Ecorșeu

din măduvă arsă din carne umedă din vârsta pietrei

se ridică un cuvânt nefăcut, un mecanism fără început,

apasă ca o lamă în tâmple, ca o rugăciune moartă,

deschide în mine un drum spre care tot cobor

între mine și mine nu există decât o tăcere minerală

o tăcere ce pulsează ca un organ muribund

și în ea încap toate începuturile, toate sfârșiturile

înfipte una în alta ca două vertebre

mi se pare că aud un cuvânt spart,

o voce care mușcă din aerul bolnav

și fiecare mușcătură lasă un gol,

o groapă neagră unde cad păpușile fără chip

sângele curge prin arhive uitate

în dosare nescrise, în fișiere criptate

și fiecare dosar deschis e un mormânt,

fiecare mormânt, un alfabet cu litere negre,

fiecare literă, un dinte care scrâșnește în carne

între două respirații mă simt suspendată

ca un soare epileptic ce aplică electroșocuri timpului,

și totuși continui să merg

pe culoarele înguste ale propriei prăbușiri

unde nici iubirea, nici moartea, nici rugăciunea

nu mai au chip, ci doar urlet.

doar urlet.

Prăbușire în rană

                                  (august 2025, România)

din sânge uscat din măruntaie sfâșiate din oase care trosnesc sub greutatea memoriei

ne prăbușim prin coridoare fără lumină unde pereții respiră greu și tavanul se crapă de tăcere

ne prăbușim cu fețele arse de vânturi negre

cu mâinile goale ca niște cârlige ruginite

ne prăbușim în vâltoarea unui întuneric care ne linge rănile și ni le deschide iar și iar

fiecare pas e o cădere în carne stricată

fiecare respirație un tunel de funingine

fiecare tresărire un animal orb care mușcă din noi până când sângele devine limbaj,

iar limbajul se prelinge ca o lavă otrăvită care nu vindecă ci doar adâncește rana

până când aceasta devine singura noastră oglindă singurul chip în care mai putem crede

în centrul prăbușirii un mecanism ruginit rotește fără încetare roata durerii

și fiecare rotire e o lamă care desface țesuturi ascunse

și fiecare lamă ne obligă să ne privim goliciunea crudă

ca și cum adevărul ar fi doar o coloană de sânge care nu mai încape în trup

ne prăbușim și ne lipim de pereții umezi ai abisului

ne prăbușim și înghițim cenușă cu dinții sparți

ne prăbușim până când timpul se sfărâmă ca o bucată de sticlă în palmele noastre goale

ne prăbușim până când iubirea devine o coajă uscată de pe care smulgem resturile de piele

ne prăbușim până când nici moartea nici rugăciunea nici promisiunea salvării

nu mai pot opri această spirală în care suntem propria noastră rană

propria noastră prăbușire

propriul nostru infern.

Despre autoare:

Alina Monica Turlea este traducătoare, publicistă și poetă. A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie în cadrul Universității „La Sapienza” din Roma, secția Limbi și Literaturi Străine. Deține un master în Literatură, Lingvistică și Traducere în cadrul aceleiași universități și a beneficiat, de asemenea, de o bursă de studii la Universitatea Paris IV-Paris-Sorbonne. A publicat volumele de poezie La mia Quintessenza (Aletti, 2019) și Academia Însinguraților (Eikon, 2022), precum și proză scurtă în volume colective, printre care Lingua Madre. Racconti di donne straniere in Italia (SEB 27). A tradus în limba italiană opere semnate de Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian, Petre Ispirescu, Thanas Medi, iar în limba română, un roman semnat de scriitoare italiană Sara di Furia. Colaborează cu reviste literare precum Orizonturi culturale italo-române și OltArt, dar și cu publicații online, printre care Abitare a Roma. Activează ca traducătoare și interpretă, iar timpul liber și-l dedică poeziei și literaturii.