publicat în volumul „Povești cu Dichis” apărut în 2019 la Editura Cutiuța cu povești

Ghinea Valentina Mihaela

Mȃnuța fetiței se ȋncolӑcise ȋn jurul degetului arӑtӑtor al tatӑlui.

„Oare ce de nu o ducea mӑmica la grӑdinițӑ azi?! …așa, ca de obicei?”

Picioarele ȋi mergeau, parcӑ, de la sine, iar privirea ȋi atȃrna tot ȋnspre ȋnapoi, ca și cum ar fi cӑutat ceva de care sӑ se agațe și sӑ rӑmȃnӑ pe loc.

— Hai, Larisa! Hai, cӑ ȋntȃrziem! trase de ea tatӑl.

Și tonul sӑu ȋi pӑru fetiței nu tocmai prietenos.

— Doamna nu zice nimic dacӑ ȋntȃrziem, șopti cu voce micӑ Larisa.

Tatӑl privi ȋn jos, spre ea. Ȋși ȋncruntӑ ușor sprȃncenele și ȋși adunӑ buzele a nemulțumire:

— Da, dar la mine „doamna” se supӑrӑ, dacӑ ajung tȃrziu la muncӑ!

— E rea doamna ta, declarӑ Larisa și bӑrbatul se amuzӑ ȋn sinea sa. Dar nu mai adӑugӑ nimic, mulțumindu-se doar sӑ iuțeascӑ pasul.

— Uite ce de ciori, tati! De ce se plimbӑ tot așa, mereu-mereu?

— Cӑ n-au astȃmpӑr! …așa, ca tine. Hai, Larisa, hai-hai!

— …da’ știi cӑ ȋn fiecare dimineațӑ țipӑ tare crau-crau?!..Nu le doare ciocul?

— Nu țipӑ, ci croncӑne! Și nu, nu le doare ciocul, cum nici pe tine nu te doare gurița cȃnd tooot vorbești.

— Așa, decretӑ Larisa nemulțumitӑ și tӑcu.

Tati-ӑsta nu era prea amuzant! Știa ea prea bine de ce prefera sӑ meargӑ cu mami la grӑdinițӑ! Mami ȋi povestea de toate cele și ȋi rӑspundea mereu frumos la ȋntrebӑri.

Ȋn dreptul portiței mici și cu vopseaua sӑritӑ, fetei i se-nmuiarӑ piciorușele. S-ar fi așezat acolo, pe bӑncuța de la intrare și ar fi așteptat bucuroasӑ pȃnӑ la ora de plecare, doarӑ sӑ nu intre… Dar tatӑl o trase ușor de mȃnuțӑ, sӑltȃnd-o cu totul peste trepte.

— Hopa-sus! ȋncercӑ el sӑ fie jucӑuș; dar nu funcționӑ. Copila se înfipse lȃngӑ dulӑpiorul cu hӑinuțe, ȋntȃrziind din rӑsputeri momentul despӑrțirii.

— Parcӑ mӑ doare un pic burtica, zise stins mȃngȃindu-se peste hӑinuțӑ.

Ȋși privi pӑrintele ȋn ochi.

— …și parcӑ ȋmi vine sӑ vomit un pic…

Tatӑl miji ochii sӑ ȋnțeleagӑ mai bine ce se ȋntȃmplӑ.

— Sӑ mergem la doamna asistentӑ sӑ ȋi spunem?!…, propuse el.

Larisa nu mai zise nimic. Ȋncepu a-și așeza lucrușoarele ȋn dulӑpior, vӑdit ȋmbufnatӑ.

— Lasӑ. O sӑ-mi treacӑ.

Copiii toți erau deja la micul dejun. Din sala de mese venea un murmur scӑzut de voci amestecat cu zgomot de cӑnuțe sorbite și lingurițe lovite de farfurii. Mirosul acela, …mirosul acela de ceai și gem ȋntins pe pȃine, ȋi dӑdu tatӑlui un gol brusc ȋn capul pieptului. Se scuturӑ ca și cum ar fi vrut scape de ceva anume, ȋnghiți ȋn sec și ȋși împinse cu curaj fetița ȋnainte.

