Gara mirosea a fier ud și a pâine învechită, a lucruri uitate în spații intermediare, unde nimic nu vine să rămână cu adevărat. Într-un colț, o femeie cu o valiză prea mică pentru toate lucrurile care ar fi trebuit lăsate în urmă. Nu era graba omului care pleacă, ci o așteptare lucioasă, ca un câine care s-a obișnuit cu lanțul. Părea genul de om care nu mai fuge de nimic. Genul care a învățat să se plimbe cu propria moarte ca și cum ar fi un animal domestic. Poate că asta era tot: moartea ca un câine scos la plimbare prin gări reci și vagoane care nu duc pe nimeni nicăieri. O moarte ținută în lesă, hrănită zilnic cu gesturi mărunte, cu biscuiți uitați prin buzunare, cu vin prost turnat în pahare de plastic. O moarte domestică, care nu mai roade atât timp cât primește ceva, orice, să-i umple gura. 

Unii învață să trăiască așa: dându-i morții ocupație. Ținând-o aproape. Învățând-o să șadă, să nu mai sape, să nu mai muște din viscerele proprii. Moartea, când e ignorată, devine un animal sălbatic, greu de prins. Dar moartea hrănită cu grijă poate fi dusă de lesa scurtă, o vreme. Se învață cu drumurile, cu trenurile lente, cu pașii care nu duc neapărat spre ceva.

Existența devine o negociere. Să-i dai morții puțin din tine zilnic, ca să nu-ți ia totul dintr-odată. O tehnică de supraviețuire rafinată, cinică, aproape elegantă. Nu fugi de ea, o ții lângă tine, o porți prin gări, o îmbeți puțin, o amăgești cu o țigară, cu o tăcere, cu o minciună blândă.

Pe chipul oamenilor ca ea se vedea oboseala corect dozată. Nu erau obosiți de mers. Erau obosiți de stat. De locuri. De ideea de a fi înrădăcinați. Moartea se înfige mai repede în cei care stau. E mai lentă, mai blândă, cu cei care se mișcă. Oricum, destinațiile sunt inutile. Tot ce contează e să nu te oprești.

Oamenii ca ea nu călătoresc pentru a ajunge undeva. Nici pentru a fugi. Ci pentru că au învățat că mersul în sine e singura formă de a păcăli liniștea.

Pentru că zgomotul trenului, cu toate vibrațiile de metal, poate acoperi, măcar o vreme, strigătul lent, constant, al morții care cere tot mai mult.

Unii își poartă moartea ca pe o haină veche, care nu mai ține cald, dar de care nu se mai pot despărți. Unii și-au făcut cuiburi în ea.

Unii o îngrijesc. O periază. O țin ocupată cu drumuri care nu duc nicăieri.

Și, cel mai tragic, unii nici nu mai știu că o plimbă. Au uitat lesa, au uitat animalul, au uitat că pașii lor sunt negociere continuă. Au uitat că moartea e acolo, în spatele lor, cu botul lipit de călcâie, așteptând greșeala, așteptând momentul când n-o să-i mai dea nimeni nimic de mâncare. Și atunci începe să roadă cu adevărat.

Pe geamul vagonului, ploaia începea să scrie poezii, picăturile șerpuitoare se ciocneau și se rostogoleau, dând impresia că totul se destramă, dar în ritmuri precise, ca o orchestră nebună. Vântul suflă peste liniște cu miros de motorină și frunze ude, și mi-a adus gustul de tutun ars, amestecat cu cafea rece uitată într-un termos spart.

Ea își plimba moartea ca pe o lebădă neagră legată la gât cu o panglică de catifea. O lebădă care nu cântă, doar stă în jurul ei și o urmărește în toate mișcările, cu ochi pe care îi simți în spate ca un fior rece, dar nu te oprești. Pentru că singurul gest în fața ei este să continui să mergi, să o scoți la plimbare pe lebăda asta, chiar dacă știai de la început că ea va sfârși prin a-ți ciupi sufletul cu ciocul rece, cu o precizie pe care nicio fiară nu o poate egala.

