Răsăritul în ziua extragerii de Suzanne Collins este o bruscă și atroce trezire în tulburătorul Panem, cu douăzeci și patru de ani înainte de trilogia originală, Jocurile Foamei. Romanul prezintă cea de-a 50-a ediție a Jocurilor, cunoscută drept Jubileul Pacificării, prin ochii tânărului Haymitch Abernathy. Întoarcerea în această distopie brutală se simte asemenea unui coșmar din care ai crezut că ai scăpat, doar pentru a-ți da seama că monștrii au stat mereu la pândă, chiar la suprafață. Collins nu se limitează la a-și extinde universul; ea îl aprofundează, dezvăluind noi feluri de tortură, de durere, cruzime și revoltă.

Femeia-i biciuită, bărbatul spânzurat

Dacă de pe izlaz o gâscă a furat.

Dar hoțul ăl mai mare nu dă de vreun necaz

Când fură, pe de-a-ntregul, al gâștilor izlaz.[1]

            Încă din primul capitol, decorul, detaliile te atrag irezistibil. Districtul 12, deja familiar din Jocurile Foamei, pare aici și mai brutal, mai dezgolit de orice speranță. Collins îl conturează cu o precizie impresionantă: străzile sunt mânjite de funingine, familiile deși tăcute sunt disperate în a-și salva copiii, Capitoliul continuă să fie o prezență constantă și apăsătoare,  încât locul pare mai degrabă o închisoare decât un cămin. Dar nu doar Districtul 12 este umbrit de neliniște; întreaga structură a Panemului este o menghină în acest volum. Capitoliul nu este doar opresiv, este sadic. Jubileul Pacificării aduce o răsturnare a situației: dublarea numărului de triburi. Patruzeci și opt de copii sunt aruncați în arenă, de două ori mai mult sânge, de două ori mai multă traumă, totul transmis în direct pentru divertisment.

„Totul mi-a fost luat. Dragostea, casa, mama, frățiorul iubit… De ce i-am spus că el e acum bărbatul în casă? N-a fost corect. E o povară prea mare pentru cineva atât de nevârstnic și de  plin de speranțe.”[2]

            Arena însăși, luxuriantă și înșelătoare, devine un personaj în sine. Există o poezie bolnavă în modul în care natura este transformată într-o armă împotriva tributurilor. Ceea ce la început pare un paradis se dovedește rapid a fi o scenă a groazei ascunse, construită de Creatorii de Jocuri care se desfată cu manipularea tinerilor. Contrastul dintre frumusețea naturală și cruzimea umană m-a tulburat profund. În multe privințe, arena reflectă Capitoliul însuși: splendid la exterior, grotesc în esență.

            Haymitch, în rolul protagonistului, este o lovitură de geniu. Până acum, îl cunoșteam ca pe mentorul sarcastic și dependent de alcool al lui Katniss și Peeta, un om frânt, ascuns în spatele unei atitudini superficiale. Însă Răsăritul în ziua extragerii ne arată băiatul din spatele sticlei de tărie. Haymitch este ager, inventiv și dureros de conștient de jocurile Capitoliului. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost singurătatea lui. Nu se potrivește în tiparul eroului sau al rebelului, cel puțin nu încă. În schimb, supraviețuiește fiind isteț și păstrând distanța față de ceilalți. Să-l urmăresc cum își croiește drum printre alianțe, trădări și decizii importante de viață și de moarte a fost în același timp fascinant și sfâșietor. Momentul în care Haymitch își dă seama că Capitoliul nu va permite niciodată o luptă corectă, nici măcar atunci când cineva „câștigă” m-a devastat cu adevărat.