— Hai, fugi la masӑ! …cӑci rӑmȃi fӑrӑ ceiuț!

Resemnatӑ, copila se porni fӑrӑ a mai ȋntoarce capul ȋndӑrӑt.

— La…revedere! …te iau dupӑ-amiazӑ, murmurӑ tot mai stins tatӑl.

Finalul zilei veni greu. Deși, cumva, ȋn vȃltoarea jocului și a celorlalte activitӑți, Larisa nu mai reuși a ține socoteala orelor. Se arӑtӑ chiar un pic deranjatӑ atunci cȃnd tatӑl se ȋnființӑ sӑ o ia acasӑ.

— Mai am sӑ mӑ joc, explicӑ ea scurt, iar tatӑl se așezӑ cuminte pe un scӑunel scund.

Pӑrul fetei era tot vȃlvoi, ieșit din codițe. Fața-i era ȋmbujoratӑ, iar glasu-i ȋntr-o vervӑ ce nu mai contenea.

— Mai stӑm? ȋntrebӑ el urmӑrind din priviri cum pӑrinții ȋși luau copiii acasӑ, dupӑ o scurtӑ discuție cu educatoarea.

„Oare așa trebuie sӑ fac și eu?”

Dar educatoarea plecӑ pȃnӑ sӑ se hotӑrascӑ el dacӑ vrea sau nu sӑ ȋi vorbeascӑ.

Femeia de serviciu spӑla deja asiduu pe jos și totul mirosea a clor și mop vechi. Lumina era slabӑ, de un galben difuz, lucru ce ȋi accentuӑ sentimentul de tristețe ce i se agӑțase de suflet.

— Te rog sӑ mergem acasӑ! se ridicӑ el drept, fӑrӑ a accepta, de data aceasta, niciun refuz.

Și plecarӑ, ȋntr-un final, spre casӑ. Durase ceva pȃnӑ sӑ o ȋmbrace, dar se descurcase, ȋn cele din urmӑ. Cozile nu reușise sӑ i le prindӑ din nou și chiar o trӑsese un pic de pӑr, de fetița ȋncepuse un bocet mic ȋnsoțit de un „vreau la mama” plin de reproș, așa cӑ ȋi lӑsӑ buclele libere, fluturȃndu-i bӑlaie de sub cӑciulițӑ.

Acum mergeau unul lȃngӑ altul, fӑrӑ sӑ-și adreseze niciun cuvȃt. Copila mӑrunțea ȋn gȃnd nepriceperea tatӑlui, iar tatӑl ȋi pӑșea rӑbdӑtor alӑturi, ușor jenat de supӑrarea ei. O așteptӑ sӑ sarӑ șotronul pe aleea parcului, ȋi cumpӑrӑ un mӑr copt, strӑlucitor și lipicios, de la ghereta din colț, ȋi șterse nӑsucul ȋn vȃnt și-i legӑ de numӑrate ori șireturile la ghetuțe.

Asculta rӑbdӑtor comentariile fetei, „tu nu știi cum face mami”, „mami ȋmi ia mereu ceva bun la ȋntoarcere” și „leagӑ mai strȃns, cum face mami, ca sӑ nu se mai dezlege”, și ȋși aduna toatӑ credința și speranța ȋntr-un „totul va fi bine” ȋngȃnat necontenit ȋn suflet.

Preocupat sӑ fie atent, tatӑl pierdu motivul de supӑrare ce i se ivi brusc Larisei.

Atȃta pricepu, cӑ ceva ȋi pricinuise fetei supӑrare și cӑ el trebuia sӑ-i gӑseascӑ leac.

— Ce-i? fӑcu el oprindu-se ȋn loc. Dar copilul se și apucase pe plȃns șoptit ȋn pumnișorii strȃnși.

