– Aveam zece ani când i-am auzit numele pentru prima dată.

Abia mă pot mișca pe scaunul de plastic dur. Încheieturile mâinilor îmi sunt legate cu cătușe de un lanț metalic fixat în mijlocul mesei ceea ce îmi limitează drastic mobilitatea.

Ofițerul de poliție îmi observă disconfortul fără a schița însă vreun gest. Este nerăbdător să afle odată ce s-a întâmplat și vizibil iritat de rememorarea evenimentelor trecute.

– Mă gândeam la chestiuni mai recente, domnișoară Jenkins. Ca de exemplu, de ce ai fost prinsă stând în fața casei lui cu sânge pe…

– Nu, nu, nu. Pur și simplu nu înțelegeți! Trebuie să încep cu începutul astfel încât să puteți pricepe, rostesc exasperată neavând niciun pic de încredere că ofițerul Donoghue, un polițist suprasolicitat, prost plătit, epuizat de multitudinea de cazuri și lipsit de pasiune, este capabil să sesizeze cu adevărat frumusețea poveștii mele. Și ce ar fi ea fără toate amănuntele, fără sarea și piperul care să-i dea savoare?

Detaliile sunt atât de bune de observat pentru a descifra ce are cu adevărat un om în cap. Ele fac diferența, numai că Donoghue pare genul de polițist care vede, dar nu și observă, incapabil să coreleze mesajele primite cu stările simțite.

Îmi scapă un oftat obosit, dar nu din cauza lipsei de somn, ci de dezamăgire. Ofițerul Donoghue își flutură degetele grăsuțe nerăbdător, făcându-mi semn să continui. Nu am încredere în el, dar acesta este pentru mine capătul drumului. Point of No Return. Oare o fi văzut Donoghue filmul? Never mind.

În timp ce încerc să mă așez cât mai confortabil pe scaun, cătușele metalice îmi sapă adânc în încheieturi care sunt acum atât de roșii ca și cum cineva le-ar fi vopsit cu sânge. Nimic din toate acestea nu contează de fapt atâta timp cât pot să intru cu adevărat în miezul poveștii. Ignorându-mi pielea roasă frecându-se de lanț, mă aplec în față, privindu-l fix în ochii de mops.

***

Mă gândesc și acum la acea zi, deși a fost cu atât de mulți ani în urmă. Încovrigată ca o pisică pe canapeaua denivelată cu pătrățele, cu marginile pernelor deja roase – margini ce se destrămau mai tare când îmi plimbam degetele peste cusături – tremuram în timp ce vântul urla și zguduia ferestrele cu un singur geam ale micii cabane aparținând prietenei mele. Un adăpost simplu situat pe Insula Cliff, de pe coasta statului Maine.

Ziua aceea a început însorită, strălucitoare chiar. Ca toți ceilalți copii care locuiau temporar pe insulă, ne petreceam fiecare secundă jucându-ne în ocean și adunând resturi de copaci de prin pădure ca niște veritabili exploratori. Cea mai bună prietenă a mea, Sara, avea un vecin, un băiat mai mare decât noi, poate doar cu un an sau doi, dar pe atunci, diferența de vârstă ni se părea enormă. Tom. Tom și atât.

Era înalt. Vorbea plin de încredere în sine și făcea mai puține glume prostești decât băieții cu care mergeam la școală pe continent. Ceva la băiatul acela de pe insulă mă fascina și nu mă puteam gândi la nimic altceva în timp ce exploram împrejurimile în acea vară. L-am urmat cu curaj pe măsură ce ne cățăram în copaci și săream, agățându-ne de leagănul improvizat, aruncându-ne în apa de dedesubt.

Pe măsură ce acea zi se apropia de sfârșit, am însoțit-o pe Sara ezitând, cumva resemnată, înapoi la tabăra ei. Primele picături de ploaie ne-au umezit umerii, în timp ce umbrele aruncate printre copaci s-au extins. Cerul, devenit brusc cenușiu, s-a crăpat precum o cavernă. Puteam simți în aer furtuna care se apropia. La fel și păsările care înnebunite își ascuțeau ciocul de aerul rece, scoțând țipete puternice, aproape asurzitoare. Cerul era în acele momente doar o povară de opacitate impură ce străbătea albastrul, o fuziune rece dincolo de orice culoare.

