Rădăcini

Există ceva atât de trist și de singuratic atunci când îmi bate inima.

Mușuroaiele de sticlă de pe gresia din baie.

Pulsul furnicilor care reușesc să facă o gaură suficient de mare și  să mi se strecoare printre oase.

Mi-am topit cafea diluată și urme de ruj în vene.

Mi-am dorit mereu să am pielea curată, să nu am scris destinul nimănui pe piele .

Atunci când trupul meu va ajunge în sufletul altcuiva vreau să am o piele curată, să aibă unde să arunce cu noroi.

Poate că sunt egoistă spunând asta sau poate lumea se sfârșea pentru mine și aveam doar 16 ani…

Poate că poemul ăsta nu va ajunge la fata din apartamentul de sus care își scapă trupul pe jos învățând să meargă,

Sau poate am fost o persoană oribilă în toate aceste vieți și aveam doar 15 ani.

(Nu eram pregătită pentru așa ceva).

Poate că nu o să reușesc să umplu frigiderul cu toată singurătatea pe care am simțit-o

Sau poate că eu eram de vină pentru toată furia pe care o am în mine și  toate urmele de mușcături pe care le-am lăsat pe oameni

Sau poate că aveam doar 14 ani și umerii mei erau mult prea grei ca să îi port.

Poate că  nu am vrut niciodată să spun ce am spus sau să fac ce am făcut,

Sau poate încă nu știam că o să stau atâția ani pe un scaun într-o încăpere cu alte suflete puse mereu la încărcat ca să poată supraviețui încă unei ore și că nu o să învăț niciodată cum să iubesc,

Sau poate aveam doar 13 ani și nu știam care era culoarea mea preferată și cât de deformați îmi sunt obrajii în poze.

Furnicile nu au cum să se transforme în fluturi.

Am rămas doar eu cu toate aceste numere tatuate pe tălpi

În speranța că de fiecare dată când pășesc am să pot să le zdrobesc.

Nu știu cum va arăta chipul meu atunci când voi îmbătrâni.

Dar știu ca am vărsat mult prea multă poezie pe corpul meu.

Noduri

Am atât de multă furie în mine încât am reușit să devin un masacru.

Corpul meu este un masacru.

Bucățile de carne mucegăită care mi se ascund sub unghii.

Urmele de vânătăi de pe brațe – pământul pe care îl port pe piele și din care va crește flori.

Cioburile de sticle pe care mi le-am înfipt în ochi doar ca să nu mă pot vedea în oglindă.

Respir metri pătrați de aer.

Oasele mele se contractă la fiecare atingere.

Degetele mele mușcate ca să nu pot să scriu acest poem.

În apartamentul meu este frig.

Am acoperit geamurile cu trupurile tuturor oamenilor pe care i-am iubit.

Am mâncat singură tot ce mi s-a pus in farfurie.

Am pătat singura toți pereții cu tablouri ca să pot numi acest loc acasă.

La intrare ți-am lăsat o pereche de căști, pentru că vreau să îi spun cuiva toate astea fără să mă poată auzi, fără să mă poată judeca…

Mi-am construit în inimă un abator pentru cuvintele tale.

Am noduri în tot corpul.

Toate cuvintele pe care nu ți le pot zice s-au încâlcit în pieptul meu .

Mă ard și mă sugrumă.

Mă despică și îmi forțează oasele să îmbrace alt corp, cu o inimă normală.

Casa mea este într-un alt corp care nu știe să vorbească.

Poate că în viața de apoi voi avea o inimă mai caldă.

Și voi putea spune că sunt frumoasă.

Că port pulovăre largi doar pentru că îmi oferă căldură de care am nevoie.

Că nu o să mai port o riglă în geantă ca să îmi măsor proporționalitatea feței.

Cândva o să înțeleg că toată această furie este doar iubirea pe care nu o pot da mai departe.

Astăzi m-am uitat în oglindă.

Și mi-am scos din ochi toate cioburile,

Iar de sub unghii toată carnea mucegăită.

Și le-am aruncat la coș.

Oglinda este doar un perete la care te holbezi atunci când nu știi cu ce să te îmbraci.

Eram frumoasă.

Cu tot cu vânătăile de pe mâini.

Cu tot cu sângele care îmi picura din retină.

Sunt frumoasă.

Mușcăturile de pe mâini sunt doar un mecanism de supraviețuire.

(Mă) Iubesc deci am învățat să zbor.

Oare totul renaște din iubire…

Am reușit să umplu tot frigiderul cu  dragostea pe care o port.

Viața m-a mutilat în toate formele ei.

Așa că pe desenul prins cu agrafe din bucătărie este bine să fii deformat.

Sunt un triunghi cu fața rotundă și cu 4 linii înfipte în corp

(la fel ca toți ceilalți).

Continui să scriu

Scriu.
Scriu.
Scriu.

Scriu despre sângele care a căzut peste trupurile copiilor din orașul-mormânt.
Scriu despre toate femeile care și-au mestecat corzile vocale.

Scriu.
Scriu.
Scriu.

Scriu despre toată această durere pe care o simt și care mă apasă.
Scriu despre toate inimile scuipate pe pământul născut în zodia războiului.

Scriu.
Scriu.
Scriu.

Scriu despre toate farfuriile sparte în fața copiilor.
Scriu despre toată furia pe care o îmbracă o femeie atunci când iese din casă.

Scriu.
Scriu.
Scriu.

Și când ceva mă doare, o să scriu despre asta.
Și când cuțitul mi se adâncește în piele, o să pătez podeaua cu un poem nou.

Scriu.
Scriu.
Scriu.

Când am să mor, o să am poeme gravate pe sicriu.
(Este singura monedă cu care o să pot plăti vama.)

