Sonetul românesc și-a găsit de-a lungul timpului interpreți remarcabili, de la clasicii Alexandru Macedonski și George Coșbuc, la modernii Lucian Blaga și Tudor Arghezi, fiecare aducând propria viziune asupra acestei forme fixe de o rigoare matematică perfectă. În contemporaneitate, Gabriel Gherbăluță se înscrie în galeria sonetistilor de seamă ai literaturii române, iar volumul „Zero absolut” confirmă maturitatea unei voci poetice care știe să îmbine tradiția cu modernitatea într-o formulă personală, recognoscibilă.

Poezia lui Gherbăluță din acest volum gravitează în jurul unor teme fundamentale ale condiției umane. Cea mai pregnantă este obsesia căutării cuvântului absolut, care străbate ca un fir roșu întreaga carte. În „Sonetul veșnicei căutări”, poetul mărturisește: „am scormonit prin praful din vechile bucoavne / ca să găsesc cuvântul de-o viaţă căutat”. Această căutare devine aproape quijotească, transformându-se într-o vocație dureroasă: „tot caut împăcarea între cuvânt și mine / de-o voi găsi vreodată nu-s sigur că voi ști”.

Nostalgia copilăriei constituie un alt nucleu tematic esențial. Poetul își reconstitue universul învolburat al primilor ani prin imagini de o delicatețe remarcabilă: „bunica ghemuită lângă foc în pat / la sobă, doarme un copil / cred că sunt eu dar nu mă recunosc”. Această necunoaștere de sine din copilărie devine metafora unei identități fragmente, a unei căutări de sine care nu se încheie niciodată.

Timpul și trecerea obsedează la fel de mult. Poetul încearcă să oprească timpul prin cuvânt: „mai stai puţin, secundă, nu pleca / te rog mai stai, aș vrea să mai rămâi”. Este o luptă cu timpul care amintește de cea mai bună tradiție românească, de la Eminescu la Bacovia.

Iubirea și feminitatea sunt tratate prin prisma unei estetici rafinat melancolice. Poetul evocă marea tradiție sonetistică europeană: „cântat-a petrarca pe laura lui în strofe și vers de sonete”, înscriindu-se conștient în această filiație ilustră.

Gabriel Gherbăluță demonstrează o tehnică sonetistică aproape ireproșabilă. Respectă cu rigoare forma clasică, dar reușește să insufle proaspăt în tiparele fixe. Versul său curge natural, fără a simți constrângerea rimei sau a metrului. Poetul folosește cu măiestrie anacronismul stilistic, îmbinând arhaisme cu expresii moderne într-o sinteză care nu pare forțată.

Imaginistica sa este construită pe asociații neașteptate care dau profunzime textului. Astfel, în „Un cândva devenit acum”, poetul creează o metaforă extinsă despre dispariția inspirației: „cândva era o mare – o mare de cuvinte / cu valurile munte care spărgeau corăbii / am șters-o din silabe nu vreau să o ţin minte”.

Ceea ce îl individualizează pe Gherbăluță în peisajul sonetistic românesc este capacitatea de a transforma durerile existențiale în construcții poetice de o architectură impecabilă. El nu se mulțumește să repete formulele consacrate, ci caută o expresie personală în interiorul formei clasice.

Metaforele sale sunt adesea surprinzătoare prin asociațiile inedite: „poetul este omul de pe lună / lunatic îi spun toţi și râd de el” sau „sonetul cânt pe rană să îl pui / când din silabă ţi-ai făcut mireasă”. Acestea dovedesc nu doar măiestria tehnică, ci și o imaginație poetică viguroasă.

Poezia lui Gherbăluță își construiește un bestiarium simbolic puternic ancorat în geografia dunăreană, spațiu matricial care conferă întregii arhitecturi poetice o consistență mitologică aparte. Regele-pește emerge ca o figură centrală în acest univers, simbolizând condiția artistului contemporan, izolat în propriul palat acvatic al creației: „cu ochi închiși regele/pește-așteaptă / e singur în palat pe fund de apă”. Această imagine a suveranității aquatice, dar și a solitudinii existențiale, cristalizează drama creatorului care își așteaptă în zadar destinatarii, într-un bal al comunicării la care „invitaţii au uitat să vină”.

