În lume există sute de mii de cărți care se citesc doar cu ochii, dar există și câteva, pierdute printre altele, care se citesc cu o parte tăcută a sufletului. „Tatuatorul de la Auschwitz” de Heather Morris este una dintre acele povești care nu cer doar o simplă atenție, ci o formă de empatie neobișnuită, o suspendare a confortului interior pentru a privi drept în ochi ceea ce omul a fost capabil să îndure și, în ciuda a toate, să iubească.

            Romanul lui Heather Morris nu este o capodoperă stilistică în tradiționalul sens al literaturii, dar felul în care autoarea portretizează atât cruzimea cât și simplitatea acțiunii într-un mod aproape testamentar transformă povestea tatuatorului într-o adevărată mărturie despre rezistența umană.

            „Tatuatorul de la Auschwitz este povestea a doi oameni obișnuiți care au trăit în vremuri neobișnuite, privați nu numai de libertatea lor, ci și de demnitate, nume și identități (…)”[1]

            Povestea lui Ludwig (Lale) Sokolov, un tânăr slovac de origine evreiască deportat la Auschwitz în 1942, nu este doar ficțiune. Este de fapt o reconstituire biografică bazată pe relatările reale ale supraviețuitorului însuși, zeci de ani mai târziu după evadarea din lagăr. Heather Morris, o scriitoare australiană cu origini neozeelandeză, s-a întâlnit ani la rândul cu Lale, i-a ascultat povestea cu răbdare și compasiune și, în 2017, a transformat totul într-un roman, în centrul căruia nu se afla opresiunea SS-ului sau teroarea pe care o simțeau prizonierii în lagărele de concentrare, ci dragostea interzisă dintre Lale și Gita, cea care avea să îi devină ani mai târziu soție, prizonieră ca el, pe care este nevoit să o tatueze.

            „Lale îi mângâie blând chipul. Îl torturează profund faptul că n-o poate proteja pe fata pe care o iubește. Gita se apleaca din nou și își continuă căutarea. Apucând un pumn de iarbă, îl aruncă spre Lale zâmbind.”[2]

            În romanul lui Heather, tatuajul capătă o simbolistică dublă. Pe de o parte este un instument al dezumanizării prin care oamenii sunt marcați ca vitele înaintea tăierii, pe de altă parte desenul devine semn al memoriei. Prin simpla tatuare a unui număr pe pielea prizonierilor, Lale devine atât un complice involuntar al sistemului, dar și martor al suferinței colective. Fiecare număr înscris pe piele este atât o rană, cât și o promisiune tăcută că acea ființă a existat. Într-un lagăr conceput pentru a ucide și a distruge identitatea oricăruia nu era german, Lale reușește cumva să păstreze vie această promisiune, prin iubire, prin memorie și prin simplul act de a spera.

            „Lale tărăgănează. Una e să tatuezi brațe de bărbați, dar să profanezi corpuri de fete e îngrozitor.”[3]

            Heather Morris adoptă o cadență narativă deliberat temperată, chiar reținută, sustrăgându-se descrierilor excesiv de grafice; tocmai această austeritate stilistică este sursa forței sale literare.

            Auschwitz nu este portretizat ca un infern apocaliptic, ci ca un laborator al cotidianului absurd: un spațiu dominat de foame, teamă și umilință, punctat însă de acele gesturi minuscule de umanitate ce reușesc să existe în crăpăturile sistemului. Adevărata tragedie se dezvăluie în aceste fragmente de viață: ea rezidă în banalitatea răului[4], concept ce a fost teoretizat de Hannah Arendt,  dar și în capacitatea miraculoasă a spiritului uman de a extrage lumina din abis.

            Lectura cărții lasă o tristețe care nu se consumă la ultima pagină. Nu este doar tristețea față de victime, ci și o melancolie mai profundă, o conștientizare a fragilității umane. Ce mă impresionează cel mai mult la romanul lui Morris nu este povestea de dragoste în sine, deși este, fără îndoială, emoționantă, ci contrastul dintre brutalitatea mediului și puritatea sentimentului. Iubirea dintre Lale și Gita nu este idealizată; este o iubire obosită, uneori tăcută, care se hrănește din priviri, din gesturi infime, din speranța că există un „după”. Într-un univers în care totul este calculat pentru moarte, dragostea devine un act de rebeliune.

            În plan literar, romanul se citește ușor, poate chiar prea ușor. Stilul lui Morris este simplificat, aproape documentar, cu dialoguri scurte și o structură lineară. Alți cititori ai romanului pe care i-am întâlnit au reproșat tocmai acest lucru, lipsa unei profunzimi stilistice sau a unei perspective istorice mai nuanțate. Și totuși, poate că tocmai această simplitate este necesară. Tatuatorul de la Auschwitz nu încearcă să fie un roman despre Holocaust, ci o poveste despre oameni în interiorul lui. Nu are pretenția de a explica istoria, ci doar de a o face suportabilă prin povestire.

            Aș spune că romanul se apropie mai mult de un act de confesiune decât de o construcție literară în sens clasic. Fiecare frază pare să fi fost rostită, nu scrisă, mai de grabă dictată direct de memoria celui care a trăit-o. De aici vine și senzația de intimitate, de apropiere dureroasă între cititor și narator. Când Lale vorbește despre întâlnirea cu Gita, despre munca sa ca tatuator, despre momentele de disperare, nu o face cu patos, ci cu o seninătate aproape nelumească. Este vocea celui care a văzut moartea și a ales să trăiască în ciuda ei.