Când s-a lăsat noaptea, situația s-a înrăutățit. Era ca și cum un uragan s-ar fi abătut asupra insulei. Natura foșnea din toate încheieturile, vântul se răscula sălbatic și marea șuiera într-o lumină vânătă, dar adulții nu erau îngrijorați și nici Sara, așa că m-am forțat pretinzând că nici mie nu îmi este frică.

Ne-am strâns una în cealaltă, pe canapeaua din camera multifuncțională, în timp ce frigul ne înțepa tălpile goale. Sara îi spunea camera deschisă, pentru că, deși avea patru pereți și un acoperiș, ferestrele de sticlă înalte de la podea până la tavan te făceau să te simți ca și cum ai fi șezut afară. Stând cuibăriți unul lângă celălalt, ghemuiți sub un morman de pături, părinții Sarei schimbau frenetic canalele televizorului lor vechi. Pe atunci aveau doar cablu simplu, iar televizorul, un colos de epocă, trona pe podea, înconjurat de stive amenințătoare de casete VHS și DVD-uri, parcă veghind ca niște paznici ai unui turn întunecat, martori tăcuți ai nopților albe petrecute în fața ecranului. Căutând un film, în sfârșit au dat peste unul. O lumină verde intensă și o muzică stranie acompaniau prima scenă.

Părinții Sarei s-au contrazis minute în șir dacă ar trebui să ne lase să-l vedem sau nu. În cele din urmă, mama ei a cedat exasperată de argumentele și contraargumentele tatălui. Oftând din rărunchi, l-a rugat pe tatăl Sarei să se ocupe de noi, fetele, dacă vom sta treze toată noaptea, plângând din cauza coșmarurilor.

În realitate, asta nu s-a întâmplat. Aveam zece ani și în seara aceea urma să aflu numele bărbatului care îmi va schimba viața pentru totdeauna.

– Cum se numește filmul acesta? i-am șoptit Sarei la ureche și ea a repetat cu voce tare întrebarea mea adresându-se părinților ei.

Tatăl ei a răspuns în timp ce mesteca popcorn:

– The Tommyknockers.

Era un film ciudat. Aveam senzația că mintea mea era torsionată, distorsionată și modelată într-un mod straniu până când, într-un final, părea să cedeze, așezându-se într-o ciudată stare de calm. Ca și cum o mână nevăzută m-ar fi mângâiat ușor, cu grijă, delicat, dar asta doar după ce filmul s-a încheiat.

– Este un film de Stephen King. Ați auzit de el, fetelor, nu-i așa? Tipul este din Maine, ne-a anunțat tatăl Sarei mândru. De parcă ar fi trebuit să-l cunoaștem. Sau de parcă noi toți aveam un drept asupra lui.

***

– Atunci a început obsesia mea. Acolo, în casa părinților Sarei, în seara aceea.

Mă întorc în prezent, explicându-i ofițerului rotofei din fața mea magia lui King. Oare va putea înțelege că mi-am trăit viața de după The Tommyknockers ca sub vraja unui drog hipnotic? Va pricepe că nu era doar un capriciu, ci o obsesie, o cochetărie constantă cu un coşmar, o orbire pe jumătate care nu-mi dădea pace nicio clipă?

Își ridică pixul de pe caietul cu linii galbene, care se asortează aproape perfect cu vârfurile unghiilor sale îngălbenite de tutun. Un detaliu îmi stârnește curiozitatea. De ce nu folosește un laptop pentru a-mi lua declarația? Cu siguranță ar fi mai ușor! Poate este de modă veche și nu-i pasă, așa cum nu pare să realizeze că  adevăratele povești apar când nu te oprești din a asculta și a cerceta.

Însă îmi place dramatismul dat de folosirea pixului și a paginilor de caiet cu linii galben crom. Ca și cum am fi în anii ’50 și el încearcă să mă facă să vorbesc odată, să mărturisesc, să vărs totul, făcând camera un pic prea caldă și lumina prea strălucitoare. În orice clipă, partenerul său, polițistul “bun”, va intra în încăpere și îmi va oferi o țigară. Poate chiar o cană cu cafea. Ar fi perfect căci printre scriitori o țigară sau o cafea sunt privite ca un fel de vitamine. Sau, de ce nu, un pahar cu whisky. Esența inspirației lichide.

– Domnișoară Jenkins?

Ofițerul Donoghue mă împunge în braț cu vârful pixului, vizibil iritat că mă tot pierd în gândurile mele.

