1. vino mai aproape

îmi place să te aud cum respiri

când stăm cu capul pe perna ta.

dar nu, nu respirația în sine ți-o aud,

ci felul în care ți se mișcă milimetric corpul,

ca sunetul ce ți-l provoacă genele–adâncite–n întunecime în

momentul în care clipești, știi? ceva de genul,

ca sunetul de o frecvență sub-sonică pe care-l fac sprâncenele tale

când se încruntă–n somnul lor obositor de dulce

și se ating ușor de pernă, știi?

uneori, confund mișcarea respirației cu sunetul provocat de

bătăile inimii tale,

fiecare bătaie pare un pumn în pernă, care provoacă un fel de

mișcare nanometrică sau micro-nano-milimetrică și lasă în urmă un

sunet pe care îl ador la superlativ absolut și

atât de tare m-am familiarizat cu toate undele și vibrațiile sonore

nocturne invizibile încât…

cumva, încep să le disting, să le învăț cum te-am învățat cu timpul

și pe tine întreg, ca atunci când am crezut că deja știu tot și tot

am ajuns să-ți măsor mișcarea respirației în decibeli–

“oh, ăsta-i sigur sunetul mișcării microscopice cauzate de

inspirație.

iar asta e mișcarea expirației.

ăsta e sunetul sub-sonic din urma clipitului

iar ăsta al sprâncenelor

iar asta a fost o mișcare aproape nesemnificativă printre altele a

pupilei în timpul fazei REM

iar asta e vibrația unei bătăi

și sunetul ăsta aproape intim este sunetul obrajilor mei când

zâmbesc și mi se ating aproape deloc de pernă”

îmi place să te aud la nivelul minim de audibilitate căci, de fiecare

dată când expiri pe pielea mea iar sunetul devine puțin mai subțire,

și de fiecare dată când îți tremură subtil buza de jos într-un vis prea

adâncit în gânduri, iar eu o aud mai tare decât o simt și te măsor

iar în unități logaritmice,

atunci îmi dau seama că sunt atât de aproape de tine încât

singurul lucru care ne mai desparte este doar pielea. 

deci, cum o dăm jos?

• nu știu

nu mai știu

dacă merg dacă fug dacă mă rostogolesc antisens în pânza zilei

dacă m-aplec sub asfalt sau mă ridic prin coaste de munte

știi cum timpul țâșnește de sub tălpi ca o preumblare ruptă de

gravitație ca o subrespirație care te trage înapoi în carne

nu știu

dacă lumina mușcă din mine sau eu mușc din caracal cu ochii

închiși dacă depășesc clipele sau ele mă depășesc în cercuri

strâmte

știi cum asfaltul își încovoaie liniile și se suie pe glezne și clipele

își frâng oasele în gene și pășești peste ele fără să știi

nu știu

dacă m-am rătăcit înainte să plec dacă drumurile se cos singure

prin tălpi dacă înghit minute sau ele mă scuipă înapoi în coaja

lumii

știi că nu știu dacă există un loc unde pașii nu mai apasă ci doar

cad în rotire și rotirea sapă găuri în aer și aerul se îneacă în ele

nu știu

dacă mă sparg dacă mă adun dacă trec timpul prin piele ca o

preîmpiedicare a sinelui sau dacă el mă trece

știi

știi că atunci când plouă afară plouă și în oase și în drumuri și în

tăceri și că umbrela nu acoperă decât ce nu contează

nu știu

nu mai știu

dacă alerg spre începuturi sau doar fug înspre sfârșituri dacă

antisufletul din mine mă întoarce pe dos în fiecare secundă

știi

știi că nu știu dacă există o noimă de fiecare dată când cad între

două respirații și-mi uit numele și vârsta și drumul și tot ce am

fost

nu știu

dacă prăbusesc clipele sau ele mă prăbusesc pe mine dacă mă

deznasc în fiecare colț de aer sau dacă mă nasc invers întruna

știi

știi că știu că nici asfaltul nu mai ține minte cum se întinde sub

pași și nici vântul nu mai știe să sufle drept și nici clipele nu mai

curg ci doar picură

nu știu

dacă timpul se sfâșie în mine sau eu în el dacă alerg dacă plutesc

dacă mă dezrădăcinez încet prin fiecare încordare a mușchilor

știi

știi că atunci când nici orașul nu mă mai recunoaște când nici

drumurile nu mai deschid drumuri când nici aerul nu-mi mai

ține spinarea

atunci rămâne doar o crăpătură în aer doar o adâncitură în

coaste

și-acolo unde nu mai știu nici să fug nici să respir nici să sper

acolo vii tu

vii fără pas fără grabă fără sunet

și mă ridici înapoi în mine

Despre autoare:

STANCU ALEXIA-GABRIELA (n. 2009; Caracal) este elevă la Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” din Caracal și poetă aflată la începutul drumului său literar. A debutat cu poezie în revista Vitralii Romanațene, publicație culturală din orașul natal, și a publicat, de asemenea, poezii în mediul online, pe platforma Haimanale Literare.

A fost invitată să citească poezie în cadrul evenimentului Lecturi în atelier, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române din Iași, alăturându-se astfel tinerilor autori promițători din literatura contemporană.