Omul se simți deznӑdӑjduit. Se așezӑ pe bӑncuța din marginea aleii și spatele i se ȋnconvoie.

Simțind liniște și nemișcare, Larisa cercetӑ printre degețele. Privirea ȋndepӑrtatӑ a tatӑlui o fӑcu sӑ uite pentru un moment de lacrimile sale.

— Mami mi-ar fi pupat degețelul sӑ treacӑ, zise și ȋi ȋntinse buricul degețelului ușor ȋnroșit.

Bӑrbatului ȋi sclipirӑ ochii ȋn lacrimi și-obrazul i se zbӑtu involuntar. Nu avu putere, ȋn schimb, sӑ zicӑ ori sӑ facӑ nimic.

Fetița se nedumeri de nemișcarea lui.

I se cocoțӑ pe genunchi. Apoi ȋi mȃngȃie ușor obrazul și ȋi luӑ fața ȋn pӑlmuțele micuțe. Ȋl pupӑ cu grijӑ, și ȋși sprijini cӑpșorul pe pieptul lui.

Stӑturӑ așa o vreme.

Aerul rece al serii tȃrzii fӑcea ca suflӑrile sӑ li se transforme ȋn norișori zburӑtӑciți umezi printre buze.

Apoi, tatӑl ȋși ȋndreptӑ spatele, ȋși luӑ copila ȋn brațe, ghiozdӑnașul și toate celelalte lucrușoare pe umeri, și plecarӑ.

— Tati, tӑticule, șopti fetița ȋncet ȋndepӑrtȃndu-i șuvița rebelӑ ce-i tot cӑdea ȋn ochi, ești tӑticul meu!

Despre autoare:

M-am născut la Iași, în 1976; mi-am petrecut prima parte a copilăriei la Oradea, apoi m-am mutat la Urziceni, locul unde, la maturitate, mi-am întemeiat propria familie și unde trăiesc și astăzi. Sunt conferențiar universitar dr. la Academia de Studii Economice din București, Facultatea de Administrarea Afacerilor (cu predare în limbi străine), unde predau și cercetez teme legate de Managementul Resurselor Umane, Managementul strategic al resurselor umane, Organizarea și managementul echipelor, dar și Strategii de negociere și de gestionare a conflictelor.
Am debutat editorial în 1998, în antologia Explozia bobului de nisip, publicată în urma Concursului „Dor fără sațiu”, organizat anual la Urziceni, Ialomița. Ulterior, am publicat mai multe cărți pentru copii (Povești cu dichis, 2019, Editura Cutiuta cu povesti; Bobiță, 2022, si Făt-Frumos din lăptișor de matcă, 2022, Editura Lira), o carte pentru adolescenți (Jurnal de vacanță, 2021, Editura Eikon) și un roman pentru cititorii adulți, Tărâmul zânelor (2024) la editura Ink Story. Acesta din urma, Tărâmul zânelor, a obținut Premiul al III-lea la Concursul internațional „Târgul de Carte” organizat de Casa Română de Cultură – GETAFE, Spania (2025).

Scriu și pictez, considerând arta un spațiu de echilibru și regăsire, iar în scris încerc să construiesc punți între introspecția proustiană și fantasticul lui Eliade. În paralel, am compus și câteva piese muzicale (muzică și versuri), explorând astfel o altă dimensiune a creativității.

În prezent, am în lucru două romane pentru adulți (Noaptea Perseidelor și Neiubitorul de oameni), o piesă de teatru (Eu cu Marga și Lucia), un roman pentru copii (Cine a furat Crăciunul?) și trei povești pentru copii (Mâțișor în căutarea Tărâmului zânelor, Familia țapului Maa și Incredibila poveste a șoricelului Puf).

De-a lungul timpului, am organizat evenimente culturale și educaționale, unele dedicate promovării cărților mele, altele în cadrul activităților Asociației Open for Business, pe care o si coordonez. Aceste proiecte sunt menite să apropie literatura, educația și mediul profesional de publicul larg.