– Nu m-am jucat cu ceilalți copii a doua zi. Nu m-a mai interesat băiatul înalt și chipeș de alături. După ce s-a terminat filmul, i-am întrebat pe părinții Sarei despre Stephen King. Mama ei mi-a zis – în timp ce strângea niște pături vechi, mucegăite de-a binelea și aduna resturile de la petrecerea noastră de peste noapte din camera deschisă – că avea câteva cărți de-ale lui pe undeva. Trebuia doar să le caut. Speram din tot sufletul să le găsesc.

Mi se pare important să îi spun povestea întreagă ca și cum aș scrie-o: cu nuanțe, culori și subiectivitate. Acestea constituie dantelăria unei narațiuni care, asemenea unei tapiserii delicate, prinde viață sub ochii unui cititor.

– Vedeți dumneavoastră, îi spun ofițerului de poliție…

Sau o fi, de fapt, detectiv? Poate nu m-am prins eu. Hainele lui simple îmi sugerează a doua variantă, dar este același bărbat care m-a prins în fața conacului gotic roșu, încătușându-mă și băgându-mă în spatele mașinii sale de poliție.

– Mi-am petrecut toată vara aceea, ba chiar întregul an următor citind seria Turnul întunecat. Nu am înțeles nici măcar jumătate din ceea ce citeam, având nevoie de un dicționar pentru a mă ajuta să traduc aproape fiecare rând. Dar nu era nimic asemănător cu cărțile pe care le citeam la școală. Am devenit obsedată.

Donoghue reacționează la acest cuvânt. Obsedată. Este un cuvânt declanșator, un mic indiciu împotriva mea, o indicație că nu sunt chiar în toate mințile.

Îmi continui povestea netulburată de reacția detectivului.

– Asta m-a condus, bineînțeles, la alți autori. Ray Bradbury, Frank Herbert, Clive Barker. Apoi, pe măsură ce am crescut, le-a venit și altora rândul: Atwood și Nin, Vonnegut și Palahniuk. Evident și Bukowski. M-am pierdut în…

Un hârâit aspru îmi întrerupe șirul gândurilor. Îmi ridic privirea, cu ochii larg deschiși și nedumeriți, pentru a-l privi pe Donoghue încercând să-și dreagă vocea în timp ce sunt brusc copleșită de toate acele sentimente neconsumate din tinerețea mea, prinsă într-o miasmă de mizantropie și sete bibliofilă de nestins.

Dar ofițerul Donoghue, încărunțit prematur, cu fața lui nebărbierită și zbârcită, nu este interesat de pasiunile mele. El vrea să audă miezul poveștii, esența ei, iar eu nu am ajuns nici măcar la spoilers. Nu vrea proză și nici tensiunea întregii întâmplări. Ochii lui par să strige: “Spune-mi pur și simplu.” Oare cât timp îi va lua până să bată cu pumnul în masa dintre noi, urlând: “Recunoaște odată ce ai făcut!” Hmm, cred că ar urî cu sete să citească romanele lui Tom Robbins.

Îi scapă un suspin lung, ușor suferind, când ușa scârțâitoare din spatele lui se deschide. Un al doilea ofițer de poliție, acesta îmbrăcat în uniformă de serviciu, intră în cameră, ținând în mână o pungă de plastic transparentă pentru probe.

Tresar când îi văd conținutul.

Ofițerul de poliție aruncă cu nonșalanță punga cu probe pe masă, între Donoghue și mine, apoi se întoarce și iese din încăpere. Donoghue ridică încet punga, studiindu-mă cu atenție, fără să scoată un cuvânt. Tăcerea din cameră devine apăsătoare. Îl privesc în ochi și îmi dau seama că așteaptă doar să mă împiedic. Ar fi atât de ușor să o fac, căci sunt aici în calitate de suspect, ceea ce îmi atribuie automat rolul de vinovată. Sunt privită ca și cum m-aș fi născut în zodia răului. Dar nu o să mă poticnesc, așa că îmi

ridic privirea, făcând contact vizual cu camera de înregistrare din colțul încăperii, aflată foarte aproape de tavan. Punctul roșu, minuscul, îndreptat spre noi, îmi înregistrează fiecare mișcare.

Sunt convinsă că, mai târziu, vor folosi filmarea ca dovadă a vinovăției mele. Le vor spune oamenilor că m-am deschis complet, am pus totul la vedere pe masă, la fel de expusă și vulnerabilă ca drona din punga cu probe, drona din plastic și metal sfărâmată, acum acoperită de sânge uscat. La ce altceva mă pot aștepta având camera video de deasupra înregistrându-mi fiecare gând și fiecare amintire?