Scriu.
Scriu.
Scriu.

Și îmi lipesc greșit bucățile din inimă doar ca să pot să scriu.
Îmi amestec în cafea scrumul tuturor țigărilor fumate înainte de a urca în Trenul Morții.
(Și chiar dacă o să fiu gazată, fumul va scrie un poem doar pentru mine.)

Scriu.
Scriu.
Scriu.

Scriu pentru fetița mică din mine căreia i s-a spus că nu va face niciodată nimic.

Scriu.
  Scriu.
    Scriu.

Dar de ce nu pot să scriu despre mine?

Despre momentele în care dansez singură în cameră pe piesa mea preferată.

Despre conexiunea mea cu marea și cu orașul în care m-am născut.

Despre felul în care zâmbesc de fiecare dată când cineva îmi aduce cafea dimineața.

SCRIU.
SCRIU.
SCRIU.

Îmi atașez mâinile de durere așa cum mi le atașez și de telefon.
Dacă aș putea să-mi pun stomacul la încărcat, aș putea să mai înghit câțiva fluturi și pentru mine.

Viața mea se numără în oameni.
Așa că, pe tortul de ziua mea, îmi puteți pune o oglindă spartă.
(Oamenii devin ceea ce gândesc.)

Și tot ce vă rog este să nu vă uitați la mine când înghit cioburile.
(Atunci când îmi închid ochii, sper ca și ceilalți să o facă.)

(SCRIU. SCRIU. SCRIU.
Și cioburile o să aibă un gust mult mai bun.)

Fetele frumoase

atunci când m-am născut, mama a spus că, dacă e fată, trebuie să fie urâtă.
urâtă și atât.
(oamenii frumoși au mult prea multă durere în ei).

atunci când am căzut pentru prima dată,
asfaltul îmi presase pietre în piele.
mama a spus atunci,                                                                                                                  ești fată, vânătăile nevindecate îi atrag pe băieți –urmele lăsate de meduzele pe care le-am mâncat în fiecare seară.

atunci când m-am îndrăgostit pentru prima dată,
mama a spus doar: „Când vei fi fată, vei învăța de ce n-o să vrei să ai niciodată un Fiu.”

iar atunci am devenit mare.
Mai mare decât mama.
Mai mare decât acel fiu pe care nu l-am văzut niciodată.
Mai mare decât toate vânătăile de pe trupurile copiilor răniți.
Mai mare decât toată dragostea pe care am putut să o simt-o vreodată.

Am crescut atât de mare, încât am devenit din nou mică.
atât de mică, încât mama mă putea lua în brațe și să danseze cu mine prin casă.
și m-a iubit atât de mult, încât toată dragostea ei s-a transformat într-un lagăr.

În trupul mamei a fost îngropat un cadavru.
Dar mama nu știa că, în fata ei, zace un animal
care roade cuiele de pe chipurile tuturor fetelor frumoase (nenăscute încă).

Marea Roșie

Aș vrea ca, în această vară, să fiu mult mai frumoasă decât marea.
Să-mi port părul creț pe spate
și să mi se împletească intestinele asemenea valurilor.
Să învăț să dansez așa cum dansează apa atunci când îmi înmoaie corpul.
Să reușesc să iubesc oamenii atât de mult
încât să-i ajut să evadeze din spațiile lor de vânzare.
(Trăim în orașe mici, înghesuite,
și fiecare dintre noi caută o inimă mai caldă cu două camere funcționale.)

Și crede-mă că, în vara asta,
o să fiu mai frumoasă decât soarele
și-am să vă învăț că cel mai frumos lucru
este să știi că ești doar al tău.
Că îmbrățișările de la spate
sunt doar niște oglinzi
care îți arată că cineva te iubește așa cum ești.
(Inima ta este mult mai mare decât felul în care arăți.)

Și știu că, în vara asta…
o să fiu mai frumoasă decât Marea Roșie.
Că o să moară atâtea amintiri în mine,
atâția oameni pe care nu i-am cunoscut încă,
atâtea flori pe care nu le-am primit —
doar ca să fiu frumoasă
și să am buzele și obrajii roșii,
la fel ca algele care mor în Marea Roșie.

Despre autoare:

Mă numesc  ADELA ȘULEA , m-am născut la 30.12.2008 in Iași, am 16 ani, sunt elevă în clasa a X-a la  Colegiul Național ”Petru Rareș” Suceava.

Am urcat la vârsta de 5 ani pe scena” Festivalului de teatru pentru copii și tineret” cu monologul ”Vreau să devin prințesă”. De atunci am participat la mai multe concursuri de recitare cum ar fi : ”Poetul lunii ”de la Fălticeni , ” Festivalul de teatru Grigore Vasiliu Birlic”2021,2022,2023, unde am obținut rezultate dintre cele mai bune. În anul pandemic 2020 am avut câteva încercări între ale poeziei .Am obținut  o mențiune la concursul ”Ana Blandiana” ,premiul doi la Festivalul Concurs ”Ioan Cozmei” ,  Marele Premiu la Festivalul Național de Poezie:”Costache Conachi”2024,premiul întâi la Festivalul de Poezie “George Coșbuc”2024 , premiul întîi la festivalul ”Nichita în luna lui Marte”2024,Marele Premiu la Festivalul “Nichita în lune lui Marte”și Marele Premiu la Concursul “Costache Conachi”.

Colaborez cu Centrul cultural Bucovina și Teatrul Matei Vișniec Suceava. Frecventez cenaclul literar ”Transfrontalier Mașina cu Poeți ” , ”Clubul de inițiativă literară”  și ” Casa de poezie Light of ink”