Trântise ușa vestiarului și își promisese că nu va mai călca vreodată pe acolo. Trecuse un an și trei luni de când primise abonamentul la sală. Pe atunci avea optzeci și cinci de kilograme și o viață plictisitoare. Căsnicia se derula într-o rutină ca o bătătură în călcâi. O durea doar când mergea la evenimente unde trebuia să poarte pantofi eleganți. În rest, dinamică avea atunci când se schimbau anotimpurile și trebuia să facă o evaluare: „Punem murături anul ăsta? De care?” sau „Mergem în concediu la mare sau la munte?”.

Terminase de peste jumătate de an și cu căsnicia, și cu cele douăzeci și cinci de kilograme în plus. Era fit! Acum trebuia să termine și cu sala.

Nu fusese părăsită niciodată, iar acum Gelu asta făcuse. Așa simțise, în clipa în care recepționera îi spusese, la sosire:

– Gelu nu mai lucrează la noi! A plecat ca antrenor pe un vas de croazieră, îi zâmbise obraznic fetișcana cu față de setter irlandez și fund de J.Lo.

– Păi… n-a spus nimic ieri la antrenament, că pleacă. Cum să-și lase clientele așa, de pe-o zi pe alta?

– Nici noi n-am știut. A fost rapid. Demisia și… pa!

Din spatele recepției, setterul își flutura coada de bucurie că reușise să o enerveze pe Dora.

Și-a înfrânat impulsul melodramatic de a se pune pe plâns și l-a convertit într-un program combinat picioare și fund de două ore fără pauză. Nici măcar nu a simțit  nevoie să ia pre-workout. Deja respira sacadat, în ritmul muzicii din boxe. Se privea în oglinzile din fața aparatelor, dar nu se recunoștea. Simțea cum îi ard mușchii pe toată lungimea lor, că gluteus maximus exploda sub colanții 90% elastan, iar mușchiul cvadriceps femural ar fi țipat, dacă ar fi avut gură.

Între seriile de cinzeci cu cinzeci, așchii de întrebări își făceau loc în cap. Le izgonea, dar fără succes: De ce a plecat? De ce nu i-a spus că pleacă? Doar ieri îl văzuse. Lucraseră împreună. Mai mult, l-a întrebat când mai ies la un pahar. El îi zâmbise cu toții dinții ca înșirați pe ață și ea luase asta ca pe o acceptare. Mereu îi zâmbea așa. Doar ei.

Pentru zâmbetul acela slăbise, divorțase, se mutase în casa ce o primise moștenire de la mătușa ei. Acum renova casa, tot pentru acel zâmbet. Dar zâmbetul a plecat să strălucească pe vase de croazieră, probabil prin Caraibe.

Oglinda nu-i era prietenă azi. Avea o grimasă pe față, pe care o plimba între două aparate, unde își căina în tăcere suferința. Expiră lung mascând un oftat.

Își părăsise soțul, Costel, un om bun, corect, dar extrem de plictisitor. Lângă el făcuse toate ciorbele care se puteau face într-o viață. Nu făcuse copii și nu părea că-i lipseau. Nu se simțea mamă. Îi era destul lui Costel.

Căsnicia lor se topise așa cum se topise și buretele canapelei din sufragerie, unde petreceau fiecare seară la televizor și unde se îngrășau unul pe altul. Avusese cincisprezece ani părul prins într-un elastic în vârful capului, iar acolo poposea mereu mirosul de ceapă prăjită. Pe Costel nu-l deranja nici mirosul, nici canapeaua care îmbătrânea odată cu ei.

Când își termina toate seriile, era deja ora 21:30. În sală mai erau doar ea și doi bărbați îndesați, plini de steroizi, probabil bodyguarzi la vreun club. Se prăbuși pe una dintre băncuțele vestiarului. Transpirația i se prelingea până și între degetele de la picioare, iar părul era ud la rădăcină. Nu mai mirosea de vreun an a ciorbă. Îl avea prins în coadă de cal, mai blond acum și coafat în bucle spiralate. Își puse coatele pe genunchi. Încă mai gâfâia de la efort. Își privea pieptul strâns într-o bustieră în culori fosforescente. Pe linoleumul colorat picura fin transpirația de pe brațe și frunte, parcă erau lacrimi.

Trecuse un an și trei luni de când, de ziua ei, primise de la colegele de birou un abonament la sală, cadou. A fost un dar umilitor pentru Dora, dar n-a îndrăznit nici să-l refuze, nici să ignore cursurile la care fusese deja programată chiar de șefa ei.

Prima dată întrase pe ușa sălii de fitness purtând niște colanți de bumbac ponosiți, la fel ca ea, și un tricou bărbătesc, mărimea XXL. Pe vremea aceea nu era setterul la recepție. Era o altă fată, drăguță, blajină, blondă, cu voce și mai blondă. Ea fusese cea care îi prezentase sala și pe Gelu, cel care avea să îi devină antrenor personal.