Comportamentul meu haotic, punga de plastic cu probe și o declarație semnată sunt tot ceea ce își dorește Donoghue de la mine. Îmi permit să mă relaxez căci are doar două din aceste trei elemente.

Ignorându-i nerăbdarea, zâmbesc melancolic.

– Atunci am început să scriu. Am scris și am tot scris și am continuat să scriu. Am urmat cursuri de scriere creativă, ba chiar am obținut o diplomă de licență în Engleză și Științele Comunicării. Dar primeam mereu scrisori de respingere, una după alta. Așa că am citit și mai mult având în minte amintirile de pe Cliff Island din seara aceea, dar și fricile mele, și speranțele mele, și fanteziile mele, și mirosurile pe care le simțeam în nări când îl citeam pe King, și textura pledului pe care mi l-am pus deasupra genunchilor, și lumina care mă înconjura, fie ea filtrată de abajurul unei veioze sau de frunzișul din pădure, dar și ritmul pe care era obișnuit să îl imprime rândurilor sale. Toate levitau deasupra porilor mei deschiși gata să îl absoarbă pe de-a întregul. Și apoi, într-o zi…

Mă aplec în față, coborându-mi tonul vocii, mulțumită când Donoghue îmi imită postura, în sfârșit intrigat.

– Și apoi, într-o zi, când eram în Bridgton, într-una din farmaciile din lanțul Walgreens, nu ai să ghicești cine era la ghișeul de rețete.

O tăcere grea se așterne între mine și Donoghue. Privirile noastre se întâlnesc pentru o clipă, iar eu simt că trebuie să o întrerup înainte să devină prea apăsătoare.

– Stephen King însuși.

Donoghue își ridică sprâncenele, nepricepând. Pur și simplu nu înțelege nici acum.

Mormăi ca pentru mine câteva cuvinte de “alint” la adresa lui. Incapacitatea lui de a pricepe mă epuizează. Continui totuși.

– Când a trecut pe lângă mine, nu am putut să mă abțin. Am încercat să vorbesc cu el, dar am fost atât de stângace încât m-am încurcat în propriile cuvinte. Deloc surprinzător căci genunchii mi se înmuiaseră și sângele îmi vâjâia în urechi, o slăbiciune bolnăvicioasă punând stăpânire pe tot corpul. Până și gândurile mi se bâlbâiau incoerente. El a fost atât de amabil și de politicos. I-am spus că scriu horror, ca și el. I-am mărturisit și că el este inspirația mea, că m-am îndrăgostit de scris datorită lui, dar pur și simplu nu am reușit să fiu publicată vreodată. Și știi ce mi-a răspuns?

– Ce ți-a spus?

– A zis că nu oricine poate fi cu adevărat înfricoșător. Cuvintele acestea s-au presat în carnea mea. Și mi-a zâmbit cu toți dinții, sfidători de albi. Arătau impecabil, precum niște perle strălucitoare. Două șiruri de dinți perfecți, numai buni de expus în dulapul de sticlă din interiorul unui cabinet stomatologic. S-a îndepărtat apoi fluierând încetișor.

În sfârșit, înțelegerea situației începe să se ivească în mintea lui Donoghue. Buzele crăpate ale ofițerului de poliție rotofei din fața mea se împing gânditoare una în cealaltă.

– Asta ți-a rănit sentimentele? Ai vrut răzbunare? De aceea ai ghidat drona…

– Bineînțeles că nu mi-a rănit sentimentele. Doar m-a motivat.

Pixul lui Donoghue se oprește din nou pe hârtia galbenă, în timp ce mă privește printre gene. Încearcă să nu mă sperie sau să-mi încetinească povestirea, dar în același timp nu pare să vrea să recunoască că este încă nedumerit.

– Uite care-i treaba: am fost cel mai mare fan al lui, dar când mă gândesc la ultimele sale cărți, singurul cuvântul care-mi stă pe buze este meh.

Îmi ridic palma, așa legată cum este de masă, și fac un gest cu mâna indicând așa și așa.

– Cred că avea nevoie doar de puțină inspirație. A fost destul de emoționant, nu crezi? 100% Annie Wilkes din partea mea.

Zâmbesc mândră, dar idiotul de polițist încă pare confuz.

– Misery?

Tot nimic.

– Kathy Bates?

