu trecuse mult până îl observase pe Hederan și crezuse că-l va înlocui pe Astrud. Toți agenții erau loiali. Toți agenții erau creați numai în Eos Celestis. Hederan era loial și venea din Eos Celestis. Deci, toți agenții erau loiali Eos Celestis.

            Orbit de nevoia de a avea pe cineva care să-l înțeleagă, nu își dăduse seama de acest silogism decât când fusese prea târziu. Hederan îl trădase și îl eliberase pe Lumni. Apoi rămăsese la templu încă un deceniu, continuând să-l trădeze. Doar un concurs de împrejurări îi permisese să-l deconspire. Un lucru rău care condusese la unul bun sau, cum, îi repeta Lumni: până când o armată nu câștigă ultima bătălie, nu există bine și rău. Acesta va fi stabilit de către câștigător! Hederan fusese distrus de invidia discipolilor principali ai lui Apoc, care se temeau de influența lui. Nu dreptatea îl învinsese, ci bârfa și ura celorlalți.

Despre autoare:

Scriitoarea Ana-Maria Negrilă este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, scriitoare și traducătoare. A debutat în 1993 cu povestirea Fragile în Jurnalul SF, iar prozele sale au obținut numeroase premii la concursurile de profil (inclusiv premiul Vladimir Colin pentru roman, 2008). A fost membră a cenaclului String și a grupului Kult.

Scriitoarea Ana-Maria Negrilă: Activitate literară și publicistică
Ana-Maria Negrilă a publicat numeroase povestiri în reviste și almanahuri de profil. Povestirea Trickster a fost publicată în Almanahul Anticipația, 1999-2000, Peșterile de fum ale timpului în Antologia Nemira, 1996, iar ultima sa povestire, Agentul galenic, parte a seriei Stelarium, a apărut în revista Știință & Tehnică nr.66, 2017.

Scriitoarea Ana-Maria a scris proză fantastică, dar a fost o prezență activă și în cadrul mișcării cyberpunk din România. A publicat în numeroase alte antologii printre care New Weird (ed. Ann & Jeff VanderMeer), unde povestirea sa De acum și până-n noapte s-a regăsit alături de proze semnate de China Mieville, Clive Barker, Michael Moorcock și alții. Povestirea Peșterile de fum ale timpului a fost tradusă în Nemira Anthology 1996 (Time’s Caves of Smoke), iar Camera (Dhoma) a apărut în Haemus Reviste Evropiane nr. 8, 2001.

Ana-Maria a publicat mai multe romane și culegeri de povestiri: Orașul ascuns (Diasfera, 2005), Împăratul gheţurilor (Diasfera, 2006) pentru care a obținut premiul Vladimir Colin în 2008, și Lumile se prăbușesc (2015, ebook).

În 2016, i-a apărut primul volum al seriei Stelarium,Regatul sufletelor pierdute(Crux Publishing, 2016), urmat, la câteva luni de volumul al doilea, Ascensiunea stelară, publicat la aceeași editură.

În 2018, a apărut ediția a doua a romanului Împăratul ghețurilor (Crux Publishing, 2018), iar în 2019, volumul al treilea al seriei Stelarium, Agenții haosului (Crux Publishing, 2019).

Tot în 2019, drepturile de publicare ale romanului Împăratul ghețurilor au fost cumpărate de editura Metropolis Media Group (Ungaria), iar acesta a apărut cu titlul Jégcsászár.

Scriitoarea Ana-Maria Negrilă a mai publicat și numeroase articole și studii științifice în reviste din țară și din străinătate pe subiecte diverse: literatură, limbaje de specialitate, social networking, Web 3.0, globalizare, discriminare, jocuri de război și altele (EgoPhobia, Apostrof, Journal of Advanced Distributed Learning Technology, Journal of Research in Gender Studies etc.) A făcut parte din editorial advisory board la lucrarea Artificial Intelligence Technologies and the Evolution of Web 3.0 (ed. Issa, Tomayess ), editura IGI Global, Hershey, Pennsylvania (USA), 2015.

A participat ca trainer la ateliere de scriere creativă și fost invitată la numeroase emisiuni de radio și televiziune.

În 2020, Ana-Maria Negrilă a publicat primul volum al seriei epic fantasy Stăpânul umbrelor (Stăpânul umbrelor – Trezirea, Crux Publishing), iar în 2021, un roman de ficțiune istorică, Cele patru oglinzi ale adevărului (editura Hyperliteratura).

În 2021, romanul Agenții haosului a fost distins cu Premiul Vladimir Colin, iar Cele patru oglinzi ale adevărului cu premiul special la Concursul național de creație literară „Vasile Voiculescu”.

Anul 2023 este prolific pentru scriitoarea Ana-Maria Negrilă. În luna martie, publică cel de-al doilea (și ultimul) volum al seriei Stăpânul umbrelor – Stăpânul umbrelor – Zorii războiului.

Autoarea poate fi urmărită pe site-ul personal și pe pagina de Facebook.