            Romanul ridică, însă, întrebări incomode despre moralitate și complicitate. Lale, beneficiind de o poziție privilegiată în lagăr datorită rolului său, se bucură de o supraviețuire mai „ușoară” decât alții, iar acest lucru îl face să se confrunte cu propria vinovăție. În ochii cititorului, el devine un simbol al dilemei etice: poate fi un om vinovat și nevinovat în același timp? Morris nu oferă un răspuns clar, dar tocmai această ambiguitate îi conferă textului profunzime.

            Privit din perspectivă simbolică, Tatuatorul de la Auschwitz este și o meditație asupra memoriei. Tatuajul, ca act de violență fizică, devine un mecanism al aducerii-aminte. Numerele, care ar fi trebuit să reducă oamenii la simple însemne, devin, în mod paradoxal, dovezi ale existenței lor. Într-un fel, romanul lui Morris funcționează ca o extensie a acestui gest: o literatură-tatuaj, care fixează pe pielea memoriei colective o poveste pe care nu avem dreptul să o uităm.

            Există, în text, și o melancolie a supraviețuirii. Nu toți cei care ies din lagăr sunt liberi cu adevărat. Pentru Lale și Gita, libertatea are gustul amar al pierderii, al tăcerii, al imposibilității de a mai trăi o viață normală. Supraviețuirea devine o povară, un act de memorie continuă. Citind, simți că iubirea lor nu este o victorie asupra răului, ci un fel de refugiu temporar, o respirație între două suferințe.

            Ce m-a atins profund este felul în care romanul vorbește despre frumusețea care persistă chiar și în locuri fără frumusețe. Există o scenă în care Lale observă lumina dimineții peste gardul lagărului, o clipă de perfecțiune vizuală într-un univers al urâțeniei. Acea imagine, de o simplitate dezarmantă, sintetizează întreaga forță a romanului: frumusețea nu este o formă de evadare, ci o dovadă a rezistenței. A privi lumina într-un loc al morții înseamnă a refuza să fii complet distrus.

            În final, Tatuatorul de la Auschwitz este o carte despre paradoxuri: iubire în mijlocul urii, speranță în mijlocul disperării, umanitate în inuman. Poate că nu este o capodoperă literară, dar este o mărturie de neuitat. Heather Morris scrie cu delicatețea cuiva care atinge o rană veche, știind că nu o poate vindeca, dar nici nu are voie să o lase să se închidă.

Drept cititor, am închis cartea cu un sentiment straniu: tristețe, melancolie și dor. Este genul de poveste care te face să privești lumea cu alți ochi, mai triști, dar și mai conștienți de miracolul de a avea șansa la viață. Într-un secol în care am uitat adesea ce înseamnă empatia, Tatuatorul de la Auschwitz ne obligă să ne oprim, să respirăm și să ne amintim că, uneori, cea mai mare formă de curaj este pur și simplu să iubești.

            Această carte a ajuns în mâinile mele după ce, Alexandra Stanciu, elevă în clasa a 9-a la Colegiul Național Nicolae Iorga din Vălenii de Munte și bună prietenă de-a mea, mi-a oferit, așa cum alege uneori, trei cărți care aveau să îmi redeschidă curiozitatea față de Holocaust și, astfel, față de Auschwitz. De când iau parte la această rubrică de recenzii din cadrul revistei Proezia mereu am povestit despre diferite persoane care m-au inspirat în a citi tot felul de cărți. Astăzi însă, vreau să vă inspir și eu pe voi și să vă recomand spre citire câteva titluri care s-ar putea să vă îndemne să fiți recunoscători pentru fiecare puls și fiecare respirație.

            A se ține cont că următoarele cărți abordează teme puternice, precum genocidul, sinuciderea, înfometarea, abuzul fizic, și nu sunt recomandate persoanelor sensibile! A se citi pe propria răspundere!

1. Hoțul de cărți – Markus Zusak

2. Închisoarea îngerilor – Stephen King

3. Fata în rochie vărgată – Ellie Midwood.

4. Povestitoarea de la Auschwitz – Siobhan Curham

5. Copilul de la Auschwitz – Lily Graham

---

[1]  Heather Morris, Tatuatorul de la Auschwitz, trad. Luana Schidu, București: Humanitas Fictiom, 2018, p. 292.

[2] Ibidem, p. 138

[3] Heather Morris, op.cit, p. 53.

[4] Thomas White, Ce-a vrut de fapt să spună Hannah Arendt prin „banalitatea răului”? Ce spun alți gânditori despre acest concept, în revista Scientia, publicat la 16 noiembrie 2024 și accesat la 5 noiembrie 2025, https://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/128-cultura-economie/9312-ce-a-vrut-de-fapt-sa-spuna-hannah-arendt-prin-banalitatea-raului-ce-spun-alti-ganditori-despre-acest-concept.html

Despre autoare:

Sorana Maria Ilie (n. 2002, Buzău) este scriitoare de literatură contemporană (poezie, proză), student-filolog la Facultatea de Litere și Științe din Ploiești, editor și redactor de carte, colaborând în 2020 cu revista POV21, atât în calitate de editor cât și de jurnalist, cu autori precum Raluca Iacob (autoarea romanului „Păcate Arse”), Oana Nicoleta Boabeș (coordonatorul blog-ului „Petale de cerneală”).

A debutat în revista școlară „Metronom” din cadrul Colegiului Pedagogic „Spiru Haret” din Buzău în 2018 cu poezii și fragmente de proză scurtă. În 2022 a publicat primul volum de poezie, în limba engleză, „When the night stops falling” ( Amazon.co.uk, 2022), în prezent lucrând la un al doilea volum ce va completa seria și a unui volum despre impactul overthinking-ului asupra noastră. A colaborat cu reviste precum Proezia și eCreator, unde a publica poezii și fragmente de proză.