Pe fața lui trece o umbră de recunoaștere, în timp ce eu îmi dau ochii peste cap.

– Filmul despre femeia care este obsedată de un autor, îl răpește și îl forțează să rescrie povestea, nu?

– Foarte bine, Donoghue, chiar dacă ai aflat asta din film. Dar știai că Misery a fost inspirat de o altă povestire cu o premisă similară?

– Nu știam. Deci, te identifici cu acest personaj Annie Wilkes?

Ridic din umeri.

Cu vocea râcâită de oboseală, Donoghue spune:

– Domnișoară Jenkins, tot ceea ce vreau cu adevărat să știu este ce s-a întâmplat când ai ajuns la casa domnului King din Bangor. L-ai omorât cu sânge rece și i-ai ascuns trupul neînsuflețit sau l-ai răpit și sechestrat? Soția sa a sunat la poliție la 12:36 AM și l-a dat dispărut. De atunci, în cele 48 de ore care s-au scurs, nimeni nu l-a mai văzut. Parcă ar fi dispărut în negura nopții, fără a lăsa vreo urmă.

Arunc o privire la punga transparentă prin care se întrezărește drona spartă, al cărei control l-am pierdut, studiind urmele de sânge de pe carcasa de plastic.

Pe de o parte, aș putea să-i spun povestea despre cum totul a mers prost, deloc conform planului meu. Sau, pe de altă parte, aș putea să-i zic ce s-a petrecut cu adevărat, adăugând narațiune, scriind o creație proprie și lăsându-l să descopere urzeala îngropată sub cerneala cuvintelor.

S-ar încheia în maniera în care Stephen King știu că și-ar dori să scriu.

Dacă ai să asculți suficient de atent, poți fi sigur că vei auzi un murmur dincolo de urletele de spaimă nejustificate provocate de apariția dronei: răsuflarea lui King. Mai rămâne doar să descoperi de unde se aude și ai rezolvat misterul dispariției sale.

Despre autoare:

Margareta Cloșcă

Născută în București, în anul 1976

Studii:

Academia de Studii Economice București, Facultatea de Economie Generală, promoția 1999

Academia de Studii Economice București, studii aprofundate în specializarea Analize și Sinteze Macroeconomice, promoția 2000

Activitate literară:

Debut în anul 2019, sub pseudonimul Margit Imola, cu volumul de poezie Ce scriu după ce trece hazul, Editura Smart Publishing

Proză scurtă și poezii publicate în revista Contraste Culturale, 2019

Contributor din 2021 la revista Timpul Bruxelles, rubrica Arte vizuale

Premiul I la concursul de flash fiction SIONO interactiv, mai 2022, cu povestirea Party, shoot, splash (https://www.sionoeditura.com/interactiv_mai_2022/?fbclid=IwY2xjawFx4QtleHRuA2FlbQIxMAABHaN9BgKF_4MCWBQI67XAgukCE3DPiqapS23_Evy3D_wsqrxj0sGEzZ_-6g_aem_hn6Tc41k-6mb7fhosBKIfA)

Premiul III la secțiunea eseu în cadrul concursului de eseu și proză scurtă ErgoWork Society, iunie 2023 (https://meaningandfusion.work/2023/06/05/premiul–iii–eseu–margareta–teodorescu/)

Proză scurtă, publicată în cadrul antologiilor Inima nu face riduri (Editura SIONO, 2020), Litere pe fulgi de nea (Editura SIONO, 2021), De ziua ta, femeie! (Editura SIONO, 2024), Efervescent (Editura Heyday Books, 2024), Cronici de nisip și mare (Editura Cassius Books, 2024) & Povești sub cerul înghețat (Editura Cassius Books, 2024), pe platforma literară independentă Literomania (https://www.litero–mania.com/flash–fiction–stories–aprilie-2024-mobilul–de–margareta–teodorescu/) și în rubrica ‘Doza de ficțiune’ a revistei Viața medicală (https://www.viata–medicala.ro/doza–de–fictiune–dincolo–de–oglinda–de–margareta–closca-39483)

Finalistă a concursului de thrillere Words & Quarantine, ediția a 4-a, cu povestirea Culoarea păcatului https://delaadamzicere.ro/culoarea–pacatului–de–margareta–closca/

Blog personal: https://margitimola.wordpress.com/ , câștigător al locului I, în mai 2025, în cadrul celei de-a 30-a ediții a concursului de blogging creativ SuperBlog