Metamorfoza Dorei, de la nevasta cu miros de leuștean la femeia fermă care era acum, i se datora exclusiv lui Gelu. El o motivase să devină ea însăși, iar ea își reînnoise abonamentul lună de lună. Petrecea cu el de câte două ore de trei ori pe săptămână, iar după divorț, de cinci ori pe săptămână.

Își fixa orele întotdeauna seara, să-i fie ultima clientă. Îl ademenea mereu la un pahar, la o vorbă. Uneori ceda, alteori, nu.

Chiar dacă era un bun profesionist, Gelu devenise vulnerabil după ce îl părăsise iubita, în urmă cu vreo cinci luni. Dora își pregătise discursul de compasiune cu aceeași precizie cu care își lucra trapezul, exact și controlat. S-a încordat și al ei a fost.

Gelu fusese slab de puține ori. De obicei, își reordona rapid atitudinea și, foarte vertical, îi spunea că „nu permite politica sălii”. Dora avea răbdare de mamă și cu el.

Se simțise vulnerabilă atunci când Gelu a terminat facultatea de sport și a dispărut în concediu o săptămână.

A compensat și și-a reînnoit garderoba de sală cu noi colanți și bustiere animal print, mai mulate și mai decoltate. Tot atunci și-a pus și acid hialuronic în buze și botox în frunte. Și l-a așteptat devotată lucrând la Smith Machine așa cum îl așteptase și pe Costel pe canapea.

Gelu a revenit din vacanță vesel și jovial. Distanța de o săptămână o resimțea. Dorei îi rămăsese rolul de reflexie a zâmbetului lui perfect, cu toții dinții ca înșirați pe ață.

Cu timpul, s-au echilibrat și au intrat într-o normalitate în care Dora încerca discret funcția de prădător. Gelu crescuse și știa cum să refuze tăcut, doar zâmbind.

Șterse cu adidasul transpirația de pe linoleum și se ridică brusc. Își făcu un duș rapid, îndesă în geanta de sport hainele și prosopul și trânti ușa vestiarului, ca pe-o palmă pe obrazul lui Gelu. Se grăbi spre ieșire și auzi vocea setterului.

– Doamna Dora, vă reînnoiți abonamentul?

– Nuuu…, și-i mai trase o palma lui Gelu cu ușa de la intrare.

*

Dora schimbase trei echipe de muncitori de când se apucase de renovat casa lăsată de mătușa ei. Fie nu veneau la timp, ori furau materiale, ba, chiar, unii au cerut un avans și n-au mai apărut vreo două săptămâni.

În aceea dimineață, Dora își bea cafeaua sprijinită pe un sac de CM30. Își privea harababura din noua casă de unde aruncase tot ce era al mătușii și aduse câteva cutii salvate din căsnicia ei. Îmbrăcată într-un halat kimono albastru cu cocori în zbor brodați pe mâneci și spate, Dora părea și ea un soi de pasăre exotică în acel decor de șantier. 

Soneria sună strident și asta o sperie. Nu reușea să se obișnuiască cu tonalitatea ei și de fiecare dată își promitea că o va schimba și pe ea cu una mai melodioasă. Își târșâi papucii de plastic spre ușa de la intrare. Băieții ăștia din noua echipă recomandată de șefa ei chiar erau punctuali. Își luase liber tocmai să-i întâmpine, dar să-i și supravegheze.

Echipa părea a fi trupa New Kids on the Block, cea pe care o iubea în liceu. Băieții păreau puși pe treabă. Veniseră deja cu toate sculele după ei ca o promisiune că nu o vor părăsi. Oscilă între ei până decise care ar vrea să-i fie cel căruia să-i spună tot ce-și dorește. Avea un tricou căruia i se dezmembraseră mânecile pentru a elibera brațele. Bicepsul brahial părea că o cunoaște că zvâcnea când Dora îl mângâie cu privirea. În timp ce-i tot povestea cum fusese abandonată de meseriași, găsi, deasupra unui surâs liniștitor ce promitea dinți înșirați pe ață, ochii albaștri ai lui Joey McIntyre.

Electrizată ca o adolescentă la concert, se scuză că trebuie să se schimbe până se instalau. Își scoase dintr-o cutie colanții preferați de sală și o bustieră roz intens. Își potoli respirația și reveni în șcenă:

– Vă rog să începeți cu dormitorul.

Despre autoare:

Johanna Scîntee trăiește în Constanța, cu formare academică în matematică și o carieră conturată în radio, televiziune și comunicare. De puțin timp, s-a dedicat scrisului literar, simțind nevoia de a explora prin proză zonele nevăzute ale realității. Scrie proză scurtă cu accente introspective, legate de identitate, singurătate și dinamica urbană. Textele sale sunt marcate de un stil limpede, dar tensionat, în care introspecția și observația socială coexistă firesc. Povestirea  „Gloss” vorbește despre un moment simplu care, fără avertisment, capătă greutate și consecințe neașteptate.