Simbolistica acvatică se extinde prin motivul fluviului – evident substitut poetic al Dunării -, care funcționează atât ca reper geografic, cât și ca dimensiune temporală. „Fluviul să păzească mahalaua” devine formulă a protecției memoriei colective, în timp ce „să te închini la fluviu ca la Dumnezeu” indică sacralitatea acestui spațiu identitar. Fluviul nu este doar peisaj, ci axis mundi al unui cosmos poetic în care se derulează drama recuperării copilăriei: „copilărie-mi vei lipsi mereu”.

Pescărușii și albatrošii completează această constelație simbolică, însă cu funcții diferențiate. Pescărușii apar ca prezență discretă, aproape marginală – „un pescăruș” -, sugerând poate banalitatea cotidianului în fața grandorii memoriei. Albatrosul, în schimb, își asumă dimensiunea baudelaireană, devenind figura poetului care „încearcă să cuprindă / tot înţelesul verbului «rămâi»”. Este ave simbolică a aspirației către absolut, a tentativei de fixare a temporalității fugace.

Recurența acestor imagini nu reprezintă o simplă manieră stilistică, ci constituie osatura unei mitologii personale în care fiecare element capătă valențe simbolice stratificate. Marea – prezență obsedantă în textele lui Gherbăluță – funcționează simultan ca nostalgic locus amoenus și ca simbol al infinitului poetic: „cândva era o mare – o mare de cuvinte / cu valurile munte care spărgeau corăbii”. Dispariția acestei mări metaforică marchează criza creativă, transformarea poetului dintr-un „pirat ce-și desena corăbii” într-un contemplativ pasiv care stă „cu ochii ţintă la stoluri gri de vrăbi”.

Umbra constituie un alt nucleu obsesional, materializând atât dimensiunea thanatică a existenței, cât și territorialitatea memoriei. „Sonetul umbrelor ce s-au ţinut de mână” dezvoltă o thanatografie poetică în care umbra devine ultimă realitate persistentă: „umbrele noastre s-au reîntâlnit / se ţin de mâini nu vor să se desprindă”.

Gherbăluță construiește o poetică a absentului prin intermediul unor strategii discursive rafinate. Titlul volumului, „Zero absolut”, sugerează punctul de temperatură minimă, dar și semnificația matematică a vidului total – coordonate ale unei estetici a lipsei care se regăsește în versurile: „sonetul acesta – un prunc avortat / sub umbrele lunii silabe se zbat”.

Dimensiunea metapoetică a textelor conferă volumului o densitate reflexivă aparte. Poetul nu se mulțumește să scrie sonete, ci le supune unei permanente interogații asupra propriei legitimități: „sonetul ăsta-i martor și vine să-mi aline / dorinţa de cuvântul ascuns în verbu’ «a fi»”. Această autoconștiință estetică situează opera lui Gherbăluță în linia marilor metamodernisme ale secolului XX.

„Zero absolut” se constituie ca o reușită sinteză între tradiția sonetistică românească și sensibilitatea contemporană. Gabriel Gherbăluță demonstrează că forma fixă poate fi revitalizată prin asumarea unei mitologii personale coerent construite. Geografia dunăreană nu este aici decor, ci substanță poetică, iar simbolurile recurente – regele-pește, fluviul, albatrosul – se constituie într-un sistem semiotic personal care conferă volumului unitatea unui adevărat ciclu poetic.

Stilul autorului, caracterizat prin echilibrul între solemnitate clasică și nostalgie modernă, prin imagini de o plasticitate remarcabilă și prin o melancolie care nu cade în sentimentalism, situează această operă în galeria realizărilor durabile ale lirismului românesc contemporan.

„Zero absolut” confirmă că sonetul românesc trăiește și în secolul XXI prin voci autentice precum cea a lui Gabriel Gherbăluță. Volumul său este o demonstrație că tradiționalul și modernul nu se exclud reciproc, ci pot coexista într-o sinteză fecundă. Poetul reușește să transforme forma fixă a sonetului într-un instrument flexibil al propriei sensibilități, dovedind că arta adevărată știe să depășească constrângerile formale pentru a atinge esențialul uman.

Despre autoare:

Doina Roman a debutat în 2014 cu romanul „Pragul”, urmat la scurt timp de „Pragul 2 – Umbra martor” și „Pragul 3 – Ultimul trimis Oserp”, toate cele trei volume apărând la Editura Tracus Arte. În 2017 a publicat la Editura Paralela 45 al patrulea roman al său, intitulat „Prea mulți zei pentru un deșert”, despre care Cosmin Perța spunea că „este o carte care […] va influența istoria SF&F românească”. Recent a fost lansat al cincilea roman al Doinei Roman, „Fata cea mică a timpului”, o revenire la Editura Tracus Arte.