            „Trag de timp, făcând-o pe porcul confuz din districte, care nu deosebește stânga de dreapta și, după ce se lămurește totuși, nu-și poate da seama cum să deschidă ușa lambrisată care ascunde frigiderul.”[3]

            Unul dintre cele mai puternice aspecte ale romanului este modul în care autoarea abordează tragedia. Răsăritul în ziua extragerii nu este o carte care îți permite să respiri. Fiecare moarte doare. Și, având în vedere că sunt patruzeci și opt de tributuri, Collins ar fi putut ușor să-i lase să se piardă într-o mulțime fără chip. Dar nu face asta. Ne oferă frânturi din personalitățile lor, visurile și temerile lor, înainte să le fie smulsă viața. Cele mai tragice morți nu sunt întotdeauna cele mai violente — ci acelea în care vezi potențialul stins într-o clipă.

            „În ultimele-i clipe, își slăbește strânsoarea atât cât e nevoie ca să-și încleșteze degetul mic de al meu. Probabil dorindu-și o ultimă confirmare a promisiunii pe care ne-am făcut-o unul altuia. Dau din cap, ca să știe că am înțeles-o și c-o să-mi dau silința ca să distrug Capitoliul, deși în toată viața mea nu m-am simțit vreodată mai neputincios.”[4]

            Dar poate cea mai devastatoare tragedie este ceea ce se întâmplă după Jocuri. Haymitch se întoarce acasă, un „învingător”, dar nimic din el nu este victorios. Districtul său nu știe cum să-l trateze. Capitoliul îl privește ca pe o piesă într-un joc al manipulării. Iar când îndrăznește să dezvăluie un secret al Jocurilor, un mod ingenios de a folosi limitele arenei pentru a păcăli Capitoliul, este pedepsit într-un mod cumplit de personal. Nu voi da spoilere, dar e suficient să spun că acel moment consfințește motivul pentru care Haymitch devine omul pe care îl întâlnim mai târziu în serie. Nu e o cădere în amărăciune — e o metamorfoză forțată. Trebuie să devină detașat ca să poată supraviețui.

            Unul dintre elementele surprinzătoare ale poveștii este cât de tăcută este rebeliunea. Spre deosebire de parcursul lui Katniss, unde focul revoltei este în prim-plan, lumea lui Haymitch este încă prinsă în apatie și frică. Dar chiar și aici, vedem scântei. O privire aruncată de un mentor. O conversație șoptită în întuneric. Un tribut care refuză să ucidă. Aceste gesturi subtile par uneori mai puternice decât un discurs, sunt ca oxigenul într-o cameră care se sufocă. Iar Haymitch, deși nu este un rebel în sensul clasic, devine un simbol al sfidării doar prin faptul că refuză să joace jocul Capitoliului exact așa cum îl așteaptă ei. Inteligența lui este o armă. Iar Capitoliului nu-i place să fie păcălit.

            Finalul romanului Răsăritul în ziua extragerii este devastator prin muțenia lui. Nu există fanfare triumfătoare, nici vreo descărcare catartică. Haymitch câștigă, da, dar cu ce preț? Răzbunarea Capitoliului îl lipsește de ceva de neînlocuit. Și, mai grav, transmite un mesaj înfiorător: nici măcar învingătorii nu sunt în siguranță. Nu este genul de sfârșit care să te facă să respiri ușurat. Te lasă în doliu. În doliu pentru cei pierduți, pentru băiatul care a fost cândva Haymitch și pentru o lume care transformă copiii în arme.

            Și totuși, în acea tăcere, există ceva puternic. Collins nu oferă speranță ușor, dar nici nu o stinge complet. Prin Haymitch, ne oferă un personaj care rezistă. Care nu se predă Capitoliului, chiar și atunci când i se ia totul. Este o reziliență tăcută, dar unul care pune bazele rebeliunii ce va urma.

„Ultimul cuvânt să-ți fie! – corb sau drac! în vijelie

Să te-ntorci – te-nchină Noaptea sub plutonicu-i  zăvor!

Pene nu lăsa să pe cale – martore minciunii tale!”[5]

            Din punct de vedere al execuției romanului, Răsăritul în ziua extragerii o reprezintă pe Collins în cea mai bună formă a ei. Ritmul este alert, personajele sunt conturate cu vivacitate, iar momentele emoționale lovesc cu forța unui uragan. Dar ceea ce ridică această carte la un alt nivel este cât de personală se simte. Nu doar că ne arată o lume opresivă, ne face să-i simțim greutatea. Fiecare pagină este încărcată de o tensiune care reflectă trauma supraviețuirii, iar Collins nu ne lasă niciodată să uităm ce e în joc.