Am gustat din vinul acela ieftin și amar, iar aroma a sărit peste limbă. Am împărțit un pachet de biscuiți care se topeau în gură ca niște promisiuni stricate.

Mersul trenului era plin de respirații greoaie, o succesiune de zgomote care îmi băteau în tâmple, o frecvență stranie, aproape ritualică, ce masca urletul surd al gândurilor ce se frângeau de tăcerea din capul meu.

În fiecare oră care trecea, moartea asta domestică se contura tot mai bine.

Îmi amintesc cum, în copilărie, țineam în mâini un petic de sticlă colorată, rupt dintr-un geam vechi, și cum lumina soarelui trecea prin ea în feluri nebune, făcând să apară pe pereți curcubee stranii, ca niște ferestre spre lumi care nu există. Așa era moartea asta: un petic de sticlă în mâna care nu mai știa dacă strânge sau lasă să cadă.

Am realizat că oamenii care își plimbă moartea nu fug de ea. Nici nu o urăsc. Doar o poartă cu ei, ca pe niște răni vechi, pe care le scarpini când nu te vede nimeni, dar de care nu poți să te desparți, pentru că altfel s-ar deschide o prăpastie care înghite tot. Și poate asta e cel mai teribil: să accepți că uneori, să rămâi în picioare înseamnă să accepți să ții în mână o lebădă neagră care nu se lasă niciodată cu adevărat legată.

Moartea nu e o destinație. E o conviețuire.

Și noi ne încăpățânăm să ne mișcăm, nu ca să scăpăm de ea, ci ca să nu-i dăm niciun motiv să ne mănânce pe loc. 

Trenul nu oprea niciodată unde trebuia. Era o fantomă care circula între gări inventate, fiecare un pic mai murdară, un pic mai plină de umbre. Am învățat să nu mai întreb unde e destinația. Răspunsul era mereu același: un spațiu între nimic și nimic, în care oamenii își plimbă lebedele negre în lesă.

Am observat cum femeia cu valiza și-a scos panglica de catifea și a lăsat lebăda să zboare. Nici măcar nu a schițat un gest. A lăsat-o să plece, cu o fatalitate aproape banală, ca și cum ar fi eliberat o parte din sine.

Și atunci am văzut ceva, pentru o fracțiune de secundă, ceva ca o rană vie, ca o lumină care nu ar trebui să fie acolo, dar care arde cu o furie absurdă. Nu era nici durere, nici speranță. Era o enigmă. Oamenii care își plimbă moartea știu că în momentul în care o lași liberă, nu dispare. Se întoarce. Nu te mușcă, te copiază. În clipa aceea, am înțeles că lebăda aia nu era moartea ei. Era un fel de oglindă a propriului gol. Și că, în toate drumurile astea absurde, ne plimbăm nu morțile, ci vidul nostru interior, acel spațiu al lipsei pe care nu-l putem umple cu nimic, oricâte trenuri am lua, oricâte lebede negre am ține în lesă.

Am început să râd (un râs care nu avea nimic de-a face cu bucuria, ci era mai aproape de o scânteie de nebunie.)

Pentru că știam că suntem toți prizonieri în trenurile astea, cu lebede negre în lesă sau fără, în căutarea unui spațiu care să nu ne știe numele. Și poate asta e singura formă de libertate: să accepți că nu vei ajunge niciodată nicăieri, dar să-ți plimbi lebăda cu o grație care să-i dea impresia că încă ești în control. Și apoi să-ți iei rămas bun de la ea, fără cuvinte, în timp ce trenul se pierde în ceața neagră a gării care nici măcar nu există.

Despre autoare:

STANCU ALEXIA-GABRIELA (n. 2009; Caracal) este elevă la Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” din Caracal și poetă aflată la începutul drumului său literar. A debutat cu poezie în revista Vitralii Romanațene, publicație culturală din orașul natal, și a publicat, de asemenea, poezii în mediul online, pe platforma Haimanale Literare.

A fost invitată să citească poezie în cadrul evenimentului Lecturi în atelier, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române din Iași, alăturându-se astfel tinerilor autori promițători din literatura contemporană.