            Ca fan de lungă durată al seriei Jocurile Foamei, am găsit această carte atât palpitantă, cât și devastatoare. Îmbogățește trilogia originală și, în același timp, se susține de una singură ca un fir narativ puternic. Dacă te apropii de această poveste în căutarea unui confort sau al unei povești în același ritm cu trilogia originală, nu le vei găsi aici. Dar dacă ești pregătit să înfrunți costul supraviețuirii și începuturile tăcute ale rebeliunii, Răsăritul în ziua extragerii oferă ceva de neuitat.

            La final, această carte este despre mult mai mult decât un joc brutal. Este despre sistemele care creează astfel de jocuri, despre oamenii prinși în interiorul lor și despre alegerile imposibile pe care sunt obligați să le facă. Este despre un băiat care învinge păcălind moartea, dar care pierde mai mult decât și-ar fi putut imagina vreodată. Este despre durere, putere, memorie și rădăcinile rezistenței. Și m-a lăsat, la fel ca pe Haymitch, cu cicatrici pe care nu le voi uita prea curând.

„Însă ceva știu foarte bine. Capitoliul nu mi-o mai poate lua încă o dată pe Lenore Dove. Nu mi-a luat-o cu adevărat nici prima oară. Nu-mi poți lua decât ce n-a meritat niciodată să fie păstrat, iar ea e cel mai prețios lucru a cărui existență mi-a fost vreodată cunoscută.[6]

            Prietena mea Orphea este responsabilă pentru întregul roller coaster de emoții prin care am trecut citind acest roman așa cum face de fiecare dată când îmi recomandă o carte. Nu vă pot recomanda cu drag acest roman pentru că ar însemna să vă împing spre 300 și ceva de pagini de suferință, dar, dacă aveți curajul, puteți îndrăzni să citiți cartea. Nu este un roman ușor, dar este unul care își pune amprenta asupra voastră în moduri nebănuite până atunci.

            Vă las mai jos câteva sugestii de melodii pe care să le ascultați după ce terminați de citit romanul. Îl veți regăsi pe Haymitch în toate:

1. Alex Warren – Eternity

2. Sam Barber feat. Avery Anna – Indigo

3. Sam Smith – Fire on Fire

4. Lana Del Rey – Dark Paradise

---

[1] Suzanne Collins, Răsăritul în ziua extragerii, traducător:  Ana-Veronica Mircea, București: Armada, 2025, p. 18.

[2] Ibidem, p. 45.

[3] Suzanne Collins, op. cit., p. 130.

[4] Ibidem, p. 301.

[5] Suzanne Collins, op. cit., p. 367, apud. Edgar Allan Poe, Corbul.

[6] Suzanne Collins, op.cit., p. 370.

Despre autoare:

Sorana Maria Ilie (n. 2002, Buzău) este scriitoare de literatură contemporană (poezie, proză), student-filolog la Facultatea de Litere și Științe din Ploiești, editor și redactor de carte, colaborând în 2020 cu revista POV21, atât în calitate de editor cât și de jurnalist, cu autori precum Raluca Iacob (autoarea romanului „Păcate Arse”), Oana Nicoleta Boabeș (coordonatorul blog-ului „Petale de cerneală”).

A debutat în revista școlară „Metronom” din cadrul Colegiului Pedagogic „Spiru Haret” din Buzău în 2018 cu poezii și fragmente de proză scurtă. În 2022 a publicat primul volum de poezie, în limba engleză, „When the night stops falling” ( Amazon.co.uk, 2022), în prezent lucrând la un al doilea volum ce va completa seria și a unui volum despre impactul overthinking-ului asupra noastră. A colaborat cu reviste precum Proezia și eCreator, unde a publica poezii și